Articol
 
Un concept lipsa – demnitatea
Categorie articol: Editorial
Noi, Românii, se pare că nu ştim să ne apreciem – deci, să ne organizăm! – bine prezentul.
Şocaţi de ceea ce am trăit în secolul abia trecut? Se poate. Dar… e numai atât?


Dacă punem semnul egalităţii între noţiunile de identitate şi nesiguranţă, la noi, la Români, acea nesiguranţă ce produce efecte de ciudată agresivitate în momentele cele mai neaşteptate ale unui individ sau ale unei comunităţi şi dacă în cutele adânci ale acestei nesiguranţe găsim înscrise literele de fier, seculare ale Fricii – frica istorică, sedimentată nu numai de secole de năvăliri dar şi de incapacitatea noastră a celor de atunci de a ne visa vreodată ca aparţinători ai unei singure comunităţi, numite în viitor naţiune, posesori ai unui teritoriu amplu şi nesperat de bogat, peste care, încă o dată, în secole ce nu se mai sfârşeau, alţii şi mereu alţii se făceau stăpâni – atunci, ei bine, va trebui încă o dată să ne revizuim la bază nu numai istoria, credinţele şi cutumele, cele care ne unesc, dar şi relele şi corupţiile de orice fel ce par încă o dată a ne invada – prezentul apăsător dar şi spiritele.

Unii, mai ales tineri, refuză de plano discuţia asupra acestei probleme, cea a identităţii, ca şi conceptul de naţiune cu derivatele sale lingvistice, de parcă mascarada naţionalistă a ultimului dictator ar fi fost suficientă să ne şteargă din minte şi din reflexele noastre de a înţelege aceste noţiuni; încă o dată ne simţim obligaţi de a repeta că noi, mai ales naţiunile tinere şi foarte tinere, închegate târziu într-⁠un stat unitar şi suveran – încă o dată îi cităm aici pe Germani şi Italieni, care, cu toate deosebirile sau afinităţile ce sar în ochi, au avut şi vor avea probabil problemele şi crizele noastre! – nu numai că nu vrem, dar nici nu putem să ne dizolvăm în marea enormă şi amorfă din multe puncte de vedere a aşa-⁠zisei globalizări. Noi ne-⁠am născut de curând, deşi, cum o spun cronicarii, Cantemir şi Călinescu sau Iorga, existăm de mult, şi avem nu numai vigoarea şi dorul irepresibil de a fi ale oricărui organism tânăr, dar, orice s-⁠ar spune, purtăm în noi şi energia unei Europe… viitoare, poate! De ce, la urma-⁠urmei, să nu îndrăznim să gândim şi în acest mod, distanţându-⁠ne decis de orice fel de protocronism de sulfuroasă şi provincială aromă, dar, mai ales, de orice tip de lamentaţii şi fatalism, care încă şi azi ameninţă să ne falsifice încă o dată dacă nu destinul, oricum prezentul şi generaţiile vii care-⁠l populează! După cum uşor se poate observa, leg deci această încâlcită problemă a identităţii cu cea a unei Uniri încă nu bine şi până la capăt realizate ce, ca orice rană, ascunde şi va ascunde cicatrici şi răbufniri acute, organice chiar. Apoi – şi nu în ultimul rând, noi, Românii, se pare că nu ştim să ne apreciem – deci, să ne organizăm! – bine prezentul. Şocaţi de ceea ce am trăit în secolul abia trecut? Se poate. Dar… e numai atât? Să fie şi aceasta – sau acestea! – un semn indubitabil al identităţii, adică al unei anumite nesiguranţe de fund, care ne împiedică să vedem şi să judecăm cu calm şi cu un dram de înţelepciune ce am trăit? Ca şi răspunsul pe care prezentul, cel de fiecare an sau ceas, ni-⁠l cer.

Când eram tânăr, îi comunicam prietenului meu, Poetul – cel care, ca şi mine, era născut din părinţi de etnii diferite, mamele noastre fiind de etnii decis diferite, rusoaică a lui, nemţoaică a mea! – că mai greu chiar, în cazul unui proiect destinal, decât a ajunge sus, pe platformă, cum spuneam, este să te menţii acolo. Iar, dacă acceptaţi această simplă ilustraţie sau metaforă sau schiţă de destin, atunci va trebui să acceptaţi împreună cu mine că, dacă facem o sumară comparaţie între naţiuni şi spiritul sau caracterele care le animă, vom observa că Românul prinde iute şi arată, uneori precoce şi spectaculos, calităţi şi instincte extraordinare de avansare şi urcare în timp care la alte naţiuni, mai vechi constituite în comunităţi statale, ele, aceste calităţi se dezvoltă mai greu. Da, e adevărat, dar sunt piscuri şi platforme pe care adeseori nu suntem capabili să le susţinem, să le păstrăm sau fructificăm. E de vină istoria noastră, lipsa ei de organicitate, cum o deploră nu puţini comentatori iluştri, absenţa unor fundamentale etape şi organisme pilduitoare din istoria naţiilor apusene, cum ar fi o Biserică puternică, păstrătoare şi constructoare de cultură (chiar şi în ciuda cunoscutelor excese şi derapaje!), Reforma, cea care ne leagă continentul de istoria şi vechimea sa fabuloasă, antică, sau absenţa acelor mari curente precum clasicismul, romantismul şi apoi modernitatea care i-⁠au desăvărşit profilul?

E de vină prezentul, prezentul trecutului ca să mă exprim astfel, barbariile şi răsturnările nemaipomenite ale secolului trecut? Micimea statului nostru şi aşa-⁠zisa marginalitate a limbii noastre? Mediocritatea – sau, pe dos! – primitivismul unor conducători ai naţiunii noastre în ceea ce numim modernitate? Acestea şi altele, dar… nu e oare timpul să ne desprindem, în sfârşit, de această pletoră ispititoare şi tot mai sufocantă de lamentaţii şi motive sau motivaţii, unele mai juste şi mai adevărate decât altele, dar care nu fac decât să ne întunece şi mai mult orizontul, şi aşa destul de redus, de meschin, al nostru, ca şi al celor care ne conduc sau… sfătuiesc?! Nu e timpul să începem a clădi cu ceea ce avem la îndemână, cum se spune, încercând, într-⁠un efort clar şi viril, de a ne scutura de multe din bolile şi reflexele penibile care ne apasă, măcar de unele dintre ele, cu totul şi cu totul nepotrivite, penibile adesea, cu locul, timpul, istoria şi cu pretenţiile noastre? Cu mândria noastră, care ar trebui, cred eu, ca la orice individ sau comunitate demnă de acest nume, să prevaleze faţă de eternele plângeri, faţă de fatalismul indus nouă de Orientul – nu ştiu, cel depărtat sau apropiat, cel din urmă atât de fermecător încă pentru unele distinse spirite literare, de la Ion Barbu la Matei Călinescu şi alţii! – şi, mai ales, să subîntindă un articol se pare esenţial în concertul popoarelor, un concept de care noi încă ducem lipsă: demnitatea.

Dacă un ziarist curios ar pune, printre altele, această spinoasă întrebare: la urma-⁠urmei, ce ne uneşte pe noi, Românii, în afară de mult prea evidentele comunităţi de limbă şi de teritoriu (ambele, repetăm, relativ recente, dacă vorbim de limba scrisă, tipărită), răspunsul ar putea fi şi acesta, ciudat unora, poate: problema, tema blestemată şi încâlcită a identităţii! Dovadă că nu de puţine ori au fost ridiculizaţi un Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica care s-⁠au preocupat în două din textele lor de această temă. (Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei; C. Noica Sentimentul românesc al fiinţei) Sau discuţiile destul de aprinse şi în ultima vreme asupra capitolului final al marii Istorii… a lui Călinescu, Specificul naţional. De aici, poate, din această nesiguranţă a ne-⁠siguranţei vin şi numeroasele şi obositoarele la urma-⁠urmei discuţii şi analize care balansează, periculos dacă nu ridicol adesea, între protocronismul cel mai decis şi fatalismul istoric care, nu rareori, se amestecă în uruitul şi vaierul unor glasuri şi ieremiade ale vechii Biblii. Iată, un exemplu clar de exacerbare a unei îndoieli, justificate sau nu, care are aceleaşi efecte, aproape, la inivizi, ca şi la marile comunităţi: pentru a răspunde unei întrebări pe care, e drept, nu ţi-⁠o pune nimeni, la drept vorbind, dar pe care o simţi cu atât mai prezentă, mai sâcâitoare şi mai ameninţătoare într-⁠un fel sau altul – cu precădere când teritoriul pe care-⁠l posezi, limba sau istoria, descendenţa îţi sunt puse în discuţie de inşi din interiorul sau din afara graniţelor! – şi pentru că, prin fire sau din simplă, proastă obişnuinţă sau, mai ştii, din frică – una din acelea ne-⁠numite, fals uitate sau ascunse! – nu te poţi abţine să taci pur şi simplu – cum ar face un individ dintr-⁠o altă naţie sau rasă, un irlandez, sau, ha, ha, un… mohican! – te arunci într-⁠o extremă sau alta, a unui posibil răspuns. Şi care va fi aproape totdeauna fals, ca orice soluţie izvorâtă din iuţeală, proastă deprindere (de a gândi!) sau frică!

Pentru a răspunde noi înşine la această întrebare – ce ne uneşte… de fapt şi, pentru a da un răspuns care să pună pe gânduri măcar un ceas pe cel sau pe cei care ne provoacă într-⁠un fel sau altul sau dintr-⁠un interes sau altul – ei înşişi îmboldiţi de propria lor seculară deprindere, deci, de istorie şi mentalităţi specifice sau de interese propagandistice, politice, pur şi simplu! – va trebui, în primul rând, să ne prefacem cât de cât sau să intrăm în pielea unui înţelept, măcar pentru un ceas: să tăcem. Să tăcem cu adevărat, să facem să piară gura dulce a altor vremuri, cum zice poetul, în chiar sfânta-⁠sfintelor gândului nostru. Să tăcem, să încercăm anume, cum o face un copil, un poet sau un adevărat înţelept, uitând ceea ce ştiam şi să privim această temă sau chestiune de parcă am fi auzit-⁠o pentru prima oară. Lipsiţi, pe cât se poate, de prejudecăţi, apropiindu-⁠ne fără teamă de modul de a raţiona al unui fel de cretin, care contemplă un obiect uzual cu o uimire disproporţionată. Re-⁠descope­rindu-⁠ne acea candoare pe care am pierdut-⁠o odată cu pubertatea sau adolescenţa, vârstele despicării sexelor şi a apariţiei, la orizontul apropiat al existenţei, a acelei teribile fantome, care ucide nu puţini tineri – fantoma socialului. 

■ fragment

Autor(i):  Nicolae Breban
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National