Articol
 
„De-acum si la anul...”
Categorie articol: (Con)texte
Sigur, nu ne putem plânge că suntem ignoraţi, cât timp nu ne facem cunoscuţi. Nimeni nu ar lua în serios o nominalizare a unor autori cărora Wikipedia le dedică trei rânduri. Nimeni nu ia în serios o literatură cunoscută prin traduceri de cărţi fără miză. Nimeni nu e convins de valoarea unor cărţi comentate în limbaj critic vetust.

„Dacia este o marcă, şi e firesc să dorim o extindere, care trebuie să aibă loc în apropierea pieţii de desfacere; or, în România, vânzările sunt în cădere liberă”. E greu de crezut, dar această apologie (apărare) a mărcii de automobile realizate pe pământul care se numea cândva „Dacia” vine de la… un diplomat francez. Automobilul produs în România a întrunit sufragiile europenilor în anul trecut, asigurând Uzinei Renault cea mai înaltă creştere la vânzări. Cu toate acestea, când priveşti dintr-⁠o Dacie la automobilele din jur, ţi se pare că mergi singur pe drum… Poate că în nordul Africii, unde se mută uzina, vom avea o companie mai generoasă în trafic.
Un alt reportaj, de data aceasta, de la uzinele Ford din Craiova, sună ca un adevărat marş pe sub Arcul de Triumf. Numai că „Ford” este cel mai zornăitor nume al geniului tehnologic american.

A fi mână de lucru, în loc de titular, e o opţiune nu cu mult diferită de aceea de a fi spectator, în loc de actor, de a căuta aiurea, cum avertiza un predicator puritan din scenariul „visului american”, diamantele îngropate în grădina casei. Mai păguboasă, încă, e reclama internaţională a unor vedete fabricate în dauna personalităţilor au­tentice, sau onorurile acordate străinilor, uneori politicieni fără merite în sfera academică, concomitent cu marginalizarea sau excluderea intelectualilor proprii, ceea ce a şi condus la coborârea universităţilor româneşti în topuri internaţionale, de pe locul 500, dincolo de 800 (nu ştiam că există atât de multe…). Nu absolutizăm criteriul, deoarece sunt instituţii de prestigiu, precum cele patronate de Academia Regală londoneză, care nu numai că nu solicită dar chiar refuză evaluarea cu un orgolios „Noli me tangere”. Ceea ce intrigă, totuşi, în toate aceste cazuri, este absenţa, în cazul compatrioţilor noştri, a acelui orgolios „Non serviam” al alchimiştilor spiritului din Occident. Lipsa nevoii de a avea propriile elite, de a intra în dialog internaţional de pe poziţii de egalitate, atunci când trimit la înaintare soli jalnici, acceptarea de a juca, în teatrul lumii, rolul celui care duce tava. Poate are dreptate istoricul Neagu Djuvara atunci când spune că nu ne tragem din întemeietorii unui imperiu care au cucerit pe hiperboreenii nemuritori ai lui Herodot, ci din nişte cumani care serveau drept gărzi şi forţă militară unor domnitori de la sud de Carpaţi…

Inedit în istoria Nobelului este războiul de pe bloguri stârnit de acordarea premiului prozatoarei canadiene, Alice Munro, care a substituit obişnuitul şuvoi de comentarii critice ale celor loviţi brusc de revelaţia unui monument literar de a cărui importanţă nu avuseseră anterior habar. Cronica sau eseul s-⁠au redus la câte o frază sau un paragraf de susţinere a opţiunii juriului semnate de confraţi în ale scrisului sau fani, întâmpinate uneori de mârâituri ale unor canadieni care nu se doreau implicaţi în ceea ce li se pare a fi un spectacol publicitar de gust îndoielnic. Masteratul în diversionism se cuvine a fi acordat unui master în… studii de securitate al Universităţii Johns Hopkins, Max Fischer, de la Washington Post, care a prezentat-⁠o pe Munro drept o „dizidentă canadiană”. Organizaţii de apărare a drepturilor omului, inclusiv Amnesty International, ar fi intervenit deja pentru a obţine acordul guvernului în vederea deplasării ei la Oslo (?) şi a încasării premiului. Spirite atât de înfierbântate, încât nu au avut răbdare să citească până la capăt, unde se propunea ca povestirile lui Munro să fie traduse în engleză (!?), au replicat numaidecât că regimul canadian este unul din cele mai democratice de pe pământ şi că reportajul e o aiureală suprarealistă.

Ţinta lui Fischer nu era, desigur, politica ţării vecine, ci „regimurile autoritare din Est, precum Rusia şi China”, ai căror scriitori, se sugerează, primesc râvnitul premiu pe criterii politice printr-⁠un scenariu devenit stereotip şi de aceea, în aceste cazuri, premiul de literatură se confundă cu cel pentru pace. Să fie adevărat?

Povestirile lui Alice Munro ne fac, într-⁠adevăr, să remarcăm adesea: „Parcă aş fi eu”. Dar nu din cauză că sunt subtilităţi ale psihologiei abisale, ci pentru că sunt sentimente incomode sau reprobabile şi de aceea reprimate. Lacan vorbeşte de prezenţa noastră metonimică în limbaj, tocmai pentru că manifestarea publică, mai ales în societăţi cu coduri etice şi axiologice elaborate, implică o cenzurare a ereziilor individuale, mai ales în cazul în care ele au efecte antisociale, precum alienarea de semeni sau chiar de familie, sau propria discreditare. Maria Torok şi Nicola Abraham vorbesc chiar de „cripte” ale subconştientului în care sunt depozitate traume nemărturisite ale unor generaţii anterioare, fantasme care îi bântuie pe urmaşi. Sigur că e mult hazard în vieţile noastre, dar, în plan estetic, eşecul sentimental din cauza unor accidente stupide (o femeie se crede respinsă de cel drag, confundându-⁠l cu fratele lui geamăn) nu se ridică mai sus de melodramă. Înstrăinarea dintre mamă şi fiică sau criza de autoritate a tatălui (mi-⁠e familiară dezamăgirea autoarei că tatăl său nu este entuziasmat de succesul literar al fiicei), suspiciunile cuplurilor sunt probleme reale, dar simţi că ele pot fi rezolvate la fel de bine şi printr-⁠o consultaţie la psiholog. Alterarea conştiinţei sub impactul unui vis este un simptom al dereglării funcţiei de sinteză a creierului, care poate fi tropizată ca gestaţie a unei gotice fantome, dar Shakespeare avea în vedere o mult mai complexă psihologie când definea fiinţa umană ca „materie din care sunt urzite visele”. Atunci când citeşti despre o fiică venită după mulţi ani să-⁠şi viziteze mama aflată în agonie, iar aceasta îi spune că speră, murind, să o întâlnească, înţelegi de ce a fost clasată autoarea printre autorii gotici din Ontario. Să fie acestea tramele reprezentative ale condiţiei umane din ultimul secol? Un comentator îi repoşează lui Fischer lipsa de inteligenţă a comentariului, deoarece există ţări unde glumele lui nu sunt deloc glume… Iar dimensiunile tragediei din partea noastră de lume impun şi alt format pânzei narative şi alte game stilistice care nu pot fi, în nici un caz, reduse la finalităţi pur politice.

Cu informaţii din Encylopaedia Britannnica, Alice Munro reconstituie, în Prea multă fericire (2009), destinul unei matematiciene din Rusia ţaristă care se poate realiza doar la o universitate din Suedia (în treacăt fie spus, susţinătorii îi câştigă povestitoarei credit prin comparaţia cu Cehov). Într-⁠un comentariu publicat de o revistă universitară din Brno, tribulaţiile eroinei includ „frustrarea dorinţei de a se realiza în iubire şi în carieră din cauza regimului”. Frustrarea în carieră din cauza „dosarului” – adică în funcţie de date familiale de dinaintea naşterii individului – nu a avut în societăţile noastre totalitare nici măcar o soluţie suedeză. În Rusia aceea, femeile necăsătorite nu aveau voie să călătorească în străinătate neînsoţite. Noi nu puteam călători în Vest în nici un fel. Eroina simte lipsa căminului într-⁠o zi de iarnă, senzaţia de frig fiind agravată de boală. În Bărăganul deportaţilor sau în închisori, confortul căminului era probabil regretat cu mai mare acuitate. Pentru autoarea canadiană, propria casă poate însemna şi încarcerare şi supra­veghere. Ştim… Sophia, rusoai­ca-⁠savant, simte, „până în pragul nebuniei”, compasiune pentru femeile care, în lipsa dreptului la vot şi a unui loc în universităţi, stau acasă, tricotând papuci, preparând budinci şi conserve, şi respectând împovărătoarele rituri ale roma­no-⁠catolicismului. Noi am cunoscut femei arestate şi torturate pentru că au preparat pâine pentru refugiaţii din munţi, precum stareţa de la Mănăstirea Poiana Mărului, aflată nu departe de locul meu de naştere. Şi toate aceste „glume” de un gotic mult mai sinistru sunt teme de roman, arhive ale unei societăţi de „nebuni şi bestii”, „voci ale nopţii” raţiunii, anatomii ale „fălcii lui Cain”… Nu doar „stil indirect liber”, ca în fluxul conştiinţei din proza Virginiei Woolf, este instrumentat în aceste ample fresce epico-⁠dramatice, ci combinaţii generice şi inversări ale raportului dintre psihismul auctorial şi cel figural (al personajului), pentru a sugera complicaţiile psihologiei colective care antrenau în deformările maladive deopotrivă pe oamenii-⁠şobolani ai regimului şi pe victimele lor. Parcă distribuţia geografică a lui Fischer atunci când ironizează literatura superficial-⁠politicianistă şi reducţionistă sub aspect retoric-⁠estetic nu e tocmai corectă.
Sigur, nu ne putem plânge că suntem ignoraţi, cât timp nu ne facem cunoscuţi. Nimeni nu ar lua în serios o nominalizare a unor autori cărora Wikipedia le dedică trei rânduri. Nimeni nu ia în serios o literatură cunoscută prin traduceri de cărţi fără miză. Nimeni nu e convins de valoarea unor cărţi comentate în limbaj critic vetust. Dezavantajate, pe de o parte, de clişeele şi prejudecăţile Vestului faţă de Estul expediat de-⁠a valma ca teritoriu de „ţări în dezvoltare” şi, pe de alta, de o cultură care nu resimte lipsa de valori şi naraţiuni identitare, adeverind proverbul (probabil, românesc) că nimeni nu e profet în ţara lui, personalităţile literaturii române contemporane rămân să viseze la Nobel cel puţin încă un an. Poate că fatalismul proverbial al poporului i-⁠a scutit, cel puţin, de cheltuiala inutilă pentru un costum nou, cum auzim că îşi pregăteşte un talentat scriitor japonez an de an în vederea ceremoniei de decernare… 

Autor(i):  Maria-Ana Tupan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National