Articol
 
Mitologii speciale
Categorie articol: Eseu
Impresia de ansamblu este că pe autor l-⁠a epuizat într-⁠atât aproape inutilul capitol I, încât n-⁠a mai avut putere să aprofundeze chiar domeniul pe care şi l-⁠a propus spre cercetare.

GELU TEAMPĂU (Mit şi bandă dese­nată. Prefaţă de Nicu Gavriluţă. Ed. Institutul European, Iaşi, 2012) e, în esenţă, un om modest şi echilibrat. Nu ne cunoaştem personal, deci deduc aceste caracterizări din ceea ce scrie. Autor al unei sinteze de pionierat relativ în spaţiul cultural românesc, unde este precedat doar de către Ion Manolescu, el se scuză de mai multe ori în preambulul volumului pentru „îndrăzneala” de a fi abordat chiar mitologia, a cărei tradiţie exegetică, scrupulos listată în secţiunea introductivă a cărţii, e copleşitoare. Pregătindu-⁠se, timp de aproape 150 de pagini, să-⁠şi abordeze cu adevărat subiectul – adică prezenţa riturilor şi miturilor în corpul specific al benzilor desenate – el precizează prudent că şi-⁠a elaborat lucrarea (teză de doctorat la bază, susţinută cu Profesorul Ioan Cuceu) „fără a încerca să opteze pentru o anumită perspectivă şi de a le declasa pe cele contrare […], cu argumente preluate din cât mai multe direcţii…” „Direcţiile” înseamnă, de regulă, citarea obiectivă, echidistantă şi nepărtinitoare a 5-⁠10 autori pe pagină, cu mici picanterii crispate pe alocuri, ca atunci, de pildă, când autorul vorbeşte despre „cei trei mari romantici [!!!] ai secolului XX, Jung, Eliade şi Campbell” (p. 121) sau atunci când spune despre „viziunea” lui Walter Burkert că e „materialistă” (p. 74), fără a ne convinge că a citit şi Homo necans, care nu figurează în bibliografie. În general, sinteza de mitografie de la începutul volumului e corectă, pedantă chiar, dar expozitivă şi nespeculativă, dorinţa autorului de a rămâne un discipol cuminte al înaintaşilor fiind prezentă la tot pasul. Marea problemă a capitolului introductiv este că nu prea ajută efectiv demonstraţia care urmează – adică chiar subiectul principal al volumului! –, el rămânând o felie dintr-⁠un tort aparte.

Există un fenomen specific al lumii noastre academice de azi, în care m-⁠am văzut implicat chiar eu însumi: acela de a întâlni (şi chiar coordona…) lucrări de pionierat autohton şi, tematic, de avangardă, pentru care bibliografia accesibilă la noi se reduce la cel mult trei sau patru articolaşe diseminate obscur prin reviste. Am chiar asistat, în ultimele săptămâni, la susţinerea unei lucrări de doctorat dedicate Romanului grafic (tema lui Gelu Teampău, a cărui carte a prins teza din urmă, fiind consemnată în ea), a uneia care se ocupă cu scenariile eschatologice din jocurile pe calculator sau a alteia, cu totul speciale, dedicate practicilor literare Reader, respectiv Writer Response, de pe Internet: adică (mai pe înţeles…) „ficţiunilor” epice arborescente elaborate în spaţiul virtual, la care participă zeci şi sute de „autori”, „acţiunea” luând-⁠o în direcţiile cele mai neaşteptate. Ei bine, toate aceste lucrări au repetat, sub forme specifice, acelaşi stereotip de acoperire bibliografică şi de gestaţie, care a constat, în general, într-⁠o retroactivare metodologică de tip clasic, modernist, dictată de faptul că volume actuale nu prea există la noi, pentru a le susţine substanţa. Cazul lui Teampău e similar: el inventariază, preponderent descriptivist, opiniile clasice despre mit şi mitologie, ca şi cum sincretismul specific al mitologiilor intricate ale benzilor desenate poate fi explicat prin intermediul teoriilor de odinioară ale lui Mircea Eliade, Cassirer sau Malinowski. Munca efectuată de autor în secţiunea primă a cărţii e uriaşă şi foarte onestă, în esenţa sa: Teampău a citit en bloc aproape tot ce i-⁠a stat la îndemână, a fişat scrupulos toate denominaţiile şi orientările mitografiei moderne (cu excepţia acelora care pun mitul în dependenţa ritului, şi cu excepţia psihanalizei majore aplicabile la domeniu), dar îi lipsesc sensul şi adecvarea la subiectul strict al cercetării, care e specificul mitologic al benzilor desenate.

Masiva secţiune primă a cărţii (146 de pagini) merge în paralel cu subiectul propus spre cercetare, motivul principal constituindu-⁠l inadecvarea parţială la subiectul major al cărţii, şi anume mitologia înţeleasă ca un cod cultural trans­formativ. M-⁠am aşteptat ca accentul metodologic al volumului să cadă pe sincretism: pe „libertatea”, specifică epistemei „populare” de azi, de a amesteca miturile şi regimurile cultural-⁠religioase din care ele provin, de a genera, într-⁠un mod simbiotic care nu ţine cont de puritatea stilistică a originii, culturi intercalate, apocrife. Exegeza internaţională le numeşte „grefe”: se iau structuri, simboluri şi semnificaţii din spaţiul iudaic, ele sunt combinate cu „grefe” provenite din spaţiul germanic, celtic sau oriental, asezonate cu o ritualistică creştină, eventual şamanică. Se mai pune ceva arthurianism, se adaugă ezoterism şi studii zodiacale şi se amestecă totul cu magie şi cu niţică eschatologie amerindiană. Se serveşte proaspăt, triumfalist, pe o structură gnostică de tip Superman, care salvează planeta. Gelu Teampău prinde din zbor, la un moment dat, metodologia, afirmând că ne aflăm, cu mitologia de azi, într-⁠un perimetru plastic post-⁠herderian, în care toate licenţele sunt îngăduite şi tolerate, tot aşa cum permise sunt toate mixajele, dar nu merge mai departe, pentru a extrage din formulă toate consecinţele – unele superbe, fabuloase! – care se impun.
Motivul îl constituie, după impresia mea, o prea reductivă înţelegere a noţiunii de mit, datorată, în principal, metodologiei de tip gnoseologic preluate de la secolul al XVIII-⁠lea. Pentru bunii părinţi ai Secolului Luminilor (mulţi mitografi moderni fiind, în esenţa lor, raţionalişti de secol XVIII…), mitul este o „poveste” care indică un anumit tip, primordial, de „cunoaştere”, căreia Rousseau îi spune „enciclopedică”, iar Lucien Lévy-⁠Bruhl, „preraţională” (la p. 321, Gelu Teampău scrie greşit numele, aşa cum o face, de altfel, şi la pp. 43 şi 44). Fascinaţiei mitului înţeles ca limbaj preraţional (magic, senzorial etc.), propriu „copilăriei” umanităţii, i se adaugă, diacronic, herderianismul de mai târziu, combinaţia ducând la una dintre dihotomiile metodologice cele mai rezistente ale modernităţii, potrivit căreia mitul (şi tot ce ţine de el) este „autentic”, „originar”, trimite spre un „illo tempore”, puritatea fiind fatalmente subminată de marea „pacoste” care vine peste mit, şi anume profanul ca atare al istoriei.
Ontologismul modernist confirmă strălucit perspectiva, el fiind dominant pentru perioada interbelică: istoria ţine de „fenomen”, de aleatoriul de fiecare zi al „fenomenelor” variabile, în timp ce mitul aparţine Fiinţei, ontologicului: permanentului de sub crusta aleatoriului metamorfic, adică paradigmaticului imuabil, profunzimii. Consecinţa, culturală şi existenţială, a acestui dualism este că nu te poţi atinge de „paradigmă”: indiferent de ce îi faci, ea e insensibilă la orice intruziune, fiind aprioric transcendentă. Te poţi juca cu istoria („maladie a mitului”, spusese Freud), te poţi juca în istorie, dar nu te poţi juca cu mitul, el fiind indiciu al permanenţei, al ireductibilului „ultim”.

Aşa cum cititorul poate bănui, nu aceasta este perspectiva asupra mitului pe care o avem în benzile desenate sau în postmodernism, ci una mult mai flexibilă, derivată din înţelegerea mitului, a ritului sau a istoriei ca un cod cultural variabil. Originile acestei flexibilităţi anti-⁠esenţialiste vin din antichitatea greacă, adică din înţelegerea mythos-⁠ului grec ca „poveste neadevărată” sau „convenţie”. (Îndeajuns de interesant: structura de tip sacru-⁠profan, cu care lucrăm acum pe urmele lui Eliade, reprezintă inversul a ceea ce spuseseră grecii, pentru care o cetate se conduce prin logos, nu prin mythos.) Prin intermediul acestor „convenţii”, pot fi manipulate masele, sau chiar istoria: Vergiliu face acest lucru, atunci când construieşte, în Eneida, mitul apocrif al continuităţii dintre Troia şi Roma, neatestată de documente sau tradiţie. În modernitate, momentul superb este cel al Revoluţiei Franceze, unde jocul cu riturile şi miturile utilizate ca mijloc de manipulare socială şi politică atinge apogeul, Napoleon fiind directul beneficiar al acestor practici. O etapă mai târzie e reprezentată de ludicul grupului Inklings, de la Oxford (Tolkien, C.S. Lewis etc.), pentru care mitul a fost înlocuit cu mitopoetica, orice mixaj fiind îngăduit.

Aceasta e „tradiţia” care intră în epistema benzilor desenate de azi: a ritului şi mitului interschimbabil, generativ, suficient de suplu şi de „impur” pentru a deveni apocrif, cu totul opus esenţialismului din cealaltă perspectivă, clasic modernistă, pentru care mitul este „total”, plenitudinar, fiind, aşadar, un sacrilegiu să-⁠l atingi. Mi-⁠aş fi dorit să întâlnesc această percepţie generativă (combinatorie, ludică, „eretică”) în capitolul metodologic al lucrării lui Gelu Teampău, adică o aprofundare a ceea ce spusese Umberto Eco despre noua epistemă sincretică pe care o trăim, idee pe care autorul o inventariază, dar nu o aprofundează. Insistenţa pe mitologia clasică şi pe mitografia care-⁠i este ataşată nu ajută, în cazul de faţă, măcar din cauza faptului că ea nu explică tranziţia, sintactică şi morfologică, de la cultura „înaltă”, canonică, la cea „populară” (mass culture), căreia benzile desenate îi aparţin. O analiză extensivă a culturii „de masă”, „populare” s-⁠ar fi impus, chiar şi-⁠n locul capitolului introductiv, cu care tema nu prea are de-⁠a face: dispunem, pentru a o realiza, de o mulţime de surse bibliografice transoceanice, dar şi de o lucrare autohtonă foarte recentă a Monicăi Spiridon (Scrisul Românesc, 2013).

Capitolul secund al volumului (pp. 147 – 270) listează, foarte avizat şi pe o linie preponderent diacronică) fenomenul internaţional al benzilor desenate, pe baza unor surse secundare care-⁠i facilitează autorului munca, generând dificultăţi doar în momentul în care datele furnizate de către alţii trebuie verificate. Dau un singur exemplu: în mod firesc, autorul nu are cum să evite Seduction of the Innocent, însă, necunoscând probabil cartea din sursă directă, scrie prenumele autorului incorect (Frederick!), listând cartea în dreptul anului 1953, deşi ea apare în ‘54 (pp. 202, respectiv 326, la bibliografie). Desigur, nici audierile senatoriale legate de fenomenul delincvenţei juvenile, conduse de către Estes Kefauver, nu sunt din 1953, ci din aprilie ‘54. Aşa cum era de aşteptat, cap. II nu prea are de-⁠a face cu primul, cu excepţia unor elemente îndeajuns de stereotipizate dedicate supereroului din benzile dese­nate; în rest, mitologia cam lipseşte din acest capitol, deşi ea constituie, cel puţin declarativ, miza majoră a întregii întreprinderi! Imperativul sin­cretismului specific, aglutinant l-⁠ar fi dus pe autor înspre retorica mitologică a „culturii populare”, de masă, unde Thor se combină cu Arthur, se asezonează cu legenda Graalului, se colorează magic şi misteric, cu ingrediente de efect luate din alchimie, ezoterism iudaic şi universal, sau simbologie. Din păcate, acest melanj sincretic nu mai apare în carte – un motiv în plus de a regreta sufocantul capitol introductiv, artificial alipit lucrării.

Capitolul al treilea, Banda desenată românească în comunism, nu aduce aproape nimic nou, domeniul fiind deja defrişat de către alţii. Impresia de ansamblu este că pe autor l-⁠a epuizat într-⁠atât aproape inutilul capitol I, încât n-⁠a mai avut putere să aprofundeze chiar domeniul pe care şi l-⁠a propus spre cercetare. 

Autor(i):  Stefan Borbely
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National