Articol
 
Zeii, pe cand erau „perceptibili”
Categorie articol: Eseu
Mirări din care, mai apoi, s-⁠a hrănit toată istoria filosofiei. Până la Nietzsche. Cel care – în plin apogeu al „dogmelor” materialiste – a intuit tragicul întregului nefiresc al lumii în care Dumnezeu era mort.

Pentru a înţelege fiinţa omenească în ansamblul său fizic şi spiritual, trebuie să ţinem seama şi de stările de conştienţă care se activează după ceea ce numim moarte şi în lumea de dincolo. Lumea de dincolo poate fi accesată şi în intervalul dintre naştere şi moarte. Acest acces era pregătit în vechile temple misteriale, iar rezultatul final al acelor pregătiri era iniţierea.
Vechea iniţiere devenise, însă, imposibilă în secolele de dinaintea Misteriului de pe Golgota dat fiind faptul evoluţionar că învelişul eteric al corpurilor fizice se imprimase deja în structurile fizice ale corpurilor. Pe când învelişul eteric nu era atât de strâns unit cu trupul, iniţierea nu era condiţionată decât de strictele reguli morale ale pregătirii ei.
Aşa cum lumile nu sunt doar fizice, ci şi de „natură” eterică (viul), astrală (sufletească), spirituală şi supraspirituală, şi fiinţa umană este atât fizică, cât şi eteric-⁠astral-⁠spirituală. Regnul mineral prezintă, pe Pământ, doar exterioritatea sa fizică. Interioritatea sa eteric-⁠sufletesc-⁠spiritual nu este încorporată. Ea sălăşluieşte în lumile suprafizice. Regnul vegetal prezintă, aici, o exterioritate fizic-⁠eterică, iar interioritatea sa sufletesc-⁠spirituală sălăşluieşte în afară, în cosmosul sufletesc-⁠spiritual. Regnul animal prezintă, aici, o exterioritate fizic-⁠eteric-⁠sufletească, interioritatea sa spirituală se află în lumile spirituale. În privinţa omului, „miezul” său spiritual (eul) este, acum, încorporat – după ce, în cursul evoluţiilor anterioare acestora de pe Pământ, a sălăşluit în lumile zeilor. Izgonirea din paradis este episodul biblic care relatează faptul evoluţionar ce a rezultat din încorporarea eului: întunecarea „perceperii” zeilor.
Zeii îi erau omului „perceptibili” (desigur, nu cu simţurile, ci cu intuiţia spirituală din „miezul” eului) şi după Izgonire – dar acum, după Izgonire, era necesară iniţierea pentru ca eul să se poată desprinde în deplină conştienţă din „puşcăria” încorporării sale.

Mai târziu, la Dante, conştienţa umană păstrase încă amintirea lumilor spirituale fără să o abstractizeze prin intermediul intelectului, iar la Goethe această „percepţie” anamnetică face ultimele încercări de a rezista abstractizării intelectuale. A urmat, apoi, triumful intelectualismului: zeii nu mai puteau fi „percepuţi” decât ca ficţiune intelectuală.
Acestui episod din istoria conştienţei umane – triumful abstractizării lumilor spirituale – îi este închinat, acum volumul de versuri Cânturi, publicat de Nicolae Breban (Editura Tribuna, 2013).
Un Breban wagnerian îşi ia zborul în tonalităţile acestui volum de versuri. Se ştie că adversarii îi reproşau compozitorului, în epoca sa, faptul că muzica sa se încarcă de o sarcină care n-⁠ar fi a muzicii: aceea de a nu fi doar un pur arabesc sonor, încercând să sugereze mişcări ale spiritului. Era epoca în care devenise o erezie faptul de a crede în realitatea „obiectivă” a lumilor suprasensibile.
Breban, cel din Cânturi şi cel din viaţa reală, nu crede în realitatea de sine stătătoare a zeilor. Adversarii săi, de astă dată, iau forma propriei sale intuiţii – dar lucrează în sensul invers… acelor de ceasornic după care se ghidau antiwagnerienii. Suprapersonală întotdeauna când este autentică, intuiţia trece dincolo de pragul intelectului individual şi devine „organ” al unor simţuri suprasen­sibile.
Iată în cel de-⁠al VII-⁠lea cânt – singurul purtând un titlu: „Primul cristal” – este invocată cea dintâi formă fizică a omului şi întemeierea ei este atribuită zeilor. I se spune „cristal” pentru a i se sugera materialitatea plină de lumină. Or acesta a fost întotdeauna „secretul” cunoaşterii iniţiatice: faptul că prima materialitate a formei umane n-⁠a fost aceea a materiilor fizic-⁠grosiere, ci aceea a materiilor suprafizice, spirituale (căldură şi lumină). Nu mai puţin surprinzătoare este o a doua intuiţie, care se desfăşoară în cel de-⁠al XII-⁠lea cânt: acolo, intuiţia conduce intelectul abstractizant peste pragul timpului actual, în viitorul îndepărtat, unde s-⁠ar fi ascuns zeii de altădată, aşteptând ca fiinţa omului să-⁠şi dezvolte acele „organe” care îi va face din nou „perceptibili”. Avem, aici, într-⁠un rezumat ultra-⁠succint, sensul „ocult” al evoluţiilor umane în viziunea cunoaşterii suprasensibile (atât de blamată, acum, de intelect): în viitor, da, omului i se vor deschide, din nou, de astă dată de Jos în Sus, capacităţile de a „percepe” lumea zeilor.
Dacă n-⁠ar fi decât aceste rezultate poetice ale intuiţiei, corespunzând întru-⁠totul „perceperii” suprapersonale care a făcut posibilă întotdeauna cunoaşterea iniţiatică, şi încă avem îndeajuns de multă „materie” spre a fi conduşi către mirările din care s-⁠a născut intelectul abstractizant al sufletului raţionalizant, acele mirări care, la Socrate încă, părintele acelui fel de a gândi care devenea conştient că gândul se formează de la sine în raţionamentele personale, la Socrate încă păstra totuşi şi conştienţa unui „daimon” care vorbeşte suprapersonal din lumi suprasensibile. Mirări din care, mai apoi, s-⁠a hrănit toată istoria filosofiei. Până la Nietzsche. Cel care – în plin apogeu al „dogmelor” materialiste – a intuit tragicul întregului nefiresc al lumii în care Dumnezeu era mort. L-⁠a costat, mai apoi, chiar luciditatea faptul de a fi dorit să treacă dincolo de pragul intelectului abstractizant, acolo unde apolinicul şi dionysiacul s-⁠ar fi putut revela ca fiind unul şi acelaşi „lucru”: zeii de Sus ca fiind totuna cu zeii de Jos, exterioritatea spiritului fiind totuna cu interioritatea sufletului.
Când scrie despre Nietzsche, nici Nicolae Breban nu-⁠şi îngăduie, în chip supraintelectual, să postuleze realitatea de sine stătătoare („obiectivă”) a lumilor spirituale. Când se lasă în voia inspiraţiei lirice, adevărul suprapersonal – după cum vedem în aceste Cânturi – apare a fi ceea ce este, cu sau fără voia intelectului. 
Autor(i):  Ioan Buduca
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National