Articol
 
Revizionismul ca impostura culturala (III)
Categorie articol: Polemice
Diversiunea repune pe tapet problema celui de al doilea val al disidenţei române, în etapizarea Nicoletei Sălcudeanu. Fiindcă un lucru e vizibil: de la masa învingătorilor au fost înlăturaţi tocmai disidenţii şi rezistenţii autentici, ai primului val, în frunte cu cei trei numiţi de Nicoleta Sălcudeanu. Să fie aceasta opera disidenţilor din al doilea val?

Disidenţa românească

Indiscutabil, în contextul celor 73 de ani de când a început calvarul istoric al României, marcat de invazia sovietică în Basarabia la 28 iunie 1940, familia care îl simbolizează, prin excelenţă, este a lui Paul Goma, cel izgonit de timpuriu din calidorul casei părinteşti de la Mana (Orhei), hăituit, în Ţară, sub a doua invazie sovietică, rezistent şi rebel încă din 1956, când a citit în cadrul seminarului de la „Şcoala de literatură” un text solidar cu revoluţia ungară, fiind arestat, anchetat şi bătut, condamnat la doi ani de închisoare, în 1957, ani petrecuţi la Jilava şi la Gherla, apoi exilat în Bărăgan, în improvizatul sat al duşmanilor comunismului, Lăteşti etc., Goma rămânând, paradoxal, şi cel mai nedreptăţit scriitor de după 1989. Prin acest destin ingrat, singular în toată zona acoperitoare a fostului lagăr comunist, Paul Goma contrazice până şi soarta lui Alexandr Soljeniţân cu care a fost comparat, dat fiind că disidentul rus a fost recuperat de propria-⁠i patrie imediat după căderea imperiului bolşevic, gândirea lui fiind, măcar în parte, fructificată în reclădirea Rusiei. De ce nu s-⁠a întâmplat la fel cu Paul Goma rămâne marea enigmă a istoriei româneşti de după 1989, enigmă care explică, tot în parte, necurmata cădere a ţării în condiţii, se zice, de „libertate” în sânul democraţiilor europene. Insist, după opinia mea, acest dezastru istoric, din care nicio forţă politică nu pare capabilă să ne scoată, în pofida promisiunilor demagogice ale tuturor celor care au guvernat ţara timp de 23 de ani, este strâns legat, la modul simbolic, fără îndoială, de enigma nerezolvată a necurmatului exil, interior şi exterior, al lui Paul Goma. În vremea din urmă, tot încearcă elitele politice şi culturale de la Chişinău să-⁠l „recupereze” pe marele „incomod”, să-⁠i încredinţeze fostului „disident” destinele unui Institut de cercetare a crimelor bolşevismului, dar ne amintim că, în Ţară, o asemenea tentativă a eşuat, privilegiatul fiind, aici, Vladimir Tismăneanu, hărăzit, nu-⁠i aşa? – să condamne comunismul, ba chiar ca voce oficială transferată, în chip magic, preşedintelui Traian Băsescu, prin faimosul Raport Tismăneanu, la care Goma n-⁠a putut fi părtaş, fiindcă altfel a conceput el condamnarea comunismului, plecând de la rădăcina ocultată a Săptămânii Roşii. De aceea, mă îndoiesc că basarabenii vor reuşi acolo unde Bucureştiul a refuzat, cu obstinaţie, decretându-⁠l pe Goma întruchiparea „antisemitismului” românesc.
Dar să revin la problema disidenţei româneşti din cartea Nicoletei Sălcudeanu. Cred că şi aici arheul autohton din care au răsărit ramurile împotrivirii trebuie puse în legătură cu momentul 1956, când doi dintre elevii „Şcolii de literatură” care, spre nefericirea patronilor ei, purta numele lui M. Eminescu, au fost atinşi de geniul poetului şi al publicistului de la Timpul, unul recitând în premieră, după 1947, Doina eminesciană (reamintesc că, după călătoria de „documentare” din Deltă, el va scrie o Baladă, care marchează ruptura de comunismul retoric din Viitorul şi Comunistului), evenimentul petrecându-⁠se la o şedinţă de cenaclu de la Universitatea Bucureşti, celălalt, o proză răzvrătitoare. Primul va fi imediat învins de alcool şi de roţile unui tramvai (intrând în mitologie), al doilea, ajuns la puşcărie şi la condiţia de apatrid de astăzi, refuzând a intra în mitologie. Aceste împotriviri ale tinerilor educaţi în şcoala comunistă a „obsedantului deceniu” veneau, subconştient, din sacrificiile celor din închisorile bolşevice, în care tineri ca Eugen Ţurcanu erau puşi să joace rolul de „reeducatori” la Piteşti şi aiurea.

După opinia Nicoletei Sălcudeanu, disidenţa românească a cunoscut două etape: una coerentă, concertată, a doua caracterizată prin iniţiative individuale. Prima etapă este legată, îndeobşte, de numele a trei scriitori: Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase şi Paul Goma, fără a se putea stabili o anume protocronie între ei. Nucleul generativ care i-⁠a apropiat, chiar la modul programatic, a fost mişcarea literară onirică, apărută în anii deschiderii dintre 1964-⁠1971, centrul de gravitaţie fiind anul 1968, care marchează gestul de independenţă al lui Nicolae Ceauşescu devenind marea speranţă a renaşterii naţionale, care l-⁠a determinat pe Paul Goma să intre în rândurile partidului, convins că, din această postură, va contribui la metamorfoza istorică spre care năzuia. Numai din această postură de membru de partid poate fi considerat Goma un „disident” (ca şi ceilalţi doi, altminteri), fiindcă, în realitate, el nu era un „disident”, ci un rezistent prin cultură, nu unul cu mentalitate de „struţ”, ci în sensul dat cuvântului de Mircea Eliade, în Destinul culturii româneşti (1953). O spune el însuşi în replica dată Editurii Humanitas care i-⁠a denaturat titlul romanului Culoarea curcubeului, în unul raţionalist-⁠cartezian – Culorile curcubeului, fiindcă, nu-⁠i aşa?, curcubeul nu are o singură cu­loare! Ba are, răspunde Goma, în sensul transdisciplinar al terţului tainic ascuns, cum, ar spune Basarab Nicolescu, fiindcă el, Paul Goma, nu este de o anume culoare politică şi ideologică, ci de a curcubeului, care le cuprinde pe toate, nefiind nici disident, nici opozant, nici comunist, nici fascist, nici liberschimbist, nici antisemit, nici negaţionaist, nici naţionalist etc., ci doar scriitor, care e mai mult decât toate –ismele. Nu e vina lui Paul Goma că a fost perceput în fel şi chip, cu etichete prăpăstioase, multe – reacţii inadecvate la temperamentul său vulcanic pus în slujba adevărului, ca normă estetică eminesciană. De altfel, şi mai „cuminţii” onirici de care s-⁠a apropiat dinspre antipodicul său realism, erau veritabili rezistenţi prin cultură sub umbrela esteticului, ca alternativă la defunctul proletcultism pe care Nicolae Ceauşescu a crezut că-⁠l poate reînvia prin nefericitele „teze din iulie 1971”, arătând neputinţa lui funciară de a ieşi din captivitatea sistemului comunist, neputinţă care a constituit adevărata cauză a primului val în disidenţa românească. A spus-⁠o şi Mircea Iorgulescu (citat de Nicoleta Sălcudeanu), într-⁠un comentariu la primul val al disidenţei româneşti (Poştalionul cu boi): „În tot ce face, Ceauşescu are în cap, conştient sau nu, modelul de la Moscova, nu poate evada din el”, fapt ştiut prea bine şi de Goma sau de Ţepeneag, cel din urmă contrazicând legenda că voiajul în China şi în Coreea de Nord ar fi fost cauza „tezelor din iulie” care marcau întoarcerea la ideologia proletcultistă: „De fapt, dincolo de învelişul lor semidoct, «tezele» ceauşiste urmau foarte ortodox măsurile luate în URSS după ce lui Soljeniţîn i se atribuise, în octombrie 1970, Premiul Nobel pentru literatură.”1

Confruntarea cu sistemul în bârlogul său

Grupul oniric era alcătuit din Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase (veritabili lideri), din Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin Gabrea, Iulian Neacşu, Puşi Dinulescu. Solidar cu ei era şi Cezar Ivănescu, trubadurul insolit, de plămadă eminesciano-⁠bacoviană, temperamental un rebel. Alături de cei trei lideri ai disidenţei, apare şi un alt puternic temperament, Nicolae Breban, romancier de complexitate dostoievskiană şi nietzscheană, dar şi Mihai Botez, încât coerenţa mişcării era pe deplin conturată şi prin solidarizarea cu mişcările similare din celelalte ţări din Tratatul de la Varşovia, cei din Ţară beneficiind şi de sprijinul „turnului de control”2 parizian alcătuit din Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În context, Goma, realistul necruţător, era un „tolerat” printre onirici, care se bucurau de sprijinul lui Miron Radu Paraschivescu, scriitor comunist încă din perioada interbelică, ilegalist, aşadar, „personaj excentric”, „dezgustat în cele din urmă de felul în care comunismul a fost aplicat la noi în ţară, rupt – în viziunea sa – de idealurile sale umaniste iniţiale.”3 El i-⁠a promovat pe onirici prin suplimentul Povestea vorbei al revistei Ramuri din Craiova, în cele câteva numere din perioada dezgheţului. În timp, principalul protagonist al mişcării disidente va deveni Paul Goma, aderent la Carta ’77, când, în urma Conferinţei de la Helsinki (1975), s-⁠a dovedit că Nicolae Ceauşescu căzuse la examenul „coşului III”, cel al respectării drepturilor omului. 1977 este anul când se încheie expulzarea acestor trei disidenţi, toţi exilaţi împotriva dorinţei lor de a rezista şi de a schimba lucrurile din interiorul ţării, nu din străinătate. Cel care va reuşi să se întoarcă şi să rămână pentru a se confrunta cu sistemul în bârlogul său va fi Nicolae Breban. El ajunsese „sus” în ierarhia de partid, membru al Comitetului Central al PCR (Drama kynică a ascensiunii sale este profund radiografiată, testamentar, aş zice, în recenta lui capodoperă, Singura cale, 2012.) În semn de protest faţă de Tezele din iulie (1971), Breban şi-⁠a dat demisia din Comitetul Central şi de la România literară (fiind înlocuit, fără procese de conştiinţă, imediat, de către George Ivaşcu şi Nicolae Manolescu). A fost momentul care a dat amploare mişcării celor trei disidenţi, cum îşi aminteşte şi Dumitru Ţepeneag, citat de Nicoleta Sălcudeanu: „Atunci a picat demisia lui Breban care a stârnit reacţii diferite şi contradictorii, majoritatea totuşi defavorabile. Nimeni nu vroia (…) să-⁠i ierte firea, cariera făcută prea rapid.” Personalitate puternică şi imprevizibilă, Nicolae Breban nu a căzut bine nici pe ideologia „de dreapta” a nucleului dur de la „Europa Liberă”, care nu l-⁠a sprijinit, „de aceea disidenţa lui apare ca estompată faţă de amploarea acţiunii celorlalţi deşi, conform documentelor Securităţii, potenţialul său detonator nu era deloc de neglijat (de un calibru rivalizând cu al lui Goma, aş zice, n.n) de către serviciile secrete şi de către informatori, s-⁠ar putea spune că din contră, iar argumentele acestora sunt absolut convingătoare.”4

Într-⁠adevăr, Nicolae Breban nu numai că-⁠şi dăduse răsunătoarele demisii, dar a susţinut, rămas în RFG, apariţia romanului Ostinato, al lui Paul Goma, apariţie încununată de răsunătorul succes de la târgul de carte de la Frankfurt. Cercetând arhivele Securităţii, Nicoleta Sălcudeanu citează din sursa „Costea”, care stabileşte adevărata dimensiune a „trădării” lui Nicolae Breban şi contribuţia lui reală în mişcarea disidentă a vremii: „Ceea ce s-⁠a numit în ultimul timp cazul Goma-⁠Ţepeneag (tipărire peste hotare de texte respinse de editurile româneşti sau declaraţii la posturile de radio străine) a provocat mai puţine comentarii decât era de aşteptat. Aş îndrăzni să cred că dacă acest caz nu s-⁠ar fi suprapus, în timp, peste cazul N. Breban (caz care trebuie analizat aparte), acţiunile regretabile ale lui Goma şi Ţepeneag ar fi trecut aproape neluate în seamă. Ele au căpătat o relativă amploare numai pentru că s-⁠au petrecut simultan cu trădarea lui Breban, adică a unui ins căruia i se acordaseră onoruri şi responsabilităţi politice cu o uşurinţă de-⁠a dreptul condamnabilă. Trădarea lui Breban are un caracter net duşmănos faţă de regimul socialist din România, acţiunea lui Goma poate părea duşmănoasă la o analiză superficială şi, mai ales, poate deveni efectiv dăunătoare dacă este amplificată din greşeli de apreciere şi de conduită ale organelor interne; pălăvrăgelile lui Ţepeneag nu au nicio importanţă în sine – ele putând dăuna numai dacă sunt amplificate şi integrate în rezonanţele cazului Breban.”5

Securitatea şi analiştii săi redutabili

Cum se vede, Securitatea nu era lipsită de analişti redutabili. „Costea” sesizează caracterul sinergic al mişcării disidente, stabilind că factorul cel mai primejdios pentru devenirea acesteia vine chiar din vârfurile ierarhiei, din poziţia „privilegiată” a lui Nicolae Breban, căruia politica de cadre i-⁠a acordat o atenţie superficială, „de-⁠a dreptul condamnabilă” pentru siguranţa sistemului plămădit la Moscova şi din care Nicolae Ceauşescu încerca să scape doar cu jumătăţi de măsură, în politica externă de independenţă în sânul imperiului. Aici se află nodul gordian al destinului ţării, surprins, în felul său, de sursa „Costea”, nesesizat de nucleul parizian al „Europei Libere”, de unde atitudinea ostilă faţă de gestul lui Nicolae Breban, considerat, şi la căderea comunismului, o „primejdie” de către Monica Lovinescu, aşa cum „o mare primejdie” va deveni însuşi Paul Goma.

De altfel, atitudinea „Europei Libere” faţă de veritabila mişcare dizidentă şi rezistentă ajunsă în exil are hăţişuri greu de descurcat în limitele logicii carteziene a istoriei dominate, maniheic, de ideologia est-⁠etică a cuplului parizian, o falsă ideologie de dreapta (deformată, fatalmente, de superiorii imediaţi ai cuplului parizian), dat fiind că „dreapta” autentică nu e străină de valorile spiritului naţional, recuzate de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca sub fragilul pretext că luptă împotriva „naţionalismului” ceauşist. De altfel, cum observă Larry L. Watts, Departamentul de Stat însuşi era nedumerit de politica înverşunată a postului de radio împotriva independenţei naţionale a lui Ceauşescu, când ţinta ar fi trebuit să fie Moscova şi Tratatul de la Varşovia. În momentul în care Biroul de la Paris al „Europei Libere” a fost avertizat de la Washington că trebuie să încurajeze „tendinţele independente ale României”, şefii din capitala Franţei au refuzat să părăsească linia lui Anatoli Goliţân, omul Moscovei, infiltrat în sânul serviciilor secrete americane încă din 19616. De altfel, disidenţii/rezistenţii autentici ajunşi colaboratori ai „Europei Libere”, în exil, au simţit aceste „ciudăţenii” ale politicii postului de radio. La un moment dat, Dumitru Ţepeneag era înclinat să creadă că labirintul acestei politici ascundea doar fobia americană, insuflată şi „grupului de la Paris”, faţă de orice orientare de stânga. Despre proiectul revistei „Cahiers de l’Est”, el spune: „Este un proiect sensibil diferit faţă de tactica şi strategiile, în bună parte dictate de Statele Unite, ale grupului de la Europa Liberă, grup în mod evident fobic la orice dezbatere cu intelectualitatea de stânga.” Voia o emisiune echivalentă cu a revistei sale la „Europa Liberă”, dar se temea de cenzura lui Noël Bernard şi a patronilor americani, prizonieri ai unor clişee „menite a întreţine iluziile ascultătorilor postului”. Dumitru Ţepeneag nu reuşeşte să identifice decât o singură cenzură, crezând că este una şi aceeaşi la patronii americani, la Noël Bernard şi „grupul de la Paris”, când, în realitate, erau trei straturi ale cenzurii, ultimele două (şi cele mai stranii) fiind predominante. Ţepeneag află uimit că Virgil Ierunca se purta precum ierarhii Securităţii din Ţară, cerând profesorului Mircea Popescu, de la Roma, relaţii despre el „ca unui serviciu de cadre. Amuzant sau trist?” Aidoma, Mihai Botez a fost mereu bănuit că este… stipendiat de Securitate. Nicoleta Sălcudeanu apreciază această formă de cenzură drept „Un dogmatism întors”, de care s-⁠au plâns mulţi exilaţi, dar mai ales cei trei „nu foarte dispuşi să flateze şi să se subordoneze”, sfârşind „prin a se izola şi retrage din linia frontului, devenind marginalizaţi în cadrul exilului, adică exilaţi în exil”7.

Singurul care a înţeles că la „Europa Liberă” funcţionau mai multe straturi de cenzură a fost Paul Goma, în urma insolitului episod Noël Bernard-⁠Yarrow, despre care am făcut doar vagi trimiteri în paginile anterioare. În 1978, Noël Bernard i-⁠a propus lui Paul Goma o emisiune pe tema „drepturilor omului”. Scriitorul răspunde că acceptă cu plăcere, dar cu o condiţie: să o susţină în cadrul secţiei pentru Basarabia. Cerea imposibilul, după replica directorului. Cum aşa? Goma nu vedea nici un impediment, cu atât mai mult cu cât se afla în relaţii de prietenie cu preşedintele american Jimmy Carter. Numai că nici el, nici preşedintele american nu decid politica postului, mai ales când e vorba de Basarabia! a răspuns Bernard. Dar cine anume e Supermanul? a întrebat uimit Goma. Răspuns: „Evreu de-⁠al meu, basarabean de-⁠al dumitale, un tip redutabil. Când careva de la noi l-⁠a întrebat de ce nu se vorbeşte despre Basarabia la Europa liberă, l-⁠a repezit, i-⁠a spus că nu e treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici ruşii nu au dreptul la ea…”8 Numele aceluia era Yarrow, adept al teoriei colonizării Daciei de către evrei, „cu câteva secole înaintea românilor”!

Resurecţia spiritului naţional din blocul sovietic

Democrat autentic, Dumitru Ţepeneag, adept al pluralismului tolerant, a rupt cu dogmatismul de „dreapta” al parizienilor, gest întreprins şi de Virgil Tănase. Dorinţa lor era să se întoarcă în Ţară şi să lupte, din interior, cu tarele regimului, socotind că trebuie pornit de la tendinţa rupturii de Moscova a liderului de la Bucureşti, cale de renaştere naţională a unei independenţe reale, organice, deci anticomuniste. Dumitru Ţepeneag a înţeles că „rezistenţa prin cultură” împotriva imperiului bolşevic a devenit posibilă tocmai câtimei de independenţă dobândite de Gheorghiu-⁠Dej şi de Ceauşescu: „Şi «omul de cultură» trebuie să înţeleagă că politica de independenţă (sau semiindependenţă) pe care o duce cu atâta iscusinţă Ceauşescu ajută indirect însăşi cultura, afirmarea acesteia”. Iar această tendinţă organicistă a culturii naţionale trebuia să înfrângă artificialitatea regimului comunist, revenirea României în rândurile ţărilor cu adevărat democratice, pluraliste. Este ceea ce a doborât, în cele din urmă, imperiul sovietic, atât în ţările satelite, cât şi în republicile foste sovietice, de la cele baltice la Basarabia.

În contextul resurecţiei spiritului naţional din blocul sovietic, însă, România va deveni excepţia. Şi de aici începe drama ţării, prelungită şi după două decenii, confirmând parcă temerea din 1953 a lui Mircea Eliade (Destinul culturii româneşti) că barbaria sovietică va crea hibrizi politici şi culturali, ca în celebra legendă a mancurţilor din romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul. Paradoxul istoric este iarăşi de-⁠a dreptul „criptic”. Schimbarea de regim din România lui 1989 s-⁠a făcut printr-⁠o „revoluţie”, la antipodul celei „de catifea” din Cehoslovacia, cu vărsare de sânge. S-⁠a spus chiar că este vorba de a treia mare revoluţie de după cea franceză, de la 1789, şi după cea bolşevică, din octombrie, 1917. Mai mult de atât, părea şi cea mai „naţională” dintre toate, dat fiind faptul că s-⁠a săvârşit sub reînvierea imnului ardeleanului Andrei Mureşanu, eroul vizionar din poemul dramatic al lui Eminescu, melodie care va deveni, în febra momentului, şi imn naţional. Revoluţia naţională, a celor ieşiţi în stradă, mulţi împuşcaţi, s-⁠a ales doar cu atât, fiindcă puterea politică, în chip aparent cu totul neaşteptat, a căzut în mâna hibrizilor politici şi culturali, roade moscovite, cominterniste, marginalizate, din eşalonul devenit secund al partidului comunist. De aici s-⁠a născut impresia generală că „revoluţia română” a fost, în realitate, o lovitură de stat regizată de Moscova. Care Moscovă? Cea supravieţuindă în România, desigur. Iar diversiunea repune pe tapet problema celui de al doilea val al disidenţei române, în etapizarea Nicoletei Sălcudeanu. Fiindcă un lucru e vizibil: de la masa învingătorilor au fost înlăturaţi tocmai disidenţii şi rezistenţii autentici, ai primului val, în frunte cu cei trei numiţi de Nicoleta Sălcudeanu. Să fie aceasta opera disidenţilor din al doilea val? 

1. Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, pagini de jurnal (1970-⁠1972), Cluj-⁠Napoca, Editura Dacia, 1993, p. 144.
2. Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, apărută în Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013, p. 77.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 94.
5. Apud ibidem, p. 95.
6. Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, p. 338. Politica antiromânească, nu antimoscovită, a fost continuată de Noël Bernard: „Politica editorială a lui Bernard intra în contradicţie nu numai cu analizele pertinente ale REL realizate de specialişti în zonă, precum Jim Brown, Fritz Ermarth şi Robert R. King, dar şi cu politica SUA. «Maniera mult prea personală şi încărcată de prejudecăţi utilizată pentru criticarea membrilor conducerii României» era în completă contradicţie cu tratamentul acordat de secţiile REL care emiteau pentru celelalte state membre ale Blocului Sovietic şi a atras plângeri frecvente din partea guvernului SUA. Este demn de amintit că această politică anti-⁠Ceauşescu a fost adoptată într-⁠o perioadă în care regimul promova liberalizarea (pe lângă acţiunile de sfidare a Moscovei).”
7. Nicoleta Sălcudeanu, op. cit., p. 89.
8. Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii, ediţia a şasea, Bacău, Editura Vicovia, 2009, p. 144.

Autor(i):  Theodor Codreanu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National