Articol
 
Sub semnul experientelor
Categorie articol: Lecturi
Prozator dispus la încercarea unor experimente formale, Mihai Giugariu se dovedeşte a fi, prin totul, un excelent narator analitic al spaţiilor exterioare ca reflex ale celor interioare ale individului.

Mult prea puţin prezent în viaţa literară curentă şi cu mult prea puţină atenţie acordată de critica literară operativă, ca să zic aşa, Mihai Giugariu este şi rămâne un prozator de o factură cu totul particulară în contextul… epic al momentului, venind, ce-i drept, de mai dinainte, cu o recunoaştere publică pe care nu i-o poate contesta şi nici neglija nimeni şi în nici un fel. Adaptând după propria-i înţelegere şi propria-i creativitate metoda Noului roman francez, naraţiunile sale se caracterizează prin urmărirea detaliului cotidian, a banalului existenţialităţii, într-o descripţionare obsedantă a fiecărui moment, a fiecărei gesticulaţii rutiniere a personajelor sale, fireşte cu o pedanterie analitică ce pune în evidenţă trăiri emoţionale de profunzime în situaţii critice, în situaţii ce devin adesea limită. Dacă pentru inovatorii francezi din deceniul al şaselea al secolului trecut, personajul uman era tratat, sub lupa observaţiilor detaliate, ca orice obiect de decor, la Mihai Giugariu personajul uman este totul, în jurul acestuia mişcându-se monoton un întreg univers factologic la care el ia parte cu implicare netăgăduită. E aici un soi de autenticism psihologic dedus din ritmurile egale de desfăşurare a vieţii, mereu reluate în atenţie dar de fiecare dată privite şi receptate din unghiuri deosebite, cu intensităţi aparte, diferite. Impresia diluării factologicului dispare odată cu acceptarea construcţiei în sine a întregului, aşa cum la Boleroul lui Ravel, bunăoară, eşti dispus, cu încântare chiar, să asculţi repetat, obsedant, acelaşi motiv melodic reluat însă de fiecare dată pe o altă coordonată de intensitate sonoră. Meticulozitatea riguroasă cu care Mihai Giugariu urmăreşte evoluţia personajelor sale, în conflictualităţi interioare, ce rezonează, de altfel, dramatic cu evoluţia unor evenimente marcante din spaţiul de dinafară, îl apropie oarecum de scrierile lui Sorin Titel, şi acela asumându-şi, evident într-o altă manieră, propunerile experimentale ale Noului roman francez. Nu mulţi dintre prozatorii români au încercat să se plieze pe un astfel de exerciţiu al analiticului cotidian, fără vreun interes pentru confruntări de spectaculozitate în exterior (de aici şi nota de intimitate pe care exegeţii de odinioară i-o reproşau), pentru a obţine rezultate referenţiale. Mihai Giugariu este unul dintre cei ce au izbutit cu brio. Spre seară (Editura Vremea, Bucureşti, 2010) este, din acest punct de vedere, un roman ce se recomandă, prin totul, ca o împlinire superioară, în haloul unui demers de o elegantă şi rafinată melancolie, prozatorul urmărind „drama unei posibile destrămări fizice a familiei”, într-un cadru istoric determinant. Bunicul, personajul central al acţiunii ce se derulează pe durata unui timp destul de îndelungat – de la primul război mondial până în peroada de după cel de al doilea – este un anodin meseriaş (retuşor de haine vechi) devenit mai apoi negustor (patron) într-o prăvălie de stofe, dintr-un oraş oarecare de provincie (probabil), recepţionează cu un calm imperturbabil toate evenimentele ce bulversează lumea cu violenţă, el rămânând însă mereu acelaşi individ preocupat de propria-i persoană, de propria-i familie şi, se-nţelege, de propria-i afacere menită a-i asigura traiul. Trecerea de la atelierul de croitorie la magazinul de postavuri, cu solicitări de livrare chiar şi pentru armată, se face fără transformări esenţiale în felul său de a fi, de a se comporta („Aspectul bunicului în aparenţă nu se schimbase. El părea să poarte aceleaşi haine, decât numai că ceea ce se păstrase era aproximativ culoarea postavului. Croiala sacoului era diferită, sugerând o anumită discreţie la care bunicul nu a vrut să renunţe, el era un comerciant de modă veche care dispreţuia ostentaţia vestimentartă, clientul era obişnuit să vadă un anume patron şi nu trebuia şocat în deprinderile lui /…/ Bunicul conducea afacerile cu mână sigură, era tenace şi prudent cu măsură”). Traiectoria vieţii acestui om oarecare, în felul său, cunoaşte ascensiuni şi căderi, în funcţie de cum evoluează evenimentele sociale, politice, în lume (războiul îi produce mari suferinţe; are copii chemaţi sub arme – unii se întorc, alţii nu), pentru ca regimul de după cea de a doua conflagraţie să-i naţionalizeze atelierul, umilindu-l printr-o tratare abuzivă, dar el continuă să-şi organizeze viaţa cu toată demnitatea („Cu timpul a găsit şi tempo-ul acestei vieţi”). Întreg acest parcurs existenţial este refăcut de romancier cu plăcerea de a-i consemna eroului său până şi cele mai mărunte gesturi, sentimente şi gânduri, cu o lentoare a descrierilor caracteristică filmelor derulate cu încetinitorul. Se creează astfel o atmosferă de calm plat, bine stăpânită, în care evoluează şi toate celelalte personaje ale romanului. Mihai Giugaru este un bun constructor de biografii, personajele sunt creionate din puţine linii de contur trasate însă cu precizie, fapt ce impune individualităţi tranşande. Astfel sunt desenate siluetele tuturor celor ce-l anturează pe Bunicul – Joiţa, soţia; Nastasia, „sora mai mică a bunicii sau fata ei”, Iorgu, fiul cel mai mare; Florea, „ultimul născut dintre cei patru băieţi”; Şmit, „pentru el ca o oglindă peste care în treacăt îi aluneca din când în când privirea”; şi ceilalţi în apariţiile lor pasagere. În toată această ambianţă de o mocnită tensiune, Bunicul a fost însă un singuratic, un interiorizat în lumea propriilor pasiuni şi emoţii, un individ care a găsit în sine, în liniştea (fie ea şi aparentă) interioară, antidotul tuturor seismelor din înconjurul său: „Înăuntrul lui se îngustau spaţiile. Pe dinafară nu se vedea nimic. Era ca şi cum dintr-o cameră se scoate mereu câte un lucru, o fotografie, o batistă, camera e mereu închisă, nimeni nu poate observa nimic, mai grav va fi când vor trebui scoase patul şi masa, oare care va fi ultimul lucru înainte ca încăperea să fie goală?… Toată viaţa a fost singur, dar a fost o singurătate la lumina zilei, în definitiv toţi avem dreptul, măcar din când în când, la o astfel de singurătate, e ca un rucsac sau o bocceluţă pe care o porţi la vedere. Cealaltă nu e singurătate, e goliciune. Nu se bucura de ea. Cineva îl fura pe dinăuntru şi nu ştia cum să se apere”. E romanul unei supravieţuiri prin sine a omului simplu, peste care evenimentele vremurilor vin şi trec lăsând urme mai mult sau mai puţin spectaculoase la vedre, dar pentru care viaţa rămâne mereu o provocare pentru propria strunire a propriului destin. Rememorarea vieţii Bunicului se face cu o rafinată pedanterie a descripţiilor epice ale banalităţilor existenţiale.

Ca arhitectură, romanul Călăuza (Editura Vremea, Bucureşti, 2012) este oarecum diferit, deşi metoda latentei urmăriri a mişcărilor indivizilor, a personajelor, este aceeaşi. Prozatorul este atent, de data aceasta, la deplasarea unor oameni („o grupă de cercetaşi”) printr-un ţinut necunoscut, pe care îl cartografiază pas cu pas, identificând şi desluşind în el însemnele caracteristice ale acestuia, trecând prin păduri şi prin pajişti, mergând pe un relief muntos dar călătorind şi pe ape („traversarea unui ţinut mirific”), într-un mers oarecum iniţiatic, al cunoaşterii. Numai că această cunoştere se dovedeşte curând a fi una de sine a fiecaruia din componenţii acestui comandou insolit, căci în acest drum ei „şi-au urmat penitenţa”, fiecare având în seamă apăsarea conştiinţei pentru gravitatea unor fapte abominabile. Astfel, azimutul după care se conduce fiecare se află în interiorul său, tot excursul urmat părând a avea valenţele unui soi de izgonire din rai, pe un pământ al ispăşirii păcatelor. La capătul acestui itinerar ei ştiau că vor putea reveni într-o lume „cunoscută lor”, lumea reală din care evadaseră („fuga din eden”). Romanul este astfel o parabolă, o reprezentare metaforică a drumului decantării conştiinţelor: „Orice suflet poartă în el un păcat, sau, dacă vor fi mai multe, unul care îl apasă mai mult decât celelalte. El se distinge dintre toate relele ce înveninează sufletul nu prin gravitatea faptei, căci nu există o scară de măsură a răului şi nimeni nu ar avea ştiinţa mânuirii unui astfel de cântar, ci numai prin puterea cu care simte apăsarea cel împovărat. Această cădere sau înfrângere, care se aşează în beznele ascunse ale sufletului scoţând rar capul la lumină, fie îi striveşte viaţa între dinţii de oţel ai remuşcării, fie i-o fărâmă încet, clipă de clipă, precum cariile intrate în corpul unui lemn. Neputinţa celui invadat de a ieşi de sub puterea acestui morb este purtată de fiecare în spinare precum o cocoaşă, atâta doar că s-a născut dintr-o boală a sufletului şi nu a trupului. (…) Ideea existenţei unui tărâm salvator se agaţă de aceşti câţiva şi dintr-un vis tulbure devine o obsesie, în mrejele căreia se lasă târâţi. Căci peste tot întinsul acestei lumi înşelătoare trebuie să se afle câte o insulă a grotelor, un petic ascuns de pământ din solul căruia să rodească certitudinea făgăduinţei, dar pe care din ce în ce mai rar sunt cei ce au ochi să-l vadă. Ori, încă şi mai rar, cei ce au puterea de a se căţăra pe ţărmurile lui. Naraţiunea de faţă îşi propune să evoce şansele unui astfel de miraj”.

Prozator dispus la încercarea unor experimente formale, Mihai Giugariu se dovedeşte a fi, prin totul, un excelent narator analitic al spaţiilor exterioare ca reflex al celor interioare ale individului (ale conştiinţelor acestora, în halou parabolic), ale omului simplu, banal în înşelătoarea sa apariţie, supus însă calvarului existenţial, într-o istorie diurnă a vieţii ca experienţă necontenită a cunoaşterii de sine. 
Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National