Articol
 
Mihai Cimpoi si „grila ontologica”
Categorie articol: Lecturi
Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la răspântie”; iar rezistenţa basarabeană, pendulând „de la un exil la altul”, cu inevitabile compromisuri, şi-a aflat reazemul în limbă şi tradiţie, renăscând spectaculos şi miraculos.

Basarabeanul Mihai Cimpoi, „un uriaş blajin” (cum l-a văzut Constantin Călin), călător frenetic pe întinsurile românităţii, nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul criticii, eminescologul de la Chişinău reprezintă, se ştie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, M. Cimpoi convinge prin detentă problematică şi anvergura demonstraţiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresionează şi prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participă guralivii congeneri, hotărând ierarhii „de azi pe mâine”. Cum literatura română, după spusa călinesciană, „este una şi indivizibilă”, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu diasporic. Cine a răsfoit densa Istorie deschisă, consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o reconstituire „pompeiană”, dând seama de „succesiunea de reînvieri”, îngăduie priza la „fenomenul basarabean”, aflat la ceasul fericit al regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii” (cum se încăpăţâna a crede, chiar în 1992, un Şt. Ciobanu). E drept, condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul, potrivit demonstraţiei lui M. Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean. Doctrina basarabenismului a fost şi este necesară având în vedere circumstanţele istorice şi culturale, opunându-se tăvălugului rusificării şi opacităţii centriste. Dar ea se varsă în albia largă a românităţii, recuperarea culturală excluzând derogările valorice. Chiar „friabilă” fiind, literatura s-a dezvoltat rizomic şi a dovedit, în timp, o rezistenţă subterană, salvatoare, oferind un eticism ardent şi o esteticitate, uneori, rudimentară. Dar speranţa regăsirii în interiorul aceleaşi culturi, fără a folosi două cântare critice, rămâne întreagă. Liantul invincibil al reîntregirii este, indiscutabil, cel cultural. Basarabia acuză un „gol cultural” şi neopaşoptismul (defazat, evident), iscând atâtea suspiciuni şi controverse, este explicabil şi justificabil. Or, desfăşurările exegetice ale lui M. Cimpoi, deloc îndatorate unui regionalism ţâfnos, vizează întreaga cuprindere a spiritului românesc. Aventura literaturii basarabene se poartă în numele unui orgoliu stimabil (ar fi zis Perpessicius), dar practicând „reducerea la scară”; având, aşadar, şansa inserţiei şi evitând delirul zonal. Iată, de pildă, Cimpoi scria, cu „îngăduită mândrie”, despre primul roman anonim basarabean (numit convenţional Aglaia şi anticipând „cu o oră” romanul lui Filimon); dar şi despre descoperitorul manuscrisului, istoricul Ion Varta. Cine va fi fost autorul? Supoziţiile criticului întreţin o spumoasă broderie speculativă. Sfinxul – suntem avertizaţi – tace, deşi există speranţa că vor fi smulse şi alte manuscrise din mapele pecetluite. Iar elanul detectivistic, din fericire, n-a obosit.

Cumpăna cu două ciuturi (Ed. Augusta, 2000), volum scris într-o vreme descumpănită, lărmuitoare, aţâţând răfuiala cu valorile vrea să surprindă şi să cuprindă relaţia sufletului românesc cu Istoria. Centrul de greutate al demonstraţiei rămâne, negreşit, fiinţa cumpănitoare eminesciană. Or, la Eminescu, a cunoaşte înseamnă a cumpăni şi creierul rămâne „cântarul înţelesului”. Sfatul de a ne despărţi de marele poet nu poate fi urmat de criticul de la Chişinău. Atent la „dialecticitatea” verbului a cumpăni şi la modulaţiile fiinţiale, M. Cimpoi nu se pripeşte; deplânge, negreşit, fiinţa neîmplinită şi află, în noicianul întru, „o vocabulă fericită”, împăcând – sub cer românesc – înţelepciunea cu filosofia. Efortul revelării Fiinţei nu ocoleşte popasul exegetic pe latura ei negativă: zădărnicia, autodispreţul, molima complexelor, reacţia întârziată la provocările istoriei, definind un neam fără conştiinţă istorică (cum, nemilos, se pronunţase Cioran). Temperamental, M. Cimpoi respinge excesele. Va elogia fără rezerve o întreagă tradiţie culturală fecundată de eminescianism; vede în marele poet (cel care se mărturisea: „în mine bate inima lumii”) modelul cultural cu adevărat demn şi deplânge, repetat, nepăsarea românească. Adică o ţară care, lăsată în voia valurilor, trăieşte cu faţa la trecut, dezinteresată parcă de propriu-i destin. Dar să nu uităm, M. Cimpoi are încredere în rolul coagulant al marginii. Lumea basarabeană, brusc precipitată sub „logica istoriei”, dovedeşte o îmbucurătoare redeşteptare naţională. Scriitorii – observă eminescologul – au fost cei care au lansat „strigătul existenţial”. În pofida eliticidului, în pofida românofobiei (cultivată metodic), reintegrarea în context românesc se anunţă victorioasă. Chiar dacă în lungul şir al mistificărilor, chestiunea Basarabiei a devenit un caz monstruos. Cartea despre Blaga era, de fapt, o reînnoită pledoarie pentru unitatea spaţiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnică a categoriilor stilistice, dincolo de viziunea arcadică, adăpostită în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeşte de raţionalitatea acestei filosofii, interesată de „fiinţa întrebătoare de fiinţare”. Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discuţii fireşti în Basarabia. Să ne amintim că N. Crainic descoperea un „fluviu de orientalism” sorbit de matca sufletului ancestral ori de „măsura românească” (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiinţei, eul scindat, sedus de revelaţii contrarii, în fine, cunoaşterea problematizată (Lucifericul), schiţând un „model pre-ontologic” întreţineau ambiguitatea blagiană pendulând între arătatul şi ascunsul. De aici pleacă şi dificultăţile recepţiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiţi de echivoc. „Păsăreasca” unor exegeţi, manevrând un lexic lemnos ori încărcat de preţiozităţi sfârşeşte prin a-l opaciza pe marele poet-filosof.

În fond, Blaga, cercetând „fenomenul basarabean”, aprofunda matricea românească şi fortifica spiritul naţional (în sensul disocierilor de mai târziu ale lui Nichita Stănescu). Dar M. Cimpoi, bun cunoscător al realităţilor basarabene sesizează că „trei Blaga” au fecundat spiritul Provinciei. Ar fi, întâi, generaţia ’30 (pe linia Costenco-Meniuc-Magda Isanos), atrasă de paradisiac şi dezmărginire, cutreierată de „înfiorarea panteistă” şi dezvoltând perspectiva sofianică. Atingând, astfel, liniştea mioritică (cazul George Meniuc). Şi am mai putea vorbi de episodul Crainic, profesor de teologie la Chişinău. Urmează generaţia lui Gr. Vieru, preluând şi prelucrând principiul matern al Universului şi nebuloasa Satului-idee. Invocând, securizant, făptura mamei, Gr. Vieru o înţelege ca fiinţă axială („Eine Urmutter”) şi se reîntoarce la acea deplinătate vitală a primordialului, masiv dar răscolit de frăgezimi, care ne atrage în sorbul unei boli cosmice. Şi, în fine, după blagienii E. Coşeriu (cu începuturi poeticeşti) şi Al. Lungu, ultima promoţie, ivită sub semnul coagulant al Renaşterii (demonstrând unitatea spaţiului mioritic, idee atât de dragă lui M. Cimpoi) dar şi al Postmodernismului centrifug, întreţinând atâtea polemici, cu sau fără miză, împinse însă în pragul canibalismului transprutean. Se uită, păgubos, că valorile coexistă. Că furia contestărilor nu îngăduie o recepţie calmă. Acea altă poezie, visând a se despărţi de „mioritismul ancestral” (Eugen Lungu) flutură zgomotos şi arţăgos steagul sincronismului. Iconoclastia optzecistă este una recuperatoare, blamaţi fiind poetaştrii refugiaţi în „bastionul tradiţiei”. Dar Mihai Cimpoi e convins că deasupra acestor inflamări poetice, a repetatelor încăierări, există o continuitate organică: „marea temă basarabeană a înstrăinării”, ontologizată la extrem (vezi Basarabia, nr. 2-3/1994). Ca factor de echilibru, ca arbitru al eleganţei, criticul de la Chişinău, dominând suveran „olimpul republico-moldovenesc” (N. Negru) încearcă să stingă excesele.

Seria oltenească de Critice, de izbitoare inspiraţie maioresciană, dezvoltă un evantai tematic de mare diversitate şi bogăţie ideatică, pornind de la porunca mentorului Junimii, cel care – reamintim – avertiza că demersul critic este „o lucrare necesară în viaţa publică a unui popor”. Cu deosebire azi când timpul crizist, descumpănit, întreţine o stare belicoasă, producând vacarm, babilonie, intoleranţă şi, inevitabil, ceaţă axiologică / confuzia valorilor. Când, deseori, în această necurmată gâlceavă, valorile sunt maculate, „insultate”, decretate ca fiind „expirate”; or, M. Cimpoi, convins că „avem noroc de valori”, ştie prea bine că aceste valori trebuie respectate, că un popor „aşezat” îşi cinsteşte scriitorii exponenţiali. Şi acest masiv şi blajin basarabean, trăind cu rost, trudeşte de o viaţă în acest scop; fie că vorbeşte despre complexele literaturii române (pendulând între orizontul mioritic şi cel european) sau despre schizofrenia moldovenească şi obsesia identitară, fie că atacă relaţia dintre Centru şi margine şi discută aplicat despre metehnele exilului românesc, fie că – îmboldit de „demonul recitirilor” – coboară în po(i)etica arhetipală (vezi paralela Bacovia-Vieru) sau ne dezvăluie „abisurile receptării” în povestea eminescologiei (după modelul Bohr); în toate, aşadar, se mărturiseşte cu umoare egală, risipind idei şi încercând a ne călăuzi în drumul spre Centru (centrul Fiinţei, se înţelege). Te şi întrebi când scrie acest maratonist al lecturilor, un neobosit călător, ubicuitar, de mare productivism; şi care, observăm fără efort, ţine la tăvăleală şi nu lipseşte nici de la întrecerile bahice, surclasându-şi comesenii. Ceea ce face merită, însă, toată lauda. Încât, invocând norocul ca destin, pornit din Larga natală (n. 3 septembrie 1942), Mihai Cimpoi este un spirit permeabil, de largă cuprindere şi, negreşit, un pilon al românismului. Ca dovadă, în Esenţa temeiului, un recent şi masiv opus, rod al unui proiect editorial pus la cale de târgovişteni (Editura Bibliotheca, 2013), criticul reunea şase eseuri monografice consacrate unor figuri culturale din „faza aurorală”, testând fenomenologia spiritului întemeietor. Încerca să afle temeiul înfiinţător, cercetând silinţele pionierilor, acea arătare a gândirii (meşteşugită, bineînţeles), purtând intuiţia trebuinţei „cu poetice faceri”, cum ar fi zis Ienăchiţă Văcărescu. Examinează, aşadar, tranziţia spre lumea românească literară prin osârdia celor care, în dimineaţa poeţilor (cf. Eugen Simion), anunţau, totodată, şi „zorii europenităţii”. Coboară în „starea pre-morfică” şi propune, de fapt, o istorie a literaturii noastre premoderne la Târgovişte, războindu-se cu inerţia exegetică. De la Văcăreşti, trecând prin scriptorul Heliade (şi Panhymniul Fiinţei), Grigore Alexandrescu (cu „însuflarea” fiinţării), Vasile Cârlova şi sufletu-i „mâhnit”, la „postmodernul Ion Ghica şi Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, sondând „prefacerile firii”, inventariind obstacolele şi limitele, atâtea orientări tranzitorii (şanse ontologice în ordinea noastră culturală, zice ferm criticul), M. Cimpoi avertizează asupra scrisului ca proiect spiritual. Ctitorirea ar fi o ctitorire a fiinţei, prin rostirea ei (esenţializată). Literatura devine proiect de existenţă, cheltuind erudiţie şi suportând influenţe. Încât doar grila ontologică îngăduie această descindere în domeniul posibilului, aflând – prevestitor – temeiul înfiinţător. Şi urmărind, în timp, receptarea celor vizaţi, oscilantă (tabloul, sinusoida, curba, meandrele etc.), gardată de referinţe selecte. Totul, sub cupola dreptei cumpene şi prin veghea unui spirit constructiv, cu lecturi întinse, metabolizate, fie că ne încântă poezia de idei (în interludiile nietzscheene), fie că, sub pavăza lui Polifem, plonjăm în pluralismul postmodern. Aşezându-şi demonstraţia pe o solidă temelie heideggeriană, M. Cimpoi invocă întemeierea, palpând „nebuloasa genezică”, sub o distribuţie triadică: ctitorire, dobândirea – de – teren – ferm şi, desigur, legitimare („întemeiere justificativă”). Privind, însă, literatura română ca un proiect de existenţă, axat „pe o unitate identitară”, cum ne previne, configurând – ar spune Gérard Genette – un ansamblu coerent şi un spaţiu omogen, în pofida „împrăştierii politice”, amintită dureros de Eminescu. Târgoviştea, în epocă, era „un sol fertil pentru această identificare”. Iar domnia lui Matei Basarab, „cea mai naţională epocă din Istoria noastră” (aprecia, cu îndreptăţire, Eminescu) a oferit condiţii prielnice, dăruindu-ne, scrie Mihai Cimpoi, o dimineaţă spirituală.

Prins în hăţişul atâtor proiecte, M. Cimpoi lansase, nu demult, şi un impozant Dicţionar enciclopedic Eminescu (Editura Gunivas, 2012), o iniţiativă „primejdios de vastă”, cum sublinia, în Cuvântul înainte, acad. Eugen Simion. Iar un titlu precum pomenita Cumpăna cu două ciuturi (Carte despre fiinţa românească) dezvăluie tocmai temperamentul său critic: un om cumpănit, vădind seninătate şi echilibru, descoperind trudnic acele „înţelesuri alunecătoare”, punând la lucru – în filiaţie eminesciană – „recea cumpănă-a gândirii”. Încât, în plin haosmos, glorificând descentrarea (o capcană existenţială, ne previne M. Cimpoi), nefixarea, vârtejul relativist – criticul fiinţează ca reper; iar truda sa, sisifică, devenind Operă, în răspăr cu nestatornicia, zeflemeaua, trăncăneala ori voluptatea autodenigrării, probează că avem în academicianul de la Chişinău un neobosit constructor.

Efortul lui Mihai Cimpoi, truditor pe solul culturii, evită frazele sforăitoare şi hei-rup-ismul conjunctural. Încrederea sa e tonică. Ins cumpănit, crede în politica paşilor mărunţi. Spirit aşezat, exegetul priveşte încrezător şi e convins că invocata logică a Istoriei va face dreptate unui neam răbduriu, greu încercat. „Stâlp” al vieţii culturale basarabene (cum, nimerit, l-a văzut Eugen Simion), el priveşte cu înţelegere, chiar plusând, relieful axiologic (inevitabil accidentat) şi, prin umoarea sa „egală”, este – indiscutabil – o voce credibilă. Dar, să recunoaştem, are în spate o operă impunătoare, scrisă cu talent şi chibzuinţă. Şi, desigur, cu multă ştiinţă de carte. Înainte de orice, Mihai Cimpoi este un insaţiabil cititor. Istoria sa, fatalmente, este o istorie culturală şi dă seama despre o tragedie colectivă, încercând să înlăture fragmentarismul, mistificările şi manipulările, pecetea proletcultismului sovietizant, violentând „caracterul fiinţial”. Examenul supraistoric ar fi totalmente nepotrivit pentru un neam disperat, aflat „la răspântie”; iar rezistenţa basarabeană, pendulând „de la un exil la altul”, cu inevitabile compromisuri, şi-a aflat reazemul în limbă şi tradiţie, renăscând spectaculos şi miraculos. Sedus de limbajul noician, criticul nu vrea să fie prea sever şi judecă faptele şi oamenii (estompând, totuşi, biografiile) contextual, cu vădită înţelegere pentru unda tradiţionalist-mesianică. Vocea lui Mihai Cimpoi nu poate fi ignorată chiar dacă nu încape în Istoria manolesciană. El este Ambasadorul unei Provincii, pe care – harnic şi inspirat – o cercetează la scara întregului fenomen românesc. Şi un infatigabil constructor, aşezând temeinic – nevizitat de bolnăvicioşii demoni ai orgoliului – „vorbă lângă vorbă şi foaie peste foaie”. 
Autor(i):  Adrian Dinu Rachieru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National