Articol
 
Macoviciuc
Categorie articol: Polemice
Cine pe cine? Au îmbătrănit amândoi. Unul este cu dantura bună, altul fără. Se poate trăi şi fără dinţi. Şi Varlaam Şalamov a ieşit din Gulag fără dinţi, nici regretatul Costantin Noica nu stătea bine cu dantura.

Pentru A.

Studenţii au fost şi au rămas nişte oameni curioşi. Vor să afle, să înţeleagă, să ştie dacă viaţa are vreun sens. Sau nu. S-au întâmplat destule de-a lungul istoriei. Care istorie? Vorbe. Timp. Pe hârtie. În memoria oamenilor. La Politehnica din Bucureşti erau, în 1956, mii de studenţi. Buni, răi, nu contează, studenţi. Tot în acea vreme ruşii, adică sovieticii lui Nichita Hruşciov, au intrat în Ungaria. Nu are rost să mai amitim ce s-a întâmplat în acel an în Ungaria şi cum au evoluat apoi lucrurile în întreg lagărul comunist. Vreau doar să amintesc ce a fost cu profesorul Macoviciuc. Sau cam aşa ceva, nu-i frumos să dai nume reale în poveşti altfel scoase din burtă. Deci, profesorul de marxism-leninism Maxim Macoviciuc, de fel din nordul Moldovei şi nu din Delta Dunării, cum s-ar putea crede după rezonanţa lipoveană a numelui, anunţă, că a doua zi după ce deja trupele Tratatului de la Varşovia, echivalentul NATO al ţărilor comuniste din Europa, nu o să ţină la ore, el nu o să ţină cele ouă ore de curs. Prezenţa nu e obligatorie, dar el ar putea răspunde studenţilor care vor să pună întrebări despre ce se întâmplă în Ungaria. Şi în general despre situaţia internaţională. Aşa s-a şi întâmplat. Au trecut anii, dar unele întâmplări nu se uită. Din cei zece studenţi care au pus întrebări profesorului Maxim Macoviciuc, nouă nu au mai apărut la cursuri după câteva zile. Au apărut după câţiva ani, după ce au făcut câţiva ani de puşcărie. De închisoare. Cine poate crede azi că aşa ceva s-a putut întâmpla? S-a întâmplat.

Au trecut anii. Nu mai e comunism nici în Ungaria, nici în România, URSS se numeşte azi Rusia. Şi chiar dacă nu e o adevarată democraţie, sute de invitaţi la o masă dată la Kremlin se emoţionează când ascultă ridicaţi cu toţii în picioare cum Preşedintele Putin cântă en­glezeşte şi chiar puţin la pian, in Tender in the night. Emoţionant, nu? Şi mai tare e povestea ce urmează. Într-o bună zi, suntem deja în România care a fsot admisă şi în NATO şi în UE, profesorul Maxim Macoviciuc, deja pensionat, se întâlnelte cu unul dintre foştii lui studenţi. Unul dintre cei nouă care a dispărut pentru că în 1956 a pus, au uitat acum cu toţii, nişte întrebări tovarăşului profesor Maxim Macoviciuc. Cei doi se recunosc, adică cel care e mai tânăr şi a suferit nişte ani de închisoare când putea să termine şi el politehnica alături de ceilalţi colegi, îl salută pe fostul lui profesor. Câteva clipe de derută, urmează explicaţiile de rigoare. Păi aşa, păi altfel, mda, hm, n-a fost chiar aşa, adevărat, cine ar fi crezut că s-ar putea întâmpla aşa ceva, au îmbătrănit amândoi. Şi câte întrebări ziceai că ai pus? Trei?, Hm, eu ştiu că anunţasem ca fiecare student să nu pună mai mult de două întrebări. Ba nu, zice fostul student care nu mai are dinţi în gură, nu aţi precizat aşa ceva, îmi aduc perfect aminte, mai ales că şi la anchetă şi la proces unde dvs., nu aţi venit chiar dacă noi v-am solicitat, am spus că dvs. aţi spus că putem pune orice fel de întrebări. Şi? Aţi pus, nu mai ţin minte, se freacă la un ochi după ce-şi şterge ochelarii fostul profesor cu colţul unei batiste de hârtie. El are dantura bună, are toţi dinţii în gură, chiar şi trei implanturi. A costat cam mult, dar a plătit fata lui măritată cu un elveţian suspus. Şi în general fostul profesor nu are de ce să se plângă, cu sănătatea stă bine, are patru nepoţi de la trei copii, se plânge doar de singuratate după ce soţia lui a murit, nu se ştie bine de ce, în timp ce era la băi la Băile Felix. Urma un tratament special pentru dureri la nervul sciatic, ceva îngrozitor cu durerile astea, nu poţi să te mişti din pat şi eşti obligat să zaci acolo până trec. Sau nu-ţi trec durerile astea groaznice de spate, stai în pat şi-ţi trec prin cap fel de fel de chestii. Altfel nu ai timp, cine ştie ce şi-o fi amintit biata femeie, au găsit-o spânzurată în camera de la Hotel Crişana. Cu balcon şi vedere spre pădure, foarte frumos locul.

Da, ce să spună fostul profesor, e greu să fii singur acum, ce a fost atunci, a fost fost, nu e nimeni de vină, aşa au fost timpurile. Surâde. Acru. Şi fostul student la fel. Ce să-i mai reproşeze fostul profesor după atâţia ani? Fostul profesor nu a făcut rău nimănui, nu recunoaşte că ar avea vreo vină. N-a făcut rău nimănui. A făcut doar ce i s-a cerut. Aşa erau timpurile, nu, doar vă aduceţi aminte, nu, încearcă să se justifice fostul profesor fostului student. Aveam şi eu părinţii în închisoare, am fost şantajat, ce mai, ştiu că nu a fost bine, dar nu am avut de ales. Nu mă simt vinovat. Oare a făcut ceva bun la viaţa lui? Cine ştie, cine stă să judece?

Cine pe cine? Au îmbătrănit amândoi. Unul este cu dantura bună, altul fără. Se poate trăi şi fără dinţi. Şi Varlaam Şalamov a ieşit din Gulag fără dinţi, nici regretatul Costantin Noica nu stătea bine cu dantura. De reumatism şi dureri articulare suferă toată lumea, n-ai ce să faci, le suporţi. Ca şi altele. Cei doi se despart şi au decis să se întâlnească într-o bună zi la un pahar de vin să-şi mai amintească poate câte ceva din ce era pe la Politehnica anilor ‘50 când ruşii, mă rog, sovieticii, au intrat în Ungaria. Lucrurile au luat o întorsătură urâtă. Cum trecutul nu poate fi schimbat, prezentul poate oferi surprize. S-a aflat că fostul profesor a fost sever admonestat de un nepot pentru că i-a bătut căţelul. Un chihuahua foarte drăguţ şi jucăuş, în care fostul profesor a dat cu piciorul. A povestit o vecină care se cunoştea cu soţia fostului student, şi el pensionat din motive medicale. Se pare că nu stă bine cu nervii. Dar cine stă azi bine cu nervii. Şi la urma urmelor ce s-a aflat. Că soţia fostului profesor aflase că soţul ei a fost turnător. Şi că fostul profesor Mihai Macoviciuc s-a spânzurat şi el. S-ar zice că din cauza singurătăţii. Dar nimeni nu ştie exact cauza gestului neobişnuit. Nu se cunosc multe cazuri de acest gen cu cei care au lucrat în învăţământ şi au predat ştiinţe sociale şi politice. Şi, de altfel, populaţia României, ca şi a Ungariei sau Rusiei este într-o continuă scădere. Ce mai contează un cetăţean în plus, în minus.

Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National