Articol
 
Noile aventuri ale Cenuseresei
Categorie articol: Polemice
BOMBOANA PE COLIVA ILUZIILOR

Din ciclul hodoronc-⁠tronc-⁠buf: cu o zi înainte de summit-⁠ul de la Vilnius, unde Moldova şi Georgia au parafat acordul de asociere cu UE, locatarul de la Cotroceni s-⁠a trezit (ceea ce e bine) vorbind despre iminenţa unirii Basarabiei cu România (ceea ce e, mai degrabă, rău – cel puţin în circumstanţele geopolitice actuale). Traian Băsescu este (încă) preşedintele ţării, dar, de regulă, uită chestia asta când îl loveşte filoxera retoricii populiste şi necontrolate. Şi-⁠l loveşte nu tot timpul, dar cam des, vorba lui Caragiale. Intempestiva lui ieşire publică de la finele lunii noiembrie intră cu brio în această categorie de, cum să le spun eu?, gesturi abrupte (este cel mai suav eufemism care-⁠mi vine-⁠n minte pentru sintagma „gafă de proporţii medii spre inacceptabile”).
Sunt multe motivele pentru care alegaţia formulată imperativ de Traian Băsescu îmbracă vestmântul rocambolesc al simplei petarde naţionaliste detonate în public într-⁠un moment total nepotrivit. Las la o parte considerentele legate de contextul politic european şi de filosofia care guvernează acţiunea liderilor occidentali vizavi de problema inviolabilităţii graniţelor trasate după război. Dar, plasându-⁠ne cu picioarele din dotare pe pământ, are idee domnul Băsescu în ce măsură fraţii de peste Prut agreează sau nu ideea unirii cu România? Şi care este, în general, percepţia populaţiei Republicii Moldova privind pa­tria-⁠mumă vecină şi prietenă? Dacă nu, îi oferim noi câteva repere grăitoare până la ţipăt, deşi asta ar cam fi fost datoria consilierilor săi de politică externă (presupunând că are aşa ceva şi că îi mai şi ascultă). Un sondaj de opinie efectuat de IMAS la începutul verii relevă faptul că – la această oră, cel puţin – pe primele două locuri în clasamentul ţărilor sau organizaţiilor internaţionale ca­re vor răul Republicii Moldova se situează în ordine NATO (36% din repondenţi) şi… România (31%)! De ce se întâmplă astfel? Iată o întrebare la care trebuie să răspundă alţii (între ei, şi Traian Băsescu), nu eu.

Conform aceluiaşi sondaj, lista celor care doresc binele Republicii Moldova are, în partea superioară, următoarea configuraţie: Rusia (65%), UE (54%), Ucraina (51%), Uniunea Vamală Rusia -⁠ Kazahstan -⁠ Belarus (49%). Dureros, dar adevărat: România este creditată la acest capitolul cu un procent de numai 44%. Iar în chip de bomboană pe coliva iluziilor noastre unioniste, la întrebarea directă cu cine vor să meargă împreună în viitor, basarabenii răspund sec: 36% cu Uniunea Europeană şi tot 36% cu Rusia, 25% fiind indecişi sau cu opinia în două ori mai multe luntri. Câţi mai rămân, în atare condiţii, cei care vor cu România? Restul, adică exact 3 (trei)%!
După părerea mea, pentru ca idealul unirii să dobândească legitimitate şi consistenţă, locul declaraţiilor prăpăstioase trebuie luat urgent de progra­me şi proiecte politico-⁠economice, sociale şi culturale de natură şi în măsură să inverseze aceste cifre. Altfel (apropo şi de ultima vizită a lui Traian Băsescu la Chişinău), vorba turcului peripatetic: geaba vii, geaba te duci, geaba rupi nişte papuci…

PALILULA, 5 MINUTE…

Pe zi ce trece, România culturală mai coboară o treaptă spre condiţia de cea mai umilită dintre Cenuşăresele pe care inepta tranziţie post-⁠decembristă o expectorează în spaţiul public cu diabolică inventivitate de două decenii şi mai bine. Începând cu modica alocaţie bugetară anuală şi continuând cu măsuri punctuale de descurajare a oricăror bune intenţii menite să mai cârpească, pe ici pe colo, jerpelitul anteriu al paremiologicului Arvinte, totul pare orchestrat în chip de sinistră şi deplorabilă bătaie de joc. Pentru cei familiarizaţi cu fenomenul românesc de degradare progresivă a (aproape) tot ce se circumscrie sferei spiritului, argumentele sunt de prisos. Pentru ceilalţi, un exemplu recent de băşcălie sfidătoare la adresa culturii scrise de pe meleagurile carpato-⁠danubiano-⁠pontice poate fi sugestiv şi edificator. Mă refer la ceea ce s-⁠a întâmplat cu banii pe care A.N.C.Ş. (în traducere liberă, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică – instituţie pe cât de subordonată Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pe atât de independentă) i-⁠a, scuzaţi expresia, atribuit editurilor care au avut naivitatea să acceseze programul de subvenţii nerambursabile de anul acesta în speranţa obţinerii câtorva firfirici cu care să-⁠şi mai aline câtuşi de gâtu-⁠şi indigenţa cronică de care suferă durabil şi cu viguros aplomb creştinesc.
N-⁠o să mă leg de sumele globale – mai curând simbolice – repartizate inclusiv unor edituri de prestigiu naţional, cum ar fi, de pildă, Editura Academiei Române: ăştia sunt banii cu care Guvernul a catadicsit să le milostivească – fie, cu ăştia defilăm pe bulevardul pierzaniei. Nici de împrejurarea halucinantă că, de exemplu, pentru volumul IV al Tratatului de chirurgie – lucrare de proporţii monumentale şi de o mare complexitate editorială, ale cărui costuri estimative se ridică la circa 12.000 lei – s-⁠au aprobat 1.000 lei mari şi laţi, cu care se poate tipări, eventual, coperta cărţii şi colofonul. (Menţionez în treacăt faptul că Tratatul…, aflat în portofoliul Editurii Academiei, a fost apreciat chiar de onorata Comisie de Subvenţionare a Literaturii Tehnico-⁠Ştiinţifice cu al doilea cel mai bun punctaj din totalul de 169 de volume blagoslovite financiar de A.N.C.Ş.).
Iresponsabil şi scandalos mi se pare însă altceva. Lista cărţilor (pseudo)subvenţionate în 2013 a apărut pe site-⁠ul A.N.C.Ş. abia pe data de 26 noiembrie a. c., deşi, conform propriului calendar, anunţul trebuia făcut în ziua de 19 septembrie, mai ales că dosarele cu propuneri fuseseră înaintate de edituri încă din iulie-⁠august.
Dar mai e un lucru mai fenomenal, cum zice Topârceanu: uitând că ridicolul poate ucide, domnii, doamnele şi domnişoarele de la A.N.C.Ş. au pretins ca tirajul integral al volumelor cărora li s-⁠a acordat subvenţii să fie gata până la 6 decembrie. 2013! Adică în cam o săptămână, dacă eliminăm din calcul zilele de week-⁠end! Trebuie să fii perfect inconştient sau de o flagrantă rea credinţă pentru a-⁠ţi imagina că o asemenea performanţă ar fi fost posibilă în condiţiile în care toate tipografiile din ţară sunt, în această perioadă, suprasolicitate cu editarea de calendare, pliante, agende, felicitări şi alte asemenea lucrări prioritare din motive de rentabilitate (fiind de serie mare, se execută cu cheltuieli minime şi produc maximum de profit).
Dar mascarada cu schepsis nu se opreşte aici: A.N.C.Ş. a mai solicitat ca, până la aceeaşi dată, editurile să facă dovada achitării – de asemenea, integrale – a costurilor tipăririi cărţilor, urmând ca, în perversa-⁠i generozitate, instituţia aşa-⁠zis finanţatoare să deconteze ulterior o parte din sumele cheltuite. Despre cât înseamnă partea cu pricina din necesarul total am amintit anterior…
În aceste circumstanţe, gestul A.N.C.Ş. de a cere imposibilul poate fi calificat, în cel mai bun caz, drept o ironie sângeroasă la adresa visătorilor care încă se încăpăţânează să creadă că în România de astăzi destinul cărţii (şi al culturii, în general) mai interesează, la modul real, pe cineva. Cât despre faptul că ar trebui să reprezinte o prioritate naţională nu se poate vorbi nici măcar în glumă…
Nu cumva, mă întreb cu oroare şi cu ruşine, au dreptate cei care gândesc că toate astea nu sunt deloc întâmplătoare şi că în spatele unor erori de procedură se ascunde o ticăloşie premeditată? Respectiv, că banii s-⁠au dat atât de târziu încât, practic, să nu permită încadrarea în termenul stabilit tocmai pentru a se crea condiţiile returnării lor la visteria statului sub pretextul că editurile n-⁠au fost capabile a fi în stare să consume banii alocaţi. Un fel de: îţi dau un milion de dolari, dar, ca să intri în posesia lor, trebuie ca, în 5 minute, începând din acest moment, să ajungi la Palilula, via Vladivostok, cu trotineta. Aha, nu poţi? Atunci înseamnă că n-⁠ai nevoie de ei şi că, de fapt, nici nu-⁠i prea meriţi, împiedicatule şi nevolnicule care eşti!

Felurimi (titlu preluat de la domnul I.L. Caragiale)

• De câţiva ani, de când pe micile sau mijlociile noastre ecrane se derulează emisiunea-⁠concurs „Vocea României” (ProTV), doar de două-⁠trei ori am auzit cântându-⁠se în dulcele grai carpatin, iar o dată, dacă memoria nu-⁠mi joacă feste, în italiană. În rest, parcă suntem la Vocea Albionului… • Din ciclul: decât să cităm (prost) mai bine să citim (pur şi simplu), vă livrez astăzi două eşantioane reprezentative.
Primul: într-⁠un poem publicat în nr.44/1 noiembrie a.c. al revistei România literară, Adrian Popescu implementează două versuri bine sim­ţite dintr-⁠o cunoscută poezie eminesciană. Mă rog, nu chiar într-⁠atât de cunoscută (deşi se-⁠nvaţă, pare-⁠mi-⁠se, şi la şcoală…) încât citatul să fie şi corect… Zice Adrian Popescu, marcând cuviincios cu ghilimelele de rigoare, împrumutul din marele clasic:
„Ai noştri tineri la Paris învaţă/ cravata cum se leagă, nodul”. Sună ca dracu, iar Eminescu era parcă, mai logic în exprimare (inclusiv în aceea poetică) şi mai respectuos cu prozodia. Dovadă că cele două stihuri împestriţate prin omisiune de Adrian Popescu arată, ab originem, puţin altfel: „Ai noştri tineri la Paris învaţă/ la gât cravata cum se leagă, nodul”. Poemul adriano-⁠popescian se intitulează, evident, Cravate…
• Vrând să se dea erudit şi cultural, teleastul rock Robert Turcescu a trântit într-⁠o emisiune (asupra nivelului căreia omit să mă pronunţ) interogaţia devenită loc comun „Pe ce te bazezi?…”, adăugând cu doctă suficienţă: „…ca să zic şi eu precum Cocoşilă”.
I-⁠auzi! Să te cocoşezi de râs, nu alta! Păi, dragul moşului, vorbele cu pricina nu-⁠i aparţin nici pe departe pitorescului personaj al lui Marin Preda din Moromeţii, cum baţi câmpii matale. Nici măcar protagonistului acestui roman, aşa cum cred o mulţime de alţi intelectuali români în viaţă, care îi atribuie aiurea lui Ilie Moromete dialectica întrebare. Mai mult: ea nici nu apare în Moromeţii, ci în Delirul (e drept: carte scrisă tot de Marin Preda) şi este spusă şi repetată de un cu totul alt personaj: ziaristul bucureştean Paul Ştefan („al lui Parizianu”, cum îl numeau, când era copil, consătenii săi din Siliştea Gumeşti). Nu-⁠i deloc acelaşi lucru, chiar dacă Paul Ştefan era oarecum rudă cu Ilie Moromete care, la rândul lui, era prieten cu numitul (de Robert Turcescu) Cocoşilă, care…

La bibliotecă, dragilor, că nu muşcă!

Autor(i):  Gelu Negrea
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National