Articol
 
Mostenirea Securitatii: manipularea arhivelor (II)
Categorie articol: Clubul Ideea Europeana
Adesea, concluziile sunt mai mult decât surprinzătoare, răsturnând cu totul imagini şi reputaţii apocrife. Numele sunt dintre cele mai vehiculate nu atât în studii de specialitate, realizate de cercetători obişnuiţi cu viclenele capcane ale dosarelor, ci în special în presa angajată politic şi neprofesionistă. E vorba despre Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban. Fiecare dintre aceşti intelectuali au fost, la un moment dat, ţinta unor atacuri de intensitate diferită. În mod paradoxal, reiese din cercetarea convingătoare a lui Gabriel Andreescu, cu cât compromisul a fost mai neînsemnat, cu atât tratamentul mediatic a fost mai dur; şi invers, de înţelegere, ba chiar de admiraţie au avut parte tocmai cei care au colaborat mai abitir cu organele de represiune comuniste.

Am prelungit, în prima parte a acestei cronici, în mod voit comentariul asupra principiilor şi aspectelor metodologice, deşi cartea lui Gabriel Andreescu acordă prioritate în special analizei minuţioase a unor cazuri exemplare din perspectiva manipulării tendenţioase a documentelor din arhiva Securităţii. Adesea, concluziile sunt mai mult decât surprinzătoare, răsturnând cu totul imagini şi reputaţii apocrife. Numele sunt dintre cele mai vehiculate nu atât în studii de specialitate, realizate de cercetători obişnuiţi cu viclenele capcane ale dosarelor, ci în special în presa angajată politic şi neprofesionistă. E vorba despre Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez şi Nicolae Breban. Fiecare dintre aceşti intelectuali au fost, la un moment dat, ţinta unor atacuri de intensitate diferită. În mod paradoxal, reiese din cercetarea convingătoare a lui Gabriel Andreescu, cu cât compromisul a fost mai neînsemnat, cu atât tratamentul mediatic a fost mai dur; şi invers, de înţelegere, ba chiar de admiraţie au avut parte tocmai cei care au colaborat mai abitir cu organele de represiune comuniste. Măsurile diferite rezultă din modul în care au fost făcute public datele din arhive şi, mai ales, de cum au fost confecţionate, de la caz la caz, de către inamici sau de către discipoli, ciraci, admiratori ai celor în cauză, imaginile acestora.

Destine postume în oglindă: Adrian Marino şi Constantin Noica

Probabil cazul cel mai frapant de denaturare a adevărului îl reprezintă cel al lui Adrian Marino. După opt ani de puşcărie politică şi alţi şase ani de domiciliu obligatoriu într-⁠un sat ctitorit de comunişti în Bărăgan special pentru a-⁠i izola acolo pe deţinuţii consideraţi periculoşi, după ce-⁠şi ispăşiseră pedepsele, fostul asistent al lui G. Călinescu reintră în viaţa literară la peste 40 de ani cu o obsesie justificată de a recupera anii irosiţi. Îşi impune un ritm de lucru care inhibă şi se specializează în domeniul dispreţuit la noi al teoriei literare. Scrie carte după carte, studiu peste studiu, face stagii de specializare în străinătate, călătoreşte des pentru a se documenta. Acest fapt, dublat, de bună seamă, de caracterul retractil al cărturarului, creează suspiciuni. Suspiciunea poate fi şi ea un simptom al invidiei. Prin urmare, imaginea de personaj dubios, care şi-⁠a construit cariera nu doar prin muncă, ci şi prin sprijinul Securităţii, care i-⁠ar fi facilitat călătoriile, atribuindu-⁠i, în schimb, misiuni importante în exilul parizian deja funcţiona înainte de 1989. A fost însă nevoie ca, în 2010, să apară memoriile criticului, care deranjau pe foarte mulţi şi care loveau şi în mitul Păltiniş, pentru ca Marino să cadă victimă, chiar şi aşa, post mortem, unei aprige campanii de presă. Lui Gabriel Andreescu nu îi scapă „coincidenţele”: cum au ieşit în unele gazete pasaje dure din Viaţa unui om singur, cum au început să apară şi reacţiile, culminând cu imunda campanie a Mirelei Corlăţan, care, deşi a consultat dosarele de la CNSAS, a conturat imaginea informatorului cinic, pentru care stagiile din bibliotecile pariziene reprezentau simple pretexte pentru a putea culege informaţii despre Mircea Eliade ori Monica Lovinescu. Mai era un pas până la formularea concluziei că, de fapt, monumentala operă a teoreticianului nu avea alt miză decât la a-⁠i sluji de acoperire. Mergând la aceleaşi documente, nu îi este greu lui Gabriel Andreescu să demonteze, punct cu punct, întru totul credibil, acuzaţiile grave, explicabile fie prin lipsa de experienţă, prin necunoaşterea contextelor, fie, mai degrabă, printr-⁠o atitudine din start tendenţioasă, formulate pe un ton atât de sigur de sine de către de atunci căzuta în anonimat Mirela. Cercetătorul nu ezită să formuleze un verdict tranşant: este vorba despre „înscenarea unui «flagrant de colaborare», care poate fi documentat până la detaliu”. Hermeneutica documentelor o demonstrează fără posibilitate de tăgadă.
Rămâne de văzut care ar fi mobilul acestui linşaj post mortem. Puse cap la cap, mai multe „coincidenţe” conturează un răspuns. Pe de o parte, un articol datând din 1992 al lui Adrian Marino despre suprapunerile dintre cărţile lui Noica şi orientările ideologice ale ceauşismului, în care concluzia era scandaloasă pentru liderii de opinie ai opoziţiei de atunci: Noica ar fi fost, prin ideile sale naţionaliste, prin reflexele sale antioccidentale, prin unele aspecte ale colaborării sale cu vechii amici din exil, nici mai mult, nici mai puţin decât „un aliat obiectiv al regimului”. Gabriel Andreescu trage concluzia justă: un atare punct de vedere era extrem de incomod, echivalând cu o blasfemie în cercul intelectualilor din centrul GDS-⁠ului, care şi-⁠ar fi confecţionat din numele filosofului „un capital simbolic instrumentalizat, instanţa legitimatoare.” Aşa se explică şi conflictul deschis dintre Marino şi Gabriel Liiceanu, aşa se explică şi marginalizarea şi apoi excluderea teoreticianului din grupare, deşi acesta ar fi putut fi, prin lucrările sale dedicate gândirii liberaliste, ideologul mişcării. Dacă adăugăm la aceste conflicte de interese (cum să le numesc altfel?) şi evidenţa că, în memoriile sale, Adrian Marino lovea în fruntea intelighenţiei române, dar mai dur în adversarii săi din jurul (şi mai ales din centrul) GDS, atunci campania purtată împotriva sa de mulţi dintre aceşti autori, pornită în cotidianul care le era arondat („Evenimentul Zilei”) nu mai poate fi socotită pură întâmplare. Ea este o adevărată reglare de conturi, înscenată însă la cinci ani de la dispariţia unuia dintre combatanţi. Concluzia lui Gabriel Andreescu ar trebui să zguduie lumea intelectuală autohtonă, dar nu a făcut-⁠o şi nici nu o va face: „Campania împotriva lui Adrian Marino a dus la o paradoxală inversare de roluri. Exploatând logica Securităţii din materialele de arhivă pentru a cuceri încă un etaj simbolic, intelectualii publici implicaţi au răsturnat relaţia tradiţională. Dacă înainte de 1989 Securitatea dirija jocul, în anii 2000 o fac cei care utilizează arhivele. Dacă ofiţerii de Securitate manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele elaborate de fosta Securitate.” Este unul dintre adevărurile fundamentale, pentru care opinia publică, docilă şi necritică, nu prea are apetit. Din păcate!
Cazul Noica reprezintă o performanţă de evaluare pioasă, de ocultare a unor informaţii, care a condus, în cele din urmă, la impunerea sa de către ciraci ca model nu doar intelectual, ci în măcar egală măsură şi etic. Similar, într-⁠o oarecare măsură este şi scenariul care-⁠l are în centru pe Alexandru Paleologu, deşi aici e vorba de o autopropulsare spre centrul canonului etic. Despre acesta din urmă am scris detaliat cu ceva ani în urmă, când am comentat monografia lui Tudorel Urian. Din analizele lui Gabriel Andreescu, eseistul iese şi mai şifonat. Spre regretul meu, o mărturisesc repetat, căci în adolescenţă cărţile lui au fost un reper, iar figura sa una dintre cele mai admirate. Am suficientă maturitate să rămân fidel acestei febleţi, fără să ignor aspectele mai sulfuroase ale unei biografii din păcate nu întru totul exemplare. Discuţiile despre legăturile lui Noica cu regimul comunist sunt mai delicate. Au apărut deja câteva lucrări care pun pe masă unele documente din arhivele Securităţii, girate de ucenicii păltinişeni ai magistrului, dar despre o dezbatere serioasă nu poate fi vorba până la lucrarea pe care o comentez aici. În orice caz, nu verdicte înguste intenţionez să emit şi nici despre o coborâre de pe piedestal a lui Noica nu poate fi vorba. În filosofia noastră, atâta câtă e, el ţine prim-⁠planul. Autorul Povestirilor despre om a devenit o figură legendară nu doar graţie operei sale (de necontestat, aceasta, dar accesibilă, prin titlurile ei importante, mai ales specialiştilor), ci şi datorită mitului pe care l-⁠a ţesut în jurul numelui său Jurnalul de la Păltiniş, cartea-⁠cult a lui Gabriel Liiceanu şi, după 1990, discipolii săi, în special Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care au căpătat şi o legitimare publică, nu doar profesională, ci, culmea, prioritar morală, prin ucenicia lor nobilă. Imaginea-⁠tip, care a invadat spaţiul public al ultimilor 24 de ani, este cea a lui Noica, filosoful rupt de realitate, dezinteresat de valorile lumii, confiscat exclusiv de cele ale spiritului, trăind în mandala pură a marii culturii. Aparent, nimic mai diferit şi mai evazionist în raport cu sistemul comunist. Dacă nu a avut chemarea de a fi un disident, Noica ar reprezenta cazul tipic al rezistenţei prin cultură. Interesat de aerul rarefiat al marii filosofii, ocupat să-⁠şi antreneze învăţăceii în marea cultură occidentală, maestrul părea, pentru un public câştigat de modelul său paideic (real, asta e indubitabil) a trăi atemporal. Ce ne spun însă documentele scoase la lumină din arhivele Securităţii? Surprinzător, de nu chiar şocant pentru cei mai mulţi, deranjant, de nu chiar catastrofal pentru cei care se revendică de la autoritatea morală a filosofului, Noica iese, din analizele lui Gabriel Andreescu, un „important agent de influenţă”. Pare o etichetă scandaloasă, dar documentarea ei este dificil, de nu chiar imposibil de contracarat.
Recurgând la documente, Gabriel Andreescu ţine să demonstreze, e adevărat că şi cu o uşor pedantă satisfacţie, „ataşamentul victimei faţă de torţionari”. Încă din puşcărie, filosoful este binevoitor şi deschis faţă de organele de anchetă. Dar mă tem că a-⁠i reproşa aşa ceva e cel puţin nepotrivit. De fapt, e de-⁠a dreptul imoral. Faptul trebuie consemnat şi atât, fără a fi supus unui rechizitoriu. Dar a trage concluziile logice în urma unor declaraţii (date în condiţii de libertate, nu în detenţie) de filosof sau a unor rapoarte ale ofiţerilor care erau în legătură cu el nu mai constituie decât un exerciţiu hermeneutic normal. Or, încă din 1966, într-⁠o pagină care este, şi stilistic, a sa, Noica îşi declara dorinţa de a-⁠şi nota, cu toată sinceritatea, pentru organele de Securitate, părerile şi opiniile sale faţă de subiectele despre care ar fi fost întrebat. Începând cu 1980, Noica va fi folosit de Securitate în vederea influenţării unor personalităţi marcante ale exilului, precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade. Ceea ce nu înseamnă că disponibilitatea sa de a colabora depăşeşte o anumită graniţă a ceea ce el considera a fi rezonabil etic. În orice caz, informaţiile pe care le oferă despre amicii exilaţi, pe lângă care avea trecere, sunt detaliate şi consonante cu interesele Securităţii. Să nu fi bănuit filosoful că imunda instituţie se foloseşte într-⁠un fel malefic de ele? Adevărul e că Noica credea în ce spunea. Îşi consemna opiniile ferme. Concluzia lui Gabriel Andreescu pică firesc, în urma documentelor: „Noica interiorizase verdictele opresorilor săi”. Şi încă: „La Constantin Noica frapează stilistica supunerii, într-⁠un grad cum nu am descoperit în dosarele altor oameni de cultură”.
În plus, ideile naţionaliste care se insinuează în scrierile târzii ale filosofului rimează suspicios cu orientarea naţionalistă pe care a cunoscut-⁠o comunismul în varianta sa ceauşistă. Coincidenţă? Simplă „convergenţă de idei”, cum s-⁠a considerat adesea? Gabriel Andreescu socoteşte că e vorba chiar de „planuri concrete de susţinere a tezelor dubioase ale regimului urmate de Noica punctual.” În acest punct, interpretarea părăseşte terenul sigur al documentului şi alunecă pe cel riscant al speculaţiei. Eu unul nu pot accepta ideea că un cărturar precum Noica accepta să realizeze, în cărţile sale, temele trasate de Securitate. La urma urmelor, cazul său este, ca al atâtor alte personalităţi ale culturii din acest dement veac XX, unul tragic. Că s-⁠a lăsat folosit ca agent de influenţă nu e exclus. Că a cedat, uşor-⁠uşor, la presiuni, că s-⁠a lăsat chiar momit, atras pe această pantă de viclenia unui sistem exersat, e aproape limpede. Cert e însă că nu şi-⁠a vândut benevol sufletul. Că nu şi-⁠a pierdut umanitatea. Autorul acestui studiu nu omite acest aspect şi bine face: „Marea surpriză a dosarelor de Securitate este de a-⁠l dezvălui pe Noica drept unul dintre cei mai harnici agenţi de influenţă, care a emis enormităţi în favoarea regimului şi a asumat un discurs al docilităţii depline; şi, simultan, drept un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”. De aceea, afirmaţia că el „nu poate fi pe deplin responsabil” de traumele psihologice pe care i le-⁠au cauzat toate experienţele la care a fost supus adaugă un bemol etichetei obiectiv valabile, tehnice, de „agent de influenţă”. Cine consideră că astfel de cazuri pot fi cântărite în termeni de bine şi rău, fără o zonă intermediară între aceste extreme, greşeşte profund. În orice caz, oricât de dur sună verdictul, el se sprijină pe documente de netăgăduit. În plus, nu are un ton justiţiar. Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoţul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism.
A fost posibil însă ca cedările sale conştiente, naivităţile sale, efuziunile care l-⁠au dus la colaborarea, fie şi informală, fără angajament, cu Securitatea să fie trecute sub tăcere, iar el să devină simbolul legitimator al unui grup cultural care a dominat şi a creat opinia publică în domeniul culturii noastre vreme de cel puţin două decenii. Întâmplător, exact acelaşi grup care a întors pe dos adevărul, confecţionând şi cazul Marino. Cele două destine postume se întâlnesc şi-⁠şi răspund în măsura în care sunt distorsionate în acelaşi punct. 

(Va urma)
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National