Articol
 
Existenta prin cultura (I)
Categorie articol: Clubul Ideea Europeana
Aura Christi în dialog cu Gabriel Andreescu

Dincolo de limita culturală impusă de autorităţi

■ Aura Christi: Dragă Gabriel Andreescu, cum vă explicaţi faptul că disidenţii reali, care s-⁠au opus făţiş regimului Ceauşescu, în condiţiile unei dictaturi sălbatice, prin acţiuni radicale, au fost daţi la o parte după 1990, prim-⁠planul ocupându-⁠l „eroii de catifea”, anticomuniştii vehemenţi din postcomunism?

■■ Gabriel Andreescu: În ce sens să fi fost disidenţii „daţi la o parte”? La sfârşitul lunii decembrie 1989 erau întâmpinaţi cu reverenţă, iar mulţi (dintre cei puţini) au intrat în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Majoritatea s-⁠au distanţat însă de centrul de putere creat în jurul preşedintelui Ion Iliescu. Doina Cornea a fost prima care şi-⁠a dat demisia din FSN, în aprilie mi-⁠am dat-⁠o şi eu din Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională ca protest faţă de încercarea de reprimare a Pieţii Universităţii. Majoritatea disidenţilor a jucat un rol central în evoluţia postdecembristă. Mircea Dinescu a asigurat distanţarea Uniunii Scriitorilor din România de campaniile antimaghiare din primele luni ale anului 1990. Acelaşi lucru l-⁠au făcut alţi foşti disidenţi intraţi în Grupul pentru Dialog Social: s-⁠au plasat ferm pe baricada reconcilierii româno-⁠maghiare. Să ne amintim că susţinerea dată de Uniunea Scriitorilor şi Academia de Ştiinţe din Serbia politicii extremiste a lui Miloşevici fusese hotărâtoare pentru traiectoria spre dezastru a fostei Iugoslavii. Or, poziţia disidenţilor, atunci cu greutate, în chestiunea maghiară, a diminuat şocul incitărilor interetnice din 1990 şi din anii următori. Lumea nu prea realizează cât a contat contracararea ultranaţionalismului din acea perioadă pentru evoluţia ulterioară a României.
Doina Cornea a participat la înfiinţarea Frontului Democratic Antitotalitar, din care a crescut Convenţia Democratică din România, formaţiunea politică căreia îi datorăm schimbarea pro-⁠europeană din anul 1996. Disidenţii au fost între iniţiatorii organizaţiilor neguvernamentale (de la Comitetul Helsinki până la Alianţa Civică), forme de solidaritate care au reuşit să blocheze acţiunile regimului Ion Iliescu de îngustare a mecanismelor democraţiei. Pe atunci, societatea civilă era mai puternică, mai adaptată şi mai consistentă decât partidele istorice. Veţi găsi o panoramă a acelor timpuri în două cărţi pe care le-⁠am publicat cu peste zece ani în urmă: Ruleta. Români şi maghiari, 1990-⁠2000 (Editura Polirom, 2001) şi Solidaritatea alergătorilor de cursă lungă (Polirom, 1998). În 1993, când aţi venit în România, lucrurile se aşezaseră deja pe linia care ducea la saltul politic din 1996. Cei trei ani anteriori fuseseră extrem de tulburaţi şi au contat cât o întreagă epocă.
Tocmai pentru că au contat, începând cu lunile ianuarie-⁠februarie, presa FSN a lansat împotriva disidenţilor campanii teribile – tip „Doina Cornea e amanta lui Corneliu Coposu” şi alte enunţuri ignobile. La nivel popular, macularea, desigur, a funcţi­onat.
Fiecare disident şi-⁠a urmat un traseu de care era deplin răspunzător. De ce ar fi trebuit să ocupe „pe vecie” un prim plan? Ca şi democraţia, primul plan este o scenă ce se apără zi de zi. Oamenii care s-⁠au opus regimului Ceauşescu au fost nişte curajoşi, dar temeritatea nu te face nici mai frumos, nici mai inteligent, nici mai elocvent, nici mai eficient. Aş adăuga că disidenţa nu-⁠ţi asigură neapărat un mai bun discernământ moral. Am cunoscut oameni lipsiţi de curaj a căror fineţe, devoţiune ori subtilitate psihologică le asigura credibilitate etică.
Rămâne întrebarea, dacă înţeleg, de ce se află în prim plan personalităţi a căror vehemenţă anticomunistă s-⁠a manifestat doar după căderea comunismului. E de văzut de la caz la caz şi dacă într-⁠adevăr, anti-⁠comunismul ajută cariera. Întrebarea îmi pare relevantă cu privire la instituţiile menite să ne dezvăluie secretele vechiului regim: cum s-⁠au ocupat poziţiile decizionale ori onorifice în Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, CNSAS, IICCMER sau Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

■ Şi, totuşi, e o observaţie – îndepărtarea disidenţilor din viaţa socială şi culturală – făcută şi de alţi scriitori. Nu susţin că ei, indezirabilii de altădată, ar fi trebuit să se afle mereu în lumina reflectoarelor. În timp ce unele disidenţe sunt inventate peste noapte, se fac filme documentare despre suferinţe exagerate etc., personalităţi ca de pildă Virgil Tănase, Paul Goma, Nicolae Breban sau Dumitru Ţepeneag nu sunt tratate cum se cuvine. Mă refer, în special, la disidenţii veniţi din domeniul culturii, fiindcă acest spaţiu îmi este familiar. Comparaţi modul în care a fost primit acasă Soljeniţîn cu… modul în care nu e primit acasă Paul Goma.

■■ Deseori, neînţelegerile apar din utilizarea diferită a cuvintelor. Eu folosesc cuvântul „disident” pe linia literaturii de specialitate, din anii `70 până astăzi: el defineşte acei opozanţi care au condamnat public regimul comunist pentru încălcarea drepturilor omului – sau în termeni mai tari, pentru caracterul său criminal. Cu excepţia lui Paul Goma, seria scriitorilor la care vă referiţi face parte din altă categorie, a rezistenţei prin cultură sau ceea ce numesc într-⁠o carte în lucru, a „existenţei prin cultură”. Definesc „rezistenţa prin cultură” ca trecere dincolo de limita culturală impusă de autorităţi. Interesant în ce-⁠i priveşte pe Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag e faptul că au împins limita a ce era permis, negociind-⁠o „în inima sistemului” (cu oameni din nomenclatură şi Securitate). Frontiera dintre „da” şi „nu” era nesigură şi relativă, arăta ca o bandă mai lată. În funcţie de personalitatea creatorilor, regimul mai făcea un pas înapoi, lăţea banda. Am documentat pe larg cazul Breban în volumul Cărturari, opozanţi şi documente. În Cartea Albă a Securităţii apar câteva pagini care reproduc dialogul dintre Dumitru Ţepeneag şi un general al instituţiei, din aprilie 1969 (pp. 19-⁠25), exemplu spectaculos pentru bătălia împotriva „limitei acceptate”. Generalul îi zicea scriitorului: „Auzi, domnule Ţepeneag, ţi-⁠ai făcut de cap în Ţara Românească. Să ştii că te avertizez, începând din momentul ăsta, dacă nu-⁠ţi vezi de treabă, e ultima oară când te chem aici”. La care teoreticianul onirismului replica: „De pildă, dv. ştiţi foarte bine că există o cenzură mai mare decât ar trebui să fie”.
Standardele culturale ale comunismului se puteau mişca, nu şi cele privind legitimitatea regimului.
În cazul lui Paul Goma, conducerea din 1990 a Uniunii Scriitorilor poartă ruşinea de a nu fi discutat şi eliminat, în prima şedinţă, decizia de excludere din Uniune a disidentului (din 1977). În rest însă, Goma putea să vină oricând în România – cetăţenia nu-⁠i fusese retrasă, cum s-⁠a tot spus. Pur şi simplu, nu a făcut-⁠o, motivat probabil şi de statutul său de refugiat. La revista 22 s-⁠a creat o situaţie penibilă în anul 1996, când Goma a anunţat că va candida la Preşedinţia România şi a rugat redacţia să-⁠i promoveze anunţul. Solidară, revista a adunat mai multe materiale de susţinere, deşi totul părea aventuros şi confuz. În sfârşit, Goma trebuia să facă gestul elementar să vină în ţară, să dea continuitate unui proiect care pusese deja o greutate pe umărul unor oameni. A refuzat. Or, a te adresa votanţilor dintr-⁠un apartament din Paris nu este o dovadă de prea mare respect nici pentru alegători, nici pentru susţinători, nici pentru instituţii.

Critica, semn de maturitate a unei comunităţi intelectuale

■ În 2013 aţi publicat două cărţi, MISA. Radiografia unei represiuni şi Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii. Prima este un document al încălcării drepturilor omului în România postdecembristă, a doua, o panoramă amplă a modului în care Securitatea de altădată triumfă prin instituţii ale statului românesc şi, curios, prin unii intelectuali publici. În ce măsură jocul de-⁠a manipularea arhivelor este periculos? Vorbeaţi despre compromiterea demersului de studiere a arhivelor securităţii…

■■ Deşi se referă la radiografia represiunii împotriva MISA, prima carte este o radiografie a întregii societăţii româneşti, a continuităţii de oameni dinainte şi după revoluţie, a alianţelor de putere şi interese, a funcţionării lamentabile a presei, de-⁠a lungul deceniilor; a lipsei de cultură democratică a populaţiei care o face vulnerabilă şi manipulabilă. Cartea vorbeşte despre destinele unor oameni, despre evenimente dramatice şi istorii impresionante. O colegă de universitate, de altfel bună cunoscătoare a lumii în care trăim, îmi scria în timpul lecturii: „Citesc şi mă crucesc!”
Cartea este rezultatul unei documentări care a început în 1996 şi s-⁠a terminat cu două săptămâni înainte de trimiterea la editură (a apărut în aprilie 2013). Cantitatea de informaţie o face utilă celui interesat de realităţile României postdecembriste. Subiectul motiva atenţie şi întrucât fusese anterior obiectul a mii de materiale (nu este o exagerare) scrise sau televizate. Din MISA.
Radiografia unei represiuni a apărut un fragment în Contemporanul, Ştefan Borbély a făcut o trimitere la carte, iar Ovidiu Pecican o recenzie. A beneficiat de lansarea lui Ion Bogdan Lefter şi William Totok. Doar atât. Politica struţului faţă de monografia represiunii MISA vorbeşte despre o ipocrizie cuprinzătoare.
În ce priveşte cartea despre manipularea Arhivei Securităţii, ea vă răspunde întrebării: manipularea arhivelor este periculoasă întrucât lucrează ca o operaţie de distrugere a modelelor socio-⁠culturale, rescrie istoria, tulbură judecata etică.

■ Cât de gravă se arată a fi una dintre bolile incredibile ale societăţii postcomuniste: decimarea elitelor creatoare ale acestei ţări? Printre victime figurează vârfuri ale culturii româneşti, a căror operă face parte din patrimoniul cultural al României: Adrian Marino, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Ioan Groşan, Virgil Tănase, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu. Ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte.

■■ Punerea în discuţie a personalităţilor culturale, analiza comportamentului lor dintr-⁠un unghi civic, politic şi etic constituie un semn de maturitate a unei comunităţi intelectuale. Cu atât mai mult cu cât „la noi sunt mulţi oameni talentaţi şi puţini oameni de caracter”. Doar că, deseori, campaniile declanşate împotriva unor creatori nu arată a „punere în discuţie”, ci manifestare a unui fel rudimentar de a gândi condiţia umană.
Ar putea fi şi o tradiţie a corpului profesional, sugerată de formidabila premoniţie a lui Adrian Marino, din Viaţa unui om singur: „O declar pe faţă: nu mă tem nici de «dosare», nici de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume. Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului român adversar am început, într-⁠adevăr, să mă tem. Fiindcă este capabil oricând de reacţii iraţionale, imprevizibile şi mai ales, lipsite de scrupule. Megalomania, egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului [sunt] capabile de adevărate ravagii”.

■ Scriaţi, la un moment dat, de ciudăţeniile, contorsionările, lumea de o bogăţie umană de necrezut, găsită în arhivele securităţii: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionări umane povestesc documentele despre viaţa lui Breban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteau sugera contrariul”.

■■ Volumul Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii acoperă trei categorii de situaţii. Una a avut în vedere personalităţi despre care cu greu m-⁠aş fi aşteptat ca arhiva să dezvăluie ceva în esenţă nou. La Mihnea Berindei ori Mihai Botez, detaliile reţinute de Securitate nu aveau cum să reflecte altceva decât viaţa lor de suprafaţă. Nu am făcut decât să documentez manipularea. În ce-⁠i priveşte pe Adrian Marino şi Alexandru Paleologu, documentele erau chemate să aducă un fel de aşezare, de clarificare a lucrurilor cunoscute. Au completat – nu şi reaşezat – ce ştiam anterior. Marile surprize au fost dosarele lui Constantin Noica şi Nicolae Breban. După cercetarea de arhivă, portretele lor capătă o coerenţă de negândit – rămânând în acelaşi timp paradoxale – dacă avem în minte cât de sparte în bucăţi erau imaginile lor publice. Noica mi-⁠a devenit mai straniu, Breban mai uman.

■ Cum trataţi documentele din arhivă: cu suspiciune sau încredere? În ce măsură poate fi credibil un raport al unui angajat al securităţii? Cum poate o filă de dosar răsturna o cercetare? Mă refer la cazurile Adrian Marino şi Nicolae Breban.

■■ Tratez documentele cum sunt: ca o preţioasă sursă de informaţii. Despre „neîncredere” se poate vorbi în legătură cu susţinerile unui informator într-⁠o notă, a unui ofiţer de securitate într-⁠un raport etc. Dar nu cu privire la documentul ca atare. El nu are de ce să inspire neîncredere ori încredere: el este util sau lipsit de utilitate în funcţie de posibilitatea pe care ţi-⁠o oferă să extragi „adevăruri”. Toată discuţia despre falsitatea dosarelor porneşte de la viziunea, greşită, că ce găseşti în înscrisuri este de luat ad litteram. În nici un domeniu nu se întâmplă aşa ceva. Dacă nimereşti peste craniul unui animal, cu un dinte acoperit de smalţ, nu vei trage concluzia că animalul are un corp acoperit de smalţ. Afli că este erbivor sau carnivor, că a trăit mulţi ani sau foarte puţini. În orice caz, altceva decât ce vezi.
Materialele din arhivă pe numele lui Adrian Marino şi Nicolae Breban acoperă partea semnificativă a relaţiilor lor cu regimul. Au o completitudine care ne permite să vorbim cu siguranţă despre semnificaţia lor. Există şi file care contrastau cu restul, dar cu puţină muncă, a ajuns la suprafaţă şi motivul.

■ Sunt uimită de răbdarea, pasiunea şi atenţia cu care parcurgeţi zeci de dosare, sute, mii de pagini din arhive. După ce a citit câteva file din dosarul său, alcătuit din 13 tomuri depozitate la ACNSAS, autorul Buneivestiri, s-⁠a plictisit şi a renunţat. Mi se pare un detaliu antologic. Se întâmplă să vă plictisiţi, în timp ce studiaţi un dosar anume?

■■ Antologic pentru cât de diferit ne funcţionează minţile. Înzestrate diferit sunt ele de la început, dar specilizarea de-⁠a lungul vieţii duce la paradoxuri precum cel căruia i-⁠a fost victimă Nicolae Breban, iar beneficiar, eu. Este de înţeles de ce unui scriitor creator de lumi şi de caractere, rândurile unui dosar, repetitive, lemnoase, îi pot părea de-⁠a dreptul indigeste. Pentru o minte analitică însă, cu cât mai multă zgură dată la o parte, cu atât mai preţioasă informaţia culeasă. (Iată de ce nu mă plictisesc.) Am amintit de câteva ori despre necesitatea de a distinge straturile de text în funcţie de voci şi adăugând contextele. Doar că aceste adevărate coduri de lectură nu pot fi cumpărate de la vreun magazin. Trebuie să le descoperi singur în timp ce studiezi documentele. Iată, de abia după câteva sute de volume am înţeles că, printre altele, unii ofiţeri mută spusele din gura unei surse în gura alteia. O făceau ca să-⁠şi rotunjească dosarele la care lucrau. În spatele aurei lor de cerberi, agenţii se comportau birocratic. Oamenii care aveau de făcut note, cereri şi rapoarte căutau soluţiile cele mai comode să demonstreze că sunt activi, că sunt disciplinaţi, că sunt eficienţi.
Comentariul anterior îmi pare a demonstra şi cât de eronat este să vezi în cunoaştere şi creaţie opera unor genii înconjurate de mediocri. Minţile, cu performanţele lor variate, se completează şi se potenţează chiar atunci când par adverse. Inamiciţiile ori asimetriile în cultură afectează sufletele, nu şi intelectul.

■ Cine stă la originea compromiterii ideii de studiere a arhivelor securităţii?

■■ Cu siguranţă, marii jucători sunt serviciile de informaţii. Şi Comisia de control a SRI. Primul Colegiu al CNSAS a avut un rol decisiv, de asemenea. Nu mă refer doar la membrii Colegiului, ci şi la oameni de decizie din departamentul de Investigaţii. (Şi astăzi, şefa Investigaţiilor dă vina pe fosta Lege nr. 187/1999, care aplicată cu bună credinţă, asigura toate condiţiile deconspirării şi accesului la propriul dosar).
Din Colegiu, contribuţia de frunte a aparţinut directorului Gheorghe Onişoru. După câte ştiu, Onişoru a fost susţinut (în discuţiile din spatele uşilor închise) de Alianţa Civică. Cine a obligat Alianţa să facă o asemenea propunere? Greu de prevăzut a fost lovitura dată respectabilităţii CNSAS de către Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu: au intrat în Colegiu, deşi legea interzicea foştilor membri ai PCR să ocupe funcţia. Astfel, CNSAS era compromis înainte să înceapă să funcţioneze.
Aveau să afecteze studiul colaboraţionismului şi rezistenţei aşa zişii cercetători care parcurg dosarele doar parţial şi trag concluzii globale. Sau intelectualii care ne spun despre ce se află în arhivă fără s-⁠o fi deschis. Se află la rând oamenii dezinformărilor, precum Mihai Pelin, ale cărui relaţii de altădată cu fosta Securitate nu permitea semnarea unui contract de colaborare cu CNSAS (cum a avut). Pelin a folosit sistematic arhiva ca să intoxice opinia publică. În volumul Cartea Albă a Securităţii, selecţia documentelor urma o reţetă fin elaborată, capabilă să rescrie, chiar şi cu materiale autentice, istoria relaţiei dintre oamenii de cultură şi regim. În cartea Operaţiunile Meliţa şi Eterul, prezentarea făcută de el postului de Radio Europa Liberă avea accente din revista Săptămâna a anilor `80. Cum se poate înţelege oare faptul că Horia-⁠Roman Patapievici, membru al Colegiului atunci, i-⁠a elogiat contribuţia la valorificarea arhivei CNSAS?
În seria ratărilor vin la rând acei ziarişti pentru care dosarele reprezintă ocazia unui scandal de presă. Apoi oamenii de cultură care preiau necritic alegaţiile şi le folosesc în bătăliile lor de prestigiu. În acest sens, compromiterea ideii de studiere a arhivelor securităţii este o operă colectivă.

Este nevoie de mai multă „exegeză existenţială”

■ Antologic în sens malign în această ordine de idei rămâne a fi un număr al revistei România literară (nr. 13-⁠14, aprilie 1999), dedicat „cazului Ion Caraion”. Scriam şi altădată: cum să judeci un coleg de breaslă condamnat de două ori la moarte? Cum să judeci un scriitor, care, după ani de privaţiune, redevenit, în sfârşit, liber, mânat de voinţa de a-⁠şi construi o operă, s-⁠a înzidit în destinul literaturii române, asumându-⁠şi izolarea, sărăcia şi singurătatea? Cum să girezi un reprezentant al organelor represive de altădată, care îşi arogă cu o obrăznicie fără seamăn dreptul de a da lecţii unui mare poet, ale cărui oase au putrezit în puşcăriile stalinisto-⁠dejiste? Un călău de pe vremuri îi dă lecţii unei victime, iar colegii de breaslă ai acestei victime încuviinţează lecţiile, trăgând de urechi un confrate mort?
Nu înţeleg…

■■ „Reprezentantul organelor represive de altădată” despre care vorbiţi este evident Mihai Pelin la care m-⁠am referit mai sus. Interpretaţi publicarea „cazului Ion Caraion” în România literară drept un act malign. Am o perspectivă diferită: orice fiinţă poate fi judecată, deci, şi poetul. Dacă noi nu cuprindem faptele în termeni etici, cine să o facă? E adevărat, „cazul Caraion” are o complexitate neobişnuită. Putem afirma că reprezintă o provocare pentru gândirea morală.
Ion Caraion a suportat ani de puşcărie şi a fost condamnat de două ori la moarte. Dacă nu ai trecut printr-⁠o astfel de experienţă, e greu să-⁠ţi imaginezi impactul pe care îl poate avea asupra unei fiinţe umane pronunţarea sentinţei capitale. Cine nu a stat o zi în închisoare, în condiţiile acelei epoci, nu are dimensiunea recluziunii. Faptul că un om a acceptat să colaboreze cu organele represive după astfel de încercări este de înţeles. Norma juridică exonerează victimele de colaboraţionism. Dar le exonerează şi „legea morală”? Specific în cazul lui Caraion este caracterul frenetic al notelor sale informative. Există în ele o pasiune a maculării, o atracţie pentru bârfă cum vedem rar – şi în nici un alt caz cu o asemenea stilistică. Ce este mai firesc decât să pui în discuţie asemenea fapte? Să le observi excepţionalitatea şi dificultatea integrării lor în portretul poetului „înzidit”, cum spuneţi, în destinul literaturii române?

■ Nu contest nevoia de a pune în discuţie asemenea fapte. Mi se pare stranie înverşunarea cu care a fost condamnat un confrate. Apoi, mi s-⁠au părut cel puţin stranii lecţiile de moralitate date de dl Pelin şi reacţia unor colegi de breaslă.

■■ Ar fi nevoie de mai multă „exegeză existenţială”. În ce priveşte judecarea morală a poetului, găsesc în spusele Monicăi Lovinescu (insultată de Caraion în jurnalul său) principala mea referinţă: „Pe un astfel de scriitor victimă a iubirii sale pentru orice cuvânt scris de el (…) se pot supăra cel mult prietenii în nici un fel menajaţi de el, nu însă şi observatorul unei stări sociale şi politice clinice unde, ca în 1984 al lui Orwell, ochiul stăpânului te urmăreşte până şi în cea mai mică intimitate, violând-⁠o, şi oricât ai fi de reabilitat, dacă ai fost deţinut politic, rămâi virtual arestat pe tot restul vieţii, în stare de anchetă permanentă. Într-⁠o astfel de situaţie incredibilă, victima se poate purta mai mult sau mai puţin bine, tot victimă rămâne. Singurul mod de a ne păstra cât de cât sănătatea morală într-⁠un astfel de context este de a şti să nu amestecăm vinovăţia sbirilor cu slăbiciunile posibile ale victimei. Toate răspunderile revin celor dintâi. Sbirilor.”

■ De vreme ce ideea de studiere a arhivelor este compromisă, ce e de făcut? Ce ieşiri din impas vedeţi?

■■ Nu ideea de studiere a arhivelor poate fi compromisă, ci scrierile ratate despre conţinutul arhivelor. Confuzia actuală obligă la mai multă cercetare, la coordonarea între specialişti, la construcţia unui corp profesional de studiu al documentelor Securităţii.

■ Autorul romanului parabolic Despre clovni. Dictatorul şi artistul, Norman Manea, nota, între altele, că „bolşevismul anticomunist (nu întâmplător, şi post-⁠comunist) îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi… N-⁠ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochii diavolului şi s-⁠ar putea, treptat, transforma ei înşişi într-⁠unul”.
Ce atitudine aveţi faţă de ultradisputatul şi ultracontestatul raport Tismăneanu?

■■ Am scris pe larg despre Raportul final al Comisiei Prezidenţiale de Studiu al Dictaturii comuniste în România în capitolul Raportul: ansamblul şi detaliile (volumul editat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindelean, Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier, Chişinău, 2008.) Raportul este o sursă bogată de informaţii privitoare la societatea românească sub regimul comunist, o sinteză unică şi azi. În acelaşi timp, am o mulţime de opinii critice privind formarea Comisiei care a lucrat la Raport (după o schemă oportunistă), conceptul Raportului a cărui funcţie era să pregătească declaraţia politică a Preşedintelui (trebuia să fie un Memorandum, nu o scriere istorică), noţiunile utilizate (a fost criticată aplicarea inadecvată a etichetei de genocid), stângăciile de construcţie începând cu locul excesiv, de nemotivat, acordat vieţii nomenclaturii. În concluzie, Raportul are merite şi defecte. Astăzi, aş adăuga că alegerea în fruntea comisiei a lui Vladimir Tismăneanu s-⁠a dovedit neinspirată. În ce priveşte formula scriitorului Norman Manea, „bolşevismul anticomunist”, aş evita-⁠o, ca şi alte atribute puse înaintea cuvântului „anticomunist”. Anticomunismul reprezintă o atitudine etică elementară. Nu anticomunismului îi sunt de ataşat etichete stigmatizatoare, ci gândirii celor care tratează viaţa în comunism într-⁠un mod rudimentar şi la fel, atitudinea moralizatoare faţă de trecut: înţelegerea anticomunismului ca atitudine inchizitorială ceea ce, un om cu experienţă etică, ştie că nu are de ce să fie.
Mă îndoiesc că domnul Norman Manea ar folosi o formulare de tipul „nazismul antinazist”, deşi pe aceeaşi logică, sintagma ar putea fi alimentată cu destule exemple.

■ Numai puţin. Vorbind de anticomunismul în postcomunism, cred că se are în vedere cu totul altceva, un alt aspect esenţial, şi anume: sunt vizaţi vitejii şi eroii de după război, adică anticomuniştii care condamnă virulent comunismul peste decenii după ce acesta a căzut, folosind demagogic anticomunismul real, ca să zic aşa. Nu sunt sigură că m-⁠am făcut înţeleasă.

■■ Ca să condamni anticomunismul în vremea lui însemna să accepţi excluderea socială, represiunea, iar dacă o făceai virulent, riscai viaţa. Nu văd nimic problematic ca cineva să insiste asupra caracterului criminal al comunismului astăzi, deşi tăcuse la timpul oportun. Avem nevoie de o etică a memoriei, iar aceasta presupune menţinerea memoriei. Pare cu atât mai firesc discursul anticomunist la noi, unde foştii nomenclaturişti şi securişti beneficiază de pe urma trecutului lor (poziţii în serviciile de informaţii, în aparatul birocratic al statului, pensii sfidătoare etc.); când academicianul Dinu Giurescu face propagandă (chiar recent, la târgul de carte Gaudeamus) textelor toxice ale lui Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, aflat în fruntea Departamentului Securităţii Statului în ultima perioadă a regimului Ceauşescu.
Revin la ceea ce am spus: „adversarii” unei interpretări decente a istoriei sunt nu anticomunismul, ci gândirea şi atitudinea rudimentare, oportunismul, instrumentalizarea temei comunismului în competiţiile simbolice sau pentru beneficii materiale şi de putere.

■ …Valul anticomunist a fost folosit abuziv şi demagogic în perioada postcomunistă de oportuniştii vremurilor noi.

■■ Orice ideologie permite instrumentalizarea, iar pentru probă, revin la observaţia lui Norman Manea. Câţi dintre foarte vehemenţii acuzatori, astăzi, ai antisemitismului ceauşist au luat poziţii publice în anii regimului? Câţi dintre ei au vorbit despre tragedia din Transnistria în deceniile opt şi nouă? Eu nu ştiu; mai grav e că până şi istoricii români nu au fost ajutaţi să cunoască realităţile ascunse de oficialităţi în depozite secrete, dar păstrate în memorie de comunitatea evreiască.
Şi antinazismul este o atitudine etică elementară, dar există şi antinazişti care au interiorizat psihologia nazistă. M-⁠am simţit obligat să protestez public faţă de afirmaţiile fostului secretar de stat la Cultură, Horvath Andor (enunţate tot în Iluzia comunismului), că reeducarea de la Piteşti este opera legionarilor. Nu a autorităţilor comuniste. Legionarii s-⁠ar fi torturat între ei, deci, responsabilitatea cade pe umerii lor. Reeducaţii n-⁠ar fi fost victime, întrucât purtau microbul violenţei.
Rar am văzut scris ceva de un asemenea cinism. Să negi unor oameni striviţi de istorie dreptul la recunoaşterea suferinţelor aminteşte de psihologia extremiştilor interbelici.
Tot categoriei „antinaziştilor” aparţin cei care duc o campanie de susţinere a acuzaţiei absurde că România s-⁠a făcut vinovată de crime împotriva păcii prin trecerea Prutului în 1940. Ocuparea Basarabiei prin forţă de către URSS era un casus beli tipic. La 5 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a achitat membrii lotului Antonescu pentru agresiunea „contra popoarelor din Rusia Sovietică” aflată în fruntea rechizitoriului din anul 1945, pe baza căruia Tribunalul Poporului stabilise sentinţa capitală. Dar instanţa a păstrat celelalte capete de acuzare, subliniind că legitimitatea războiului împotriva URSS nu exonerează în nici un fel criminalii de război pentru atrocităţile din teritoriile cucerite de Armata română. Curtea de Apel Bucureşti luase o hotărâre remarcabilă: elimina o pată aberantă în interpretarea evenimentelor din 1940, a istoriei statului român; în acelaşi timp, crimele de genocid şi împotriva umanităţii de care erau responsabili membrii lotului Antonescu fuseseră stabilite într-⁠un proces echitabil, de o instanţă cu adevărat independentă – atribute străine Tribunalelor Poporului din 1945.
Nu doar Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse s-⁠a simţit ofensat de hotărârea de la Bucureşti, ci şi, în numele unui grup care luptă pentru interpretarea sovietică a războiului mondial, sociologul Radu Ioanid – autorul, mai târziu, a executării simbolice a disidentului Mihai Botez. Articolul său publicat în ziarul Le Monde caracteriza hotărârea Curţii de Apel drept „un pas înapoi în ce priveşte voinţa reală a României de a apăra valorile umaniste şi europene“. Era doar un semnal al presiunii care a determinat ICCJ să răstoarne opinia instanţei inferioare. 
Autor(i):  Aura Christi
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National