Articol
 
Cultura intalnirii. Despre pontificatul lui Francisc
Categorie articol: Polemice
„În acest moment, sau ne aşezăm pe calea culturii întâlnirii sau suntem pierduţi” – spune suveranul pontif. Aceasta înseamnă a da curs acelei „nostalgii (nostalgia)” către altă realitate, ce rămâne caracteristică fiinţei umane (Hölderlin este luat aici ca referinţă), şi a manifesta „iubirea (amore)” în sens precis, ca „a da spaţiu celorlalţi (dare spazio agli altri)”.

„Cultura dell’ incontro e l’ unico modo per fare andare avanti la famiglia e i popoli ( Cultura întâlnirii este unicul mod de a face să înainteze familia şi popoarele)” – ne spune cardinalul Jorge Bergoglio, în prima carte publicată după ce a devenit Papa Francisc, volumul Il nuovo Papa si raconta. Conversazione con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani Editore, Milano, 2013, p.105). Se stabilesc astfel câteva repere ale noului pontificat şi, desigur, ale acţiunii unei instituţii cu pondere majoră în orientările culturale şi în viaţa oamenilor de azi. Căci, chiar şi pe fondul secularizării conştiinţelor şi al expansiunii unei religiozităţi artificioase, care a pierdut contactul cu personalismul iudeo-⁠creş­tinismului sau nu l-⁠a avut vreodată, poate tocmai datorită acestui fundal neprielnic, felul cum concepe creştinismul şi lumea Suveranul Pontif de la Roma, are importanţă covârşitoare pentru cine vrea să înţeleagă încotro se îndreaptă societatea timpului nostru.
Cunoaşterea reflecţiilor din acest volum inaugural devine şi mai importantă dacă se ia în seamă împrejurarea că noul pontif provine, ca o premieră istorică, din cultura religioasă neobişnuit de bogată în consecinţe a iezuiţilor, el vine din Argentina, culminând cariera unui tânăr care s-⁠a dedicat slujirii celorlalţi, a devenit psiholog şi a pregătit un doctorat despre Romano Guardini la Frankfurt am Main, pentru a deveni episcop auxiliar şi, în 2002, arhiepiscop de Buenos Aires şi cardinal al Bisericii Romano Catolice.

Totuşi, încă un fapt sporeşte importanţa cugetărilor din primul volum al noului Papă. Ştim prea bine că fiecare dintre pontifii aleşi după Al Doilea Război Mondial s-⁠a profilat prin prestaţii de cotitură pentru creştinism, Biserică şi societate. Bunăoară, Ioan al XXIII-⁠lea, înţelesese, peste toate rafinamentele atât de ramificatei teologii din timpurile mai noi, nevoia acelui „aggiornamento” al abordărilor eclesiale şi teologice, care a dus la convocarea Conciliului Vatican II. Succesorul său, Paul al VI-⁠lea, a folosit calificarea extraordinară a noilor generaţii de teologi, precum Henry de Lubac, Congar, Karl Rahner, Ratzinger, Kung, pentru elaborarea celebrelor declaraţii ale Vatican II, care au stabilit interpretări înăuntrul cărora ne aflăm şi astăzi. Ioan Paul I a pus capăt simbolisticii devenită prăfuită în epoca democraţiilor de masă şi a lansat tema angajării Bisericii în democratizarea din societate. Ideile pe care le-⁠a schiţat în scurtul său pontificat au fost lărgite de Ioan Paul al II-⁠lea, care a readus în mijlocul evenimentelor chemarea biblică „nu vă fie frică!” şi a contribuit la restructurarea geopolitică a lumii. Prin Benedict al XVI-⁠lea, pontificatul a fost exercitat de cel mai mare teolog ajuns pe scaunul Sfântului Petru în ultimele patru secole. Acesta a redat actualitate preceptelor de bază ale învăţăturilor biblice, precum „Dumnezeu este iubire”, „speranţa salvează”, „iubirea în adevăr este calea de urmat”, „ecologia omului trebuie să întregească ecologia naturii”, „catalogul drepturilor civile se cere completat cu catalogul îndatoririlor”, „drepturile şi libertăţile fundamentale se asigură mai profund într-⁠o lume în care se asumă că Dumnezeu este atotputernic şi prezent”. Cu Benedict al XVI-⁠lea, s-⁠a ajuns la etalonul neobişnuit de înalt care pretinde ca Pontifex Maximus să fie nu doar un teolog de cea mai mare anvergură, ci şi un gânditor ce-⁠şi asumă să caute dezlegări la marile frământări ale umanităţii.

Din evocarea de mai sus se poate sesiza cât de mare este solicitarea ce se adresează celui care a urcat în 2013 pe scaunul petrin. Care este răspunsul Papei Francisc? Vom putea, fireşte, da un răspuns detaliat abia cu trecerea timpului, citindu-⁠i cărţile şi observându-⁠i iniţiativele. Deocamdată putem, însă, observa câteva opţiuni ce vor particulariza pontificatul său. Să le rezumăm.
Se citează frecvent faptul că la conclavul care l-⁠a ales pe Benedict al XVI-⁠lea, cardinalul Bergoglio a tranşat scrutinul, cerând adepţilor săi să-⁠l voteze pe cel mai bine plasat – cardinalul de atunci Joseph Ratzinger. Faptul nu reprezintă doar uzanţa în situaţii de evidentă preferinţă pentru un candidat, ci şi preţuirea aparte pentru cel pe care îl socotea „la mente teologica (mintea teologică)” a lui Ioan Paul al II-⁠lea. În conclavul din 2005, cardinalul Bergoglio a atras voturi având un profil distinct, caracterizat de austeritatea ţinutei personale şi devoţiune ( „la sua austerita e frugalita, assieme a una intensa dimensione spirituale, sono elementi che lo elevato sempre piu alla condizione di «papabile»” – nota atunci ziarul „L’ Espresso”). Nu numai că în cursul conclavului nu a scos o vorbă ce putea aduce a campanie de alegere, dar primatul argentinian de origine piemon­teză s-⁠a comportat în linia modestiei sale devenite notorie. El continua să răspundă personal la telefon, să circule cu tramvaiul şi trenul, să-⁠i viziteze pe nevoiaşi, să contacteze oamenii, să meargă în carcerele închisorilor, după ce, de pildă, atunci când a fost ales în fruntea curiei de la Buenos Aires, nu a comandat straie de ceremonie noi, ci le-⁠a îmbrăcat pe cele ale predecesorului decedat, iar locuinţa sa a rămas foarte modestă (de fapt a rămas astfel până la ora de faţă, când Papa Francisc locuieşte într-⁠un mic apartament ocupat altădată de cei veniţi cu treburi la Vatican!). După instalarea lui Benedict al XVI-⁠lea, comentatorii vorbeau de un „timido”, care a simplificat la maximum ceremonialul vieţii curente a Papei şi a alocat timp cercetărilor din bibliotecă. Acum, după instalarea noului pontif, comentatorii vorbesc despre o persoană discretă şi deschisă, preocupată de ceilalţi. Papa Francisc lasă să se întrevadă, prin multe indicii, un pontificat ce vrea să accentueze importanţa hotărâtoare a felului personal de a asuma viaţa pe Pământ şi a întâmpinării celuilalt.

Această orientare este confirmată şi de alte opţiuni. Dintre papii care l-⁠au precedat, Francisc îl citează cu predilecţie pe Ioan al XXIII-⁠lea, care „era, de asemenea, un păstor care ieşea în stradă”(p.75). Iar dintre iezuiţii vestiţi, îl elogiază neprecupeţit pe cardinalul Cassaroli, care, fiind secretar de stat al Vaticanului, circula cu autobuzul şi-⁠şi petrecea sfărşitul de săptămână vizitând încarceraţi. Doctoratul lui Jorge Bergoglio este o cercetare a scrierilor lui Romano Guardini, care lansase formula celebră – „secolul XX va fi secolul Bisericii” şi iniţiase reflecţia asupra unui „aggiornamento” al acesteia. Tânărul Joseph Ratzinger îşi asumase la doctorat, sub aceeaşi fecundă inspiraţie, lămurirea sensului Bisericii în relaţie cu poporul lui Dumnezeu, iar la habilitare, clarificarea locului redempţiunii în istoria universală. Papa Francisc anunţă un pontificat ce îşi propune, înăuntrul tradiţiei teologice mai noi de abordare a Bisericii, să recupereze dimensiunea pastorală a acesteia.

Noul suveran pontif afirmă răspicat, în Il Nuovo Papa si raconta, că, în momentul actual, Biserica trebuie să facă o alegere şi „să coboare în stradă pentru a căuta oamenii, a cunoaşte persoanele pe nume” (p.71). Biserica trebuie să evite autoreferenţialitatea. „O Biserică – spune el – care se limitează la a administra travaliul parohial, care trăieşte închisă în comunitatea sa, ajunge exact ca o persoană izolată: se atrofiază fizic şi moral…. O Biserică autoreferenţială ajunge exact precum o persoană autoreferenţială: devine paranoică, autistă” (p.72). Biserica are a-⁠şi reafirma caracterul misionar care i-⁠a fost încredinţat de la început. „Trebuie să reconsiderăm viaţa internă a Bisericii pentru a merge în întâmpinarea poporului credincios al lui Dumnezeu. Conversiunea pastorală ne cheamă să trecem de la o Biserică ce «reglementează credinţa», la o Biserică ce «transmite şi activează credinţa»” (p.74). Papa Francisc se opune explicit „clericalizării (clericalizzatione)” Bisericii şi pretinde sacerdoţilor să fie nu „administratori”, ci „păstori” în înţelesul genuin al cuvântului. El este de acord cu observaţia pe care Benedict al XVI-⁠lea a făcut-⁠o în Spania, când a arătat că religia catolică nu este un „catalog de interdicţii”, ci o orientare spre acţiune, şi cere, la rândul său, „să se dea prioritate întâlnirii între persoane, mersului împreună (incontro tra le persone, al camminare insieme)” (p.76). Papa Francisc anunţă deja un pontificat ce vrea să scoată Biserica din ritualism printr-⁠un angajament împrospătat şi inspirator al preoţilor în relaţie cu viaţa credincioşilor.

Deja adolescentul Jorge Bergoglio a fost confruntat cu experienţa proximităţii morţii, când a fost nevoit să traverseze dureri de nedescris, ce s-⁠au încheiat cu ablaţiunea părţii superioare a unui plămân. Atunci a căpătat percepţia mai acută a „limitelor umane” proprii, care a întărit, cum spun intervievatorii săi din volumul Il Nuovo Papa si raconta, „capacitatea sa de a distinge lucrurile importante ale vieţii, de cele accesorii” (p.36). Pe acest curs tânărul Jorge Bergoglio şi-⁠a însuşit deviza „urmează exemplul lui Iisus”, pentru ca, mai târziu, să intre în rândurile celor aflaţi, cum spune noul pontif, „în prima linie a Bisericii”, pentru a-⁠i îndeplini misiunea – Compania lui Iisus. Papa Francisc prefigurează un pontificat în care se va căuta ca iisusocentrismul şi valorile ce-⁠l însoţesc, precum moderaţia, devoţiunea, supunerea, disciplina, caracteristice iezuiţilor, să capete relief în viaţa creştinilor.

Trebuie făcută mereu distincţia între austeritatea morală rezultată din cumpănirea lucidă a sensului vieţii şi cultivarea, colorată adesea mistic, a suferinţei. Trecând el însuşi la un moment dat prin dureri fizice aproape insuportabile, pontiful actual vrea să scoată, la rândul său, durerea din îmbră­ţişarea misticii şi să-⁠i redea gravitatea în existenţa umană. Papa Francisc afirmă că „durerea nu este virtute în sine, dar poate fi virtuos modul în care noi o înfruntăm. Vocaţia noastră este la plinătate (alla pienezza) şi la fericire, durerea reprezintă o limită”(p. 36), Iisus din Nazaret rămânând exemplificarea supremă a înţelegerii sensului durerii. El pledează pentru reasumarea culturală, în întreaga ei gravitate, a „morţii” ineluctabile şi derivarea de consecinţe pe planul întâlnirii cu celălalt, în condiţiile unei societăţi care are „tendinţa de a oculta moartea”(p.4o). Papa Francisc anunţă un pontificat preocupat să aducă din nou cultura la a-⁠şi asuma datele fundamentale, indepasabile, ale condiţiei umane.

Una dintre acţiunile lui Ioan Paul al II-⁠lea înăuntrul Bisericii a fost izolarea „teologiei eliberării”. Constituit de discipoli ai lui Karl Rahner aflaţi la studii teologice în Germania, sub inspiraţia directă a lui J.B. Metz şi sub presiunea gravelor probleme sociale din America de Sud, acest curent eclesial s-⁠a apropiat de stânga marxizantă a timpului şi a tins spre identificarea mântuirii din creştinism cu revoluţionarea societăţii. Papa de atunci l-⁠a însărcinat pe cardinalul Joseph Ratzinger cu examinarea amănunţită a tezelor lui Gustavo Gutierrez, Leonardo Boff şi alţii. Cardinalul responsabil cu doctrina al Vaticanului a supus unei respingeri foarte bine elaborate, în piese de rară strălucire ale polemicii dintotdeauna (vezi Joseph Cardinal Ratzinger, Politik und Erlosung…, 1986), a acelei apropieri a religiei de politică ce ajunge să le suprapună la un moment dat, şi a apărat teza după care mântuirea transcende orice istorie concretă şi fiecare subiect al acesteia (pentru consideraţii detaliate vezi Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj, 2010, pp.229-⁠232). Era de aşteptat ca Papa Francisc să abordeze, de asemenea, tema. În volumul Il Nuovo Papa si raconta avem trei exprimări concludente – acordul cu teza lui Joseph Ratzinger, observaţia că în acea respingere a „teologiei eliberării” s-⁠a mers mai mult pe partea „limitelor” acesteia, fără a se epuiza astfel poziţia Bisericii (p.78), şi îmbrăţişarea tezei că Biserica face „politică, în sensul evanghelic al cuvântului”, la distanţă de opticile inevitabil înguste ale partidelor aflate în competiţie (p. 79). Papa Francisc lasă să se întrevadă un pontificat în care politica este asumată drept preocupare cuprinzătoare pentru soarta oamenilor, ce vrea să evite „infiltrarea ideologică” de orice extracţie. Denunţarea violării drepturilor omului, a oprimării şi excluziunii sociale, a educaţiei insuficiente şi a alimentaţiei carente deţin locul central în această politică, după cum „cultura muncii (la cultura del lavoro, unita al sano riposo, e insostituibile)” şi a „capacităţii de creare (la capacita di creare)” sunt temele „nesubstituibile (insostituibile)”(p.103) ale ei.

Benedict al XVI-⁠lea a obişnuit lumea cu un pontif care oferă, prin reflecţiile şi intervenţiile sale publice, o interpretare sistematică a evenimentelor majore. În scrierile sale avem cea mai amplă abordare a lumii actuale ca fiind una secătuită de sens. Altfel spus, oamenii timpului nostru produc incomparabil mai mult decât oricând înainte, dar nu mai găsesc sensul. Papa Francisc vede societatea actuală ca una căzută sub dominaţia „consumismului” (p.77) – un „consumism” care a urcat, între timp, până la nivelul perceperii religiei, care este văzută, la rândul ei, ca obiect de consum. El acuză fără ezitare pretenţiile de confort puse în faţa religiei şi vorbeşte de apariţia unei „religione alla carta” ca fenomen ce trebuie respins. Papa Francisc prefigurează un pontificat ce-⁠şi asumă să promoveze distincţia dintre autentica religiozitate şi formele noi şi difuze ce ocupă scena în deceniile recente.

Conceperea relaţiei cu religiile diverse şi cu celelalte denominaţiuni ale creştinismului este un teren inevitabil de specificare a unui pontificat. Papa Francisc derivă consecinţe din viziunea sa generală organizată în jurul conceptului de „iubire (amore)”, care, aşa cum observa Marele Rabin de Buenos Aires, îşi trage sursele din Deuteronom („Tu vei iubi, aşadar, Eternul”), Leviticul ( „Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”) şi, desigur, din continuarea acestei optici în Evanghelia după Matei. În chip evident, Vechiul Testament şi Noul Testament sunt asumate în unitatea lor indestructibilă şi asigură, împreună, temelia pentru o abordare preocupată să valorifice ceea ce au în comun religiile şi denominaţiunile. Papa Francisc anunţă un pontificat ce continuă linia ecumenică a rezoluţiilor Vatican II.

Vederile unui suveran pontif interesează nu numai sub aspectul teologic, conceptual, ci şi sub aspectul programului acţiunilor sale concrete. Dacă este să reunim sub un termen sintetic acest program, atunci termenul nu poate fi altul decât „cultura întâlnirii”. „Construirea unei culturi a întâlnirii (la construzione di una cultura dell incontro)” este, de altfel, şi titlul unuia dintre capitolele cele mai substanţiale ale primei cărţi a noului pontif, Il Nuovo Papa si raconta. Aici, Papa Francesco argumentează pentru o alternativă energică la orice formă de atomizare a vieţii din modernitatea actuală. El acuză, de altfel, abordările secolului anterior ca fiind „uniformizatoare”: ele transformă persoana umană în „atom pasiv”. Din perspectiva sa, „sfidarea mai umană este propriu-⁠zis organicitatea” (p.107). El însuşi „un uomo degli incontri personali”, cum s-⁠a spus de către mulţi observatori, noul pontif pledează pentru „întâlnirea cu Dumnezeu” (care trebuie să pornescă „dinăuntrul” persoanei, p.46), „întâlnirea cu Iisus” şi întâlnirea cu celălalt, de fiecare dată întâlnirea semnificând „ieşirea din noi înşine” (p.72). „În acest moment, sau ne aşezăm pe calea culturii întâlnirii sau suntem pierduţi” – spune suveranul pontif. Aceasta înseamnă a da curs acelei „nostalgii (nostalgia)” către altă realitate, ce rămâne caracteristică fiinţei umane (Hölderlin este luat aici ca referinţă), şi a manifesta „iubirea (amore)” în sens precis, ca „a da spaţiu celorlalţi (dare spazio agli altri)” (p.120). Papa Francisc prefigurează un pontificat orientat spre repunerea în drepturi a comunităţii rezultate din angajamentele profunde ale inimii.

Autor(i):  Andrei Marga
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National