Articol
 
Structuri religioase in romanul Noi de Evgheni Zamiatin (II)
Categorie articol: Eseu
Sub aspect strict tehnic, literar, ne aflăm în faţa unui proces de dedublare: un om perfect şlefuit de către Sistemul căruia i s-⁠a consacrat fără să-⁠şi pună prea multe întrebări stânjenitoare se îndepărtează de sine în mod tulburător, devenind Străinul care n-⁠a aspirat niciodată să fie. Un detaliu micuţ, introdus în mod repetat de către Zamiatin în text, sugerează foarte limpede mecanismul dionisiac al alienării. „Ştiinţa Statală Unică” l-⁠a învăţat pe D-⁠503 că „fericirea matematică” a Sistemului se bazează pe trecerea de la formele „nomade” (nelibere, necuantificabile) la cele „organizate”. Geometric şi ca model urbanistic, „reducerea muzicii sferelor” la o tonalitate unică, perfect comprehensibilă echivalează cu eliminarea curbelor în favoarea liniilor drepte. Oraşul de Sticlă în care protagonistul trăieşte reprezintă, într-⁠adevăr, triumful rectiliniului asupra curbelor înşelătoare: casele sunt perfect drepte, bulevardele şi străzile de asemenea, dreaptă fiind şi privirea care îţi trece prin zidul apartamentului cu pereţi de sticlă, pentru a putea vedea ceea ce fac vecinii (cu excepţia cazurilor când ei au programate orele erotice şi „trag storurile”). Această organizare perfect transparentă – constată D-⁠503 – se tulbură iremediabil atunci când apar x-⁠urile, sau intersecţiile. În tabelele sale matematice, x-⁠ul reprezintă, colac peste pupăză, necunoscuta ce se cere a fi rezolvată, nefiind deloc de mirare că superba şi senzuala I-⁠330 îi apare de multe ori ca un trup construit pe principiul structurant al x-⁠ului erotic, tulburător. Obsesia pentru x ca indiciu al dezorganizării vine, la Zamiatin, din amintirea lui xénos („străinul”) din sintaxa dionisiacă; aşa cum vom vedea, el nu este singurul care trimite la zeul orgiastic grec, manuscrisul pe care-⁠l reprezintă romanul fiind tocmai documentul unei ekstaze, sau „ieşiri din sine”.

În economia de gândire a lui D-⁠503 (care construieşte Integralul de sticlă, asistat de o echipă şi de un Constructor Secund), transparenţa reprezintă cucerirea supremă la care poate aspira o civilizaţie. Natura – meditează el – „te împiedică întrucâtva să gândeşti logic” (6), fiindcă are tendinţa de a se dezvolta necontrolat, în toate direcţiile. Dimpotrivă, „sticla trainică, eternă” din care sunt făcute obiectele din oraşul Statului Unic şi Zidul Verde care îl înconjoară, separându-⁠l de lumea organică din jur, reprezintă o garanţie de perfecţiune. Cupola cerului – sunt indicii în acest sens – filtrează dansul necontrolat al norilor, oferindu-⁠le orăşenilor imaginea perfectă a cerului albastru, „steril şi impecabil”, aşa cum este Civilizaţia însăşi: lipsită de mişcări imprevizibile, dezordonate, luminoasă. „Străzile [sunt] absolut drepte, pavajul de sticlă scânteietor de raze, divinele paralelipipede ale locuinţelor transparente…” S-⁠a recurs la sticlă fiindcă e substanţa cea mai dematerializată, mai luminoasă cu putinţă: „totul pare durat dintr-⁠o materie unică, luminoasă, zâmbitoare”. (8) Lobotomizaţi de prea multă transparenţă, locuitorii se tem de „nebunii”, evită „tulburările” şi acceptă doar ideile „clare”, logice, o notaţie pasageră a lui Zamiatin sugerând că sunt adoratori ai Soarelui, efigia principală a Sistemului, purtată pe ecusoanele de aur ataşate de „unifele” albastre, fiind un soare „minuscul”, desenat „ca o jucărie de copii” (8).

Toată lumea din oraş ştie că dincolo de Zidul Verde care împrejmuieşte oraşul se află nu numai o natură anarhică, tulburătoare – romanul începe cu mirosul îmbătător al polenului pe care D-⁠503 se abţine să-⁠l inspire, fiindcă „tulbură logica” –, ci şi oameni: „cioburi disparate” ale unei civilizaţii străvechi, cu corpuri neregulate, contorsionate şi un „păr lucios, de culoarea fildeşului, ca patina vremii” (117). Odinioară, în preistoria fericirii pe care o preconiza Binefăcătorul Statului Unic, ei au izbutit să se sustragă încarcerării în sistem, rămânând pe dinafară. Îi caracterizează elanul frust, viermuiala „nebună” a dezorganizării şi sălbăticia, opoziţia lor faţă de Integral neînsemnând, cu tot dinadinsul – aşa cum am văzut – distrugerea acestuia, ci confiscarea lui în interes propriu.

Complementaritatea antagonică a celor două sisteme – i se explică lui D-⁠503, ajuns dincolo de Zidul Verde datorită atracţiei exercitate de către I-⁠330 – „se datorează faptului că în lume sunt două forţe: entropia şi energia. Una tinde spre beatitudinea repausului, spre un echilibru fericit; cealaltă – spre distrugerea echilibrului, spre o mişcare nesfârşită, chinuitoare.” (122) Aşa cum demonstrează funcţionarea imprevizibilă a Naturii, facerea lumii a iniţiat un proces de tip ener­getic, tensionat; nici nu s-⁠au născut bine, că Adam şi Eva au fost izgoniţi din Paradis, semn că Dumnezeul Vechiului Testament a dorit confruntarea, nu calmul aşezat al valorilor şi entropia. Istoria a moştenit această neli­nişte, extrapolând-⁠o în suferinţă, competiţie interumană atroce şi nesiguranţă; din nou, Dumnezeul „clasic” nu a intervenit, lăsând impresia că în acest fel se exprimă voinţa sa, nefavorabilă Sistemului ca atare, dar convertibilă în relaţii de dominanţă şi de putere. Binefăcătorul – entitatea supremă a Statului Unic – a corectat această voinţă egoistă, îndreptând-⁠o înspre entropie. Aşadar, notaţiile lui D-⁠503 (care constituie, de fapt, corpul ca atare al romanului) pornesc de la prezumţia unei religiozităţi corective, deschiderea fiind nu numai socială, ci prioritar metafizică. „L-⁠am învins pe Dumnezeu de odinioară” (8) – scrie în mod explicit D-⁠503 –, referindu-⁠se la Sistemul din jurul său ca la o demiurgie voluntar-⁠corectivă. Proiectul energetic duce în mod necesar la „o înghesuială năucitor de pestriţă, încâlcită, de oameni, roţi, animale, afişe, copaci, culori, păsări” (8-⁠9), pe care muzeele Statului Unic o prezintă ca pe o mostră de retardare; dimpotrivă, mişcarea a fost disciplinată prin legea „libertăţii nelibere” în noul sistem, ajungându-⁠se la albastrul strălucitor, limpid, luat ca normă. Ne oprim puţin aici, pentru a pune frâu unei ispite: aceea de a interpreta romanul ca pe o structură de tip gnostic: să rămânem la neoplatonism, transcenderea asigurată de acest sistem ne ajunge… Tezaurul de la Nag Hammadi va fi descoperit doar în 1945, fiind, aşadar, puţine indicii că Zamiatin ar fi cunoscut Gnoza. Oricum, ea nu ajunsese, încă, obsesie publică, deşi câteva coincidenţe calendaristice, cu vârful lor de lance în Anglia, i-⁠ar fi putut atrage atenţia lui Zamiatin. Dintre cele trei mari corpuri de texte evident gnostice de dinainte de Nag Hammadi, două se aflau în Albion: Codex Askewianus la British Library, iar Codex Brucianus la Oxford, la Bodleian. Achiziţionate spre sfârşitul secolului al XVIII-⁠lea, abia de începeau să-⁠şi dezvăluie secretele. Al treilea codex, Akhmim, este şi azi la Berlin, începutul de secol XX fiind şi acela în care Carl Schmidt declanşează publicarea principalelor secţiuni, din care se distinge Pistis Sophia, în 1907. Cu alte cuvinte, o molcomă şi foarte specializată efervescenţă gnostică se întrezărea în debutul secolului al XX-⁠lea, dar marele boom va veni abia după cel de-⁠al Doilea Război Mondial, când va intra în circulaţie corpusul esenţial de la Nag Hammadi. Prin urmare, e puţin probabil ca Zamiatin să fi asimilat în detalii sistemul gnostic, cum la fel de puţin verosimil e şi faptul că şi-⁠ar fi construit romanul pe corespondenţe gnostice.

Cu toate acestea, similitudini există în mod neîndoios, suspiciunea mea fiind că ele se datorează unor reziduuri nesistematizate de neoplatonism. Iată aceste detalii:

a. Teza celor doi Dumnezei: unul tradiţional, al Vechiului Testament, şi unul de tip nou, Binefăcătorul, care corectează opera dezorganizată a celui dintâi, construind o civilizaţie rectilinie perfectă, făcută din materie solară, sticla. Am amintit deja că protagonistul spune la un moment dat că „l-⁠am învins pe Dumnezeu de odinioară”; … şi tot despre teza celor doi Dumnezei va ajunge să vorbească el spre finalul romanului, atunci când va fi convocat de Binefăcător. Asimetria de aici face în mod evident referire negativă la Iahweh, fiindcă glasul Binefăcătorului „nu bubuia ca un tunet”, nu „asurzea”, ci era cât se poate de normal, „omenesc” (156). Întrevederea precizează raportul celor doi Dumnezei: cel creştin – spune Binefăcătorul –, deşi iubit de către credincioşi, este „un călău” (156), fiindcă îşi impune respectul prin suferinţa generalizată a ecclesiei şi, foarte adesea, prin moarte. „Întreb – vocea îi aparţine Binefăcătorului –: pentru ce s-⁠au rugat oamenii – chiar din scutece –, ce au visat, pentru ce s-⁠au chinuit? Pentru ca cineva să le spună o dată pentru totdeauna ce este fericirea – după care să-⁠i ferece cu lanţuri de această fericire.” (157) Spre deosebire de ordinea străveche, noua civilizaţie condusă de Binefăcător tocmai asta face: realizează „anticul vis al Paradisului”, unde „nu se mai cunosc dorinţe, nu se cunoaşte mila, nu se cunoaşte iubirea – acolo toţi fiind fericiţi”. (157)

b. Binefăcătorul, ca „Dumnezeu străin”, este alb. Însemnarea a 25-⁠a consemnează „pogorârea din ceruri” a entităţii albe, care va corecta lumea: „Toţi ochii erau aţintiţi într-⁠acolo, în sus: în albastrul imaculat al dimineţii, umed încă de lacrimile nopţii – o pată abia vizibilă, când întunecată, când scăldată în raze. Din ceruri pogora spre noi cu aeroul1 El – noul Iehova, la fel de înţelept, de iubitor şi de crud ca şi Iehova celor antici: noul „păianjen cosmic”, „Binefăcătorul, îmbrăcat în veşminte albe, care ne-⁠a legat cu înţelepciune de mâini şi de picioare în plasa benefică a fericirii.” (104-⁠105) Rolul „păianjenului”2 este acela de a decortica „albul” esenţial al oamenilor şi lucrurilor, ordinea cristalină obţinându-⁠se prin desprinderea de tot ceea ce reprezintă „materie”.

c. Teza celor două jumătăţi ale corpului şi ale lumii: în capitolul dedicat celor două forţe care există în univers (entropie, respectiv energie), se vorbeşte şi de „partea netransparentă a corpului” (şi a lumii…), pe care noua civilizaţie a surmontat-⁠o, reţinând doar jumătatea de sus, luminoasă; altfel spus, distopia controlată de Binefăcător „scoate” din om fiinţa de lumină, omniprezenţa sticlei indicând transmutaţia. Dubletul e asociat unui proces fundamental creştin, acela al trecerii de la corpul natural la corpul duhovnicesc, prin credinţă. Aşa cum se ştie – din modelul clasic al răstignirii lui Iisus –, mutaţia se produce tranzitând prin moarte. Calendaristic, evenimentul clasic coincide cu ritul pascal, referinţele la Paşte fiind obsesive în Noi. Un capitol intermediar (Însemnarea a 24-⁠a) se intitulează Limita funcţiei. Paştele. Să şterg totul (101). În el se relatează preparativele anuale prilejuite de „Ziua Unanimităţii”, „care este pentru noi – consemnează D-⁠503 – cam ceea ce pentru antici era «Paştele»”: ziua consubstanţializării, când „ne aminti[m] că alcătuim un organism unitar, viguros, milionocelular, că noi – ca să folosim cuvintele din Evanghelia anticilor – suntem unica Biserică.” (102) Aşa cum spuneam, de altfel, referinţele analogice care au în vedere Paştele revin adesea pe parcursul romanului: pornind către Biroul Păzitorilor pentru a se autodenunţa, protagonistul constată că pe caldarâm „au apărut de undeva nişte crenguţe, cu frunze verzi, chihlimbarii, zmeurii”, siluetele din jur având „mâini ce agită crenguţe”. (!!: p. 165) În seara precedentă, hotărârea de a-⁠şi mărturisi vina (care-⁠l va condamna definitiv) se conturează pe fondul unei crize de autosacrificiu: îmi era clar: totul e hotărât – mâine dimineaţă voi face asta. Era totuna cu a mă ucide pe mine însumi…” (164) – şi dacă cineva mai are dubii că trimiterile se fac în mod explicit la ritul pascal, iată continuarea citatului: „.. tocmai atunci voi învia. Pentru că nu poate învia decât ceea ce a fost ucis.” (165)3

d. Un ultim detaliu pe care-⁠l vom discuta vizează rolul perturbator al feminităţii, analogic cu cel gnostic, al Sophiei – dar nu numai, dionisiacul reintrând aici în scenă prin referinţele la bachante şi la comportamentul lor asistemic, maniacal. În Noi, entro­pia Sistemului şi a lui D-⁠503 sunt zdruncinate de comportamentul senzual al unei femei neînregimentabile, imprevizi­bila I-⁠330, aflată în evidentă contradicţie cu „drăgălăşenia trandafirie” a frumoasei cuminţi O-⁠30. Contrastul dintre cele două marchează şi separaţia dintre erotismul matern şi cel stihial, risipitor, hainele vechi pe care I-⁠330 le îmbracă provocator, sfidând „unifele” Sistemului, modul dezlănţuit, neprogramat în care face dragoste, apartenenţa la MEFI, organizaţia clandestină şi obsesiva vizitare a Casei Antice indicând o „străină” de sistem şi un factor de disoluţie a ordinii. În economia de simboluri religioase a romanului, ea e dublată de „femeia cu părul de aur” pe care D-⁠503 o vede cu prilejul unei escapade în afara Zidului Verde: „femeia cu părul de aur, o făptură din atlas auriu, mirosind a ierburi” ţine în mână „o cupă, pesemne din lemn. După ce soarbe din ea „scântei” (vin transformat în lumină!), i-⁠o întinde vizitatorului, care, bând la rândul său, simte dintr-⁠o dată o „uşurinţă” care-⁠l face să „zboare”: „sângele din mine şi întreaga lume sunt de o mie de ori mai rapide, pământul uşor zboară ca un fulg. Şi totul îmi apare uşor, simplu, limpede.” (116)

1. Aerourile sunt vehiculele electrice ultramoderne cu care se circulă pe bulevardele de sticlă ale Statului Unic; oricine poate apela la ele, D-⁠ 503 şi I-⁠330 conduc un asemenea vehicul atunci când vizitează Casa Antică, vestigiu al civilizaţiei de odinioară, ţinut la păstrare sub o cupolă protectoare de sticlă.
2. „… totul este cea mai fină pânză de păianjen, o pânză întinsă, care tremură…” (105)
3. Sublinierile îmi aparţin – Şt.B.

Autor(i):  Stefan Borbely
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National