Articol
 
Disputa modernism – postmodernism
Categorie articol: Polemice
Impecabil documentată, graţie utilizării unor teme şi teze împrumutate din gândirea lui Nietzsche, Marx, Freud şi Heidegger, analiza implicaţiilor epigonale asumate de către filosofii poststructuralismului generează tabloul clinic al curentului şi permite decuparea atitudinilor fundamentale ale generaţiei ’68 (tematizarea sfârşitului filosofiei, adoptarea paradigmei genealogice, disoluţia ideii de adevăr şi istorizarea categoriilor) şi a unor efecte precum cultivarea paradoxului, revendicarea complexităţii sau afirmarea unei marginalităţi asumate în mod eroic.

Ecuaţia modernism – postmodernism reprezintă la ora actuală una dintre cele mai incitante probleme de sintaxă culturală de pe mapamond, cu implicaţii estetice şi teoretice multiple, exigent analizate într-⁠un volum apărut în 2012 la Editura Eikon din Cluj-⁠Napoca, Disputa modernism – postmodernism. O introducere în teoriile contemporane asupra artei (ediţia a II-⁠a, revizuită şi adăugită), sub semnătura lui Dan Eugen Raţiu. Transgresând cadrul concret al demersului sintetic, studiul se structurează în funcţie de o reflexivitate vie, de o dexteritate hermeneutică perfect compatibilă cu rigoarea metodică a specialistului, rezultatul fiind o sofisticată analiză a teoriilor contemporane ale artei în raportul ei cu practica, dar şi „cu disputele filosofice asupra limbajului, adevărului, tradiţiei şi subiectului uman (creator)”, sau „cu ideologiile radicale ori conservatoare care le însoţesc”.

Criteriul prim al ordonării tabloului estetic de la începutul modernităţii este furnizat de modelul limbajului, ilustrat atât de contestarea discursului tradiţional de legitimare de către avangardele începutului de secol XX, cât şi de consecinţele teoretico-⁠estetice ale centralităţii limbajului din lingvistica structurală sau filosofia heideggeriană. În siajul ultimei ramificaţii, prima parte a volumului, Structuralismul şi arta ca sistem de semnificare se concentrează asupra paradigmei structuraliste – cât se poate de ispititoare graţie promisiunii de obiectivitate ştiinţifică –, începând cu pionieratul semiolog al lui Ferdinand de Saussure şi cu programul de unificare a ştiinţelor umaniste din discursul antropolo­gic al lui Claude Lévi-⁠Strauss, trecând prin scientismul semiologic al lui Roland Barthes şi cel ideologic al lui Louis Althusser, pentru a se încheia cu tentativa lui Pierre Francastel de a construi o teorie a artei ca sistem de semnificare şi cu teoriile lui Louis Marin privind ştiinţa artei ca semiologie.

Hermeneutica filosofică şi ontologia operei de artă: Hans-⁠Georg Gadamer, cea de a doua secţiune a volumului, începe prin a sublinia mutaţia gândirii lui Gadamer în raportul ei cu estetica modernă de sorginte kantiană şi cu cea a structuralismului francez, în ciuda faptului că hermeneutica gadameriană împărtăşeşte cu semiologiile structuraliste apelul la preeminenţa limbii/limbajului în elucidarea naturii artei. „El – scrie Dan Eugen Raţiu despre filosof – a atribuit înţelegerii şi interpretării o dimensiune ontologică, arătând că acestea nu sunt simple virtuozităţi tehnice, ci constituie o experienţă autentică, definitorie pentru modul de a fi al omului în lume”. Investigarea criticilor lui Gadamer la adresa ideilor moderne de ştiinţă, cunoaştere şi metodă generează alternativa: replierea hermeneuticii înspre ontologie. Filosoful german respinge definiţiile limitative ale celei dintâi, considerând că adevărata ei preocupare ţine de o filosofie practică, ceea ce, în ultimă instanţă, justifică pretenţia ei de a fi un tip specific de cunoaştere şi adevăr.

Într-⁠un discurs comparativ în care referinţa impecabil administrată este estetica modernă de sorginte kantiană, secvenţa analitică secundă a acestui capitol este dedicată principalelor contribuţii ale ontologiei gadameriene a operei de artă: conceperea experienţei artei drept cunoaştere şi transmitere a adevărului, determinarea temporalităţii specifice artei şi a statutului ontologic al operei de artă, cu ajutorul conceptelor de joc, simbol şi sărbătoare, şi reconsiderarea mimesisului drept categorie estetică universală.

Consacrat unei figuri controversate, mitizate, cel de-⁠al treilea capitol al volumului, Modernismul estetic american: Clement Greenberg, mută dezbaterea estetică de cealaltă parte a Atlanticului, odată cu ea schimbându-⁠se şi axa ordonatoare a teoriilor contemporane asupra artei, modelul limbajului fiind înlocuit de ceea ce Dan Eugen Raţiu numeşte a fi (jucându-⁠se cu termenii unui fenomen cultural clasic) „cearta postmodernilor cu modernii”. Dezvoltată oarecum nesistematic pe parcursul a aproape trei decenii (de la sfârşitul anilor ‘40 până la începutul anilor ’70), teoria canonică a modernismului estetic, formulată de către Greenberg, este urmărită de la background-⁠ul ei filosofic până la influenţele sale politico-⁠istorice şi la aspectele polemice care-⁠i modelează evoluţia, de la confruntarea dintre „avangardă” şi „kitsch” la cea dintre abstracţie şi figuraţie, de la confruntarea dintre modernismul american şi cel „clasic” european (ecou al expansionismului economic şi politic american postbelic) la cea din interiorul artei americane, între „abstracţia post-⁠picturală”, ve­chiul expresionism abstract şi noile tendinţe artistice minimaliste sau pop. Un parcurs agitat, la capătul căruia concepţia greenbergiană a artei şi a istoriei s-⁠a deplasat de la „afirmarea virtuţilor critic-⁠subversive ale formei artistice la purismul auto-⁠criticii”, de la o istorie „grea”, „care înglobează şi determină formele aristice, la o istorie integrată artei ca factor intern”, consecinţă firească a glisării filosofice a lui Greenberg dinspre Marx înspre Kant şi a „conversiunii angajamentului său politic de extremă stângă în apolitism”.

Revenirea centrului de forţă al dezbaterii în Europa odată cu generaţia ‘68 este atent decriptată în a patra secţiune a Disputei modernism – postmodernism, „French Theory” şi critica radicală a valorilor estetice moderne, consacrată unei subtile analize a poststructuralismului şi deconstrucţiei. Esenţial în economia acestui moment al istoriei esteticii este contextul, marcat de discreditarea paradigmei revoluţionare şi de criza filosofiei raţionaliste, de o consecutivă repudiere a istoriei şi de relativism.

Impecabil documentată, graţie utilizării unor teme şi teze împrumutate din gândirea lui Nietzsche, Marx, Freud şi Heidegger, analiza implicaţiilor epigonale asumate de către filosofii poststructuralismului generează tablo­ul clinic al curentului şi permite decuparea atitudinilor fundamentale ale generaţiei ’68 (tematizarea sfârşitului filosofiei, adoptarea paradigmei genealogice, disoluţia ideii de adevăr şi istorizarea categoriilor) şi a unor efecte precum cultivarea paradoxului, revendicarea complexităţii sau afirmarea unei marginalităţi asumate în mod eroic. Analiza urmăreşte apoi transformările induse de critica poststructuralistă, pe două niveluri distincte de angajament – ştiinţific şi ideologic –, cu o aplicaţie exemplară în traseul urmat de Roland Barthes de la semiologie la „practica scriiturii” sau a Textului, „altfel spus, de la asumarea limbajului ca obiect al ştiinţei la utilizarea lui ca instrument al revoltei, a cărei miză – „ocultată de către cei care se mulţumesc doar cu o interpretare de suprafaţă a criticii barthesiene – o constituie subversiunea fundamentelor culturii occidentale”. Un demers aplicativ secund îl are ca protagonist pe Jacques Derrida şi urmăreşte impactul deconstrucţiei sale asupra neo-⁠avangardismului. A cincea secţiune a volumului, Postmodernismul „rezistent” şi reevaluarea conceptelor estetice moderniste, are în centrul ei una dintre cele mai influente figuri ale actualei teorii estetice americane, Rosalind Krauss, promotoare a „criticismului demi­tologizant”, angajată într-⁠un proces de reevaluare a teoriilor estetice moderniste (mai ales a celei elaborate de către Greenberg), secondată de o serie de teoreticieni adepţi ai criticii reprezentărilor pure, altfel spus, ai unui „demers anti-⁠estetic de recuperare a dimensiunii practice/politice a artei”.

O cu totul altă atitudine faţă de tradiţia artistică etalează „postmodernismul neoclasic” teoretizat de către Charles Jencks, protagonistul următoarei secvenţe a volumului, Postmodernismul „neoclasic” şi reînvierea tradiţiei. În viziunea acestuia, postmodernismul reprezintă o mişcare de recuperare a limbajului şi a valorilor tradiţiei prin intermediul experienţei şi valorilor moderne, rezultatul fiind o combinaţie hibridă, dublu codificată.

Secţiunea finală a foarte solidului volum propus de către Dan Eugen Raţiu revine culturii române, printr-⁠o o radiografiere a postmodernismului autohton, extensiv contextualizată politic şi istoric, cu o consemnare minuţioasă a genealogiei sale critice destul de eclectice (Eugen Simion, Ion Bogdan Lefter, Ovid S. Crohmălniceanu, Livius Ciocârlie, Monica Spiridon, Ioana Em. Petrescu, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu ş.a.), dar şi cu o accentuare a mizei sale polemice, agonale, asociată temperanţei cu care sunt receptate impusurile de sincronizare. Disputa modernism – postmodernism e cartea de referinţă a unui filosof şi estetician marcant, care se poate lua în mână cu încredere. 
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National