Articol
 
File despre „arhipeleagul ororii”
Categorie articol: Polemice
După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s-⁠a ajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii contemporane. Nu susţinea „evanghelista” Mungiu că studenţii săi nu mai aparţin etnicului românesc, fiind cultural globalizaţi? Vezi, Doamne, aleg ce le convine lor din cultura universală şi o refuză pe cea de acasă, periferică şi nenobelizată. Se intră în universal prin naţional, cum credea „depăşitul” de Călinescu? Ba nu: prin publicitate, prin reclamă agresivă. Ce Breban când ai Brown Dan?

Îi dau încă o dată dreptate lui Paul Goma: martorul (deţinutul politic) poate scrie şi bine, şi mai puţin bine; şi stângaci, şi pătimaş, şi privind înapoi cu mânie, cu scârbă, cu iritare. Are dreptul la ură chiar. Şi asta pentru că există, tot după Paul Goma, două stări/condiţii: „închisoare şi neînchisoare”.
Multe voci cu ceva background istoric, nu mult, nu suficient, ceea ce dovedeşte că opinia corectă nu se face fără informaţie, fără documentare, resping memorialistica generaţiei al cărei destin a fost temniţa, ca să parafrazez titlul lui Ion Diaconescu, politician cu stagii lungi în ocnele dejiste. Voci prea sonore spun că astfel de testimonii concentraţionare nu rezistă (şi gata) din punct de vedere estetic. Dar, pentru a reconstitui faptele, pentru a cunoaşte tehnica dezumanizării în lagărele comuniste, orice amănunt ivit „din cutele cele mai ascunse ale memoriei” (Cicerone Ioniţoiu) este de o importanţă majoră.

Banalitatea răului (mulţumesc, Marius Oprea!) displace? E vorba, însă, de banalitatea terorii, de oameni ucişi încet ori repede. Arestat în 18 nov. ’52, mort la Jilava în 16 mai ’54, Monseniorul Ghika a fost torturat prin simularea a 80 de spânzurări. Ioan Ianolide (v. Întoarcerea lui Hristos (document pentru o lume nouă), Ed. Christiana, Buc. 2006) n-⁠a avut, vreme de 15 ani, veşti despre familie; de moartea tatălui a aflat după un an; nu şi-⁠a zărit măcar prietenii aflaţi în aceeaşi închisoare. „Refractarii” erau bătuţi cu ranga de fier, „să le sară carnea de pe oase”, cum comanda „posedatul” Eugen Ţurcanu, în închisoarea piteşteană.

Maiorul de Cercetări Penale, tov. Jack Simon, co-⁠religionar atunci cu Steinhardt, l-⁠a călcat în cizme pe „ovreiul legionar”. Steinhardt a ieşit biruitor moral: Securitatea nu l-⁠a putut determina să toarne pe careva. Dar rezistenţa a fost greu plătită în recluziune, în multe cazuri cu crucificarea la propriu. Cine n-⁠a cunoscut tipurile de bătaie să nu arunce cu piatra în cei care au cedat: bătaie fără motiv, bătaie pentru a distruge credinţa, bătaie ca „moment coregrafic” (prototip: dansul satanicului Ţurcanu pe şira spinării ori pe sternul deţinuţilor) pentru plăcerea torţionarului, dar şi pentru desfătarea privitorului prin vizetă. Cicatricile lăsate de lovituri îngrozeau. Unii „piteştizaţi”, prin golirea creierului sub chin, mărturiseau crime imaginare; dacă n-⁠aveau ce „demasca”, născoceau. Trebuia găsită o cale să-⁠şi protejeze părinţii, să-⁠şi salveze, cumva, soţia, copiii, prietenii. Un exemplu dat de D. Bacu? Cineva fredona o melodie: „Dar nu pot şi-⁠alene trec anii,/aşteptând să-⁠nflorească iar castanii…” Un delator l-⁠a „demascat”, modificând versul: „aşteptând să sosească americanii”. Câţi nu trăgeau de timp în închisori, să rămână în viaţă până să-⁠i salveze americanii? Or, neînduplecaţii procurori condamnă, cerându-⁠le să fi rezistat la tortură până-⁠n moarte.

Chiar şi glumele de deţinuţi trebuie consemnate: „Ai citit Poemul pedagogic de Makarenko?” însemna: „te-⁠au re-⁠educat?” Carcera de la Gherla era numită mon caprice; mon jardin era camera neagră, fără aer şi lumină, 3 metri pe 3, unde se înghesuiau, în cămaşă şi izmană, nu trei, ci treizeci de persoane. Când ieşeau, dacă mai ieşeau, erau supranumiţi „oameni cu pension”.

La cele două stări, închisoare şi neînchisoare, trebuie adăugate cele două condiţii: schingiuit – schingiuitor. La Piteşti, erau schingiuiţi elevi şi studenţi care „uneltiseră” contra ordinii din Republică, iar pedepsirea „abaterilor” de la linia PMR/UTM s-⁠a păstrat mult şi bine, chiar în perioada „relaxată”, ’62 – ’70. Alex. Ştefănescu, în cartea dialog cu Ioana Revnic, istorisea despre un soi de tribunal public, prezidat de Ion Iliescu, prim secretar CC/UTM, organizat în aula Facultăţii de Drept, unde era student în anul V Dan Munteanu. A fost condamnat. De ce? Pentru că semnalase conducerii Universităţii funcţionarea proastă a instalaţiilor sanitare din cămin, abuzurile personalului administrativ etc. L-⁠au arestat ca provocator, a sărit, la proces, pe geam în semn de protest, şi-⁠a rupt picioarele, l-⁠au închis, apoi Dan Munteanu a dispărut.

Mai era lupta cumplită cu foamea: mâncai ca râmătorii (comparaţia lui Radu Ciuceanu din Prea mult întuneric, Doamne!) din gamelă, cu mâinile legate de spate. Doctorul Nicu Ioniţă rememorează cum torţionarii închisorii Piteşti turnau cu sadism zeama fierbinte pe gât, mai punând şi sare în ea; porţia, oricum insuficientă, se măsura în funcţie de „demascare”: demascai – mâncai. Demasc, deci mănânc. La carceră (fără a pune la socoteală că lipsa de comunicare agrava trauma psihică, ruina psihic), mâncai o dată la trei zile, până nu mai mâncai deloc.

Postsocialist, nu faptele de arme ale „luceferilor negri din catacombe” (cum îi numeşte Petre Pandrea pe capii Securităţii) sunt incriminate, ci căderile celor cu conştiinţa slăbită prin tortură. Oamenilor politici de rang înalt, teologilor, scriitorilor li se diminuează creditul moral. Vă aduc aminte că, într-⁠o etapă a anchetării, arestatul trebuia să răspundă unde a ascuns arme şi cărţi. În celule, percheziţiile la saltea după „un muc de creion” (Radu Ciuceanu) erau la ordinea zilei. În etapa a doua, arestatul trebuia să dezvăluie ce-⁠a ascuns în minte şi în suflet: pe Dumnezeu, pe Hristos, negaţi cu violenţă de brutele anchetatoare. Cum or fi suportat teologi ca D. Staniloae parodiile de slujbă de duminică şi pentru fiecare sărbătoare creştină? Şi nu sunt nişte nimicarniţe cei care îl acuză pe marele teolog ortodox că ar fi susţinut, în „Glasul patriei”, ideea că regimul sprijinea biserica? Valeriu Anania, după 6 ani de puşcărie, nici la „Glasul patriei” n-⁠a fost acceptat.

În loc să administrăm şcolarilor secvenţe de istorie tabloidizată (ale cui erau buzele senzuale din manualul alternativ de istorie, că nu-⁠mi amintesc: ale lui Decebal, ale Escăi, ale lui Tatulici?), măcar să trecem la bibliografia obligatorie despre anii terorii două propoziţii, atât, din jurnalul lui Traian Chelariu, Zilele şi umbra mea: „Am lucrat la ecarisaj. După-⁠amiază am tradus din Verlaine.” Spun totul, cui vrea să audă, despre închisoarea eruditului (ştia 9 limbi), care nu se încheiase după ce primise ordinul de eliberare din puşcărie. Închisoarea nu s-⁠a terminat nici pentru Gyr, mort în ’75, nici pentru Crainic, stins în ’72. Întrebare pentru istoricul Ovidiu Pecican: de ce era reprobabil pentru Nichifor Crainic să fi fost teolog şi ministru cu propaganda? Se înţelege, propagandă anticomunistă. Crainic ştia bine cât de lovită va fi intelectualitatea interbelică sub ocupaţie armată sovietică şi aşa a fost: dezcreştinare pe cincinale.

Crainic şi Gyr au plătit scump dictonul Amor Patriae Nostra Lex; la fel Vladimir Streinu. Soţia lui Gyr făcea nasturi de lemn pentru pâinea zilnică; Lola Streinu – cutiuţe de lemn farmaceutice pentru unguente. Gyr, Crainic, Streinu au fost „asiguraţi operativ” până-⁠n moarte. Se ştie de cine?
Din închisoarea devenită ţara întreagă, primii au evadat proletcultiştii, iar ultimul dintre ei, postocialist, Crohmălniceanu, ca persecutat politic. În anii ’80, nu-⁠l mai interesa ideologia, ci tehnica, scriitura, deşi mai scria în „Amfiteatru”, apr. ’81, pag. 4, articolul Pledez pentru o intelectualizare energică a romanelor cu eroi comunişti. În Memorii deghizate, reeditate recent cu tam-⁠tam, nu predideşte să-⁠l ironizeze pe Steinhardt, că hrănea în puşcărie un popă legionar din pachete primite din Israel. Pastorul Wurmbrand n-⁠a fost salvat din boală şi din moarte de sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, pe care Institutul Wiesel, prin directorul Alexandru Florian, îl anatemizează?
Ca şi cum n-⁠ar fi fost suficient lavajul cerebral al „piteştizării”, ne lăsăm seduşi de confortul amneziei; suntem sfătuiţi (de Sandra Pralong et alii) să facem exerciţii nu de memorie, ci de iertarea călăilor. Cartea neagră a comunismului? Nu mai place subiectul, pentru mulţi comunismul nefiind un sistem criminal. Realitatea memoriilor despre ororile gherlelor li se pare prea atroce, se arată saţiaţi de Memorialul durerii. Cumplitele strigăte ale celor chinuiţi, întrebându-⁠l pe Dumnezeu de ce-⁠i îngăduie pe călăi, până când atâta suferinţă, nu-⁠i cutremură. Datoria mărturisirii nu-⁠i impresionează ca nefiind… estetică.

Trimit numai la trei confesiuni sfâşietoare: Nicu Păun, Muntele suferinţei (pe care am stilizat-⁠o eu însămi pentru editură), Institutul European, Iaşi, ’97, Nicolae Marinică, Jurnalul unui bandit în închisorile comuniste, Ed. Ramida, Buc. ’96, Grigore Caraza, Aiud însângerat, (ediţie definitivă), Ed. Conta, 2010.

Stărui în a afirma că sunt agreate mai degrabă istorisirile despre cedări, despre leziuni psihice. De pildă, că la „descinderile” de la Bucureşti ale organelor de control, erau „bandiţi” care mulţumeau că au fost reeducaţi, consecinţă a distrugerii echilibrului mental după bătaiebătaiebătaie.

„Reeducaţii” nu-⁠i iubesc pe „nereeducaţi”. „Banditul bandiţilor”, Paul Goma, primeşte reproşul că n-⁠a trăit Piteştiul, dar a scris Patimile după Piteşti. Unii sunt chiar dezgustaţi când se vorbeşte de talentul său colosal, pentru a folosi epitetul lui Radu Mareş. Şi dacă uriaşul său talent începe să nu mai poată fi pus la îndoială, atunci contestatarii se arată scandalizaţi de documentarul Săptămâna roşie. Aşadar, dacă nu mai merge cu acuza (de sursă securistică) „n-⁠are talent”, se trece la ideologie. Instanţa literară se schimbă pe instanţa PC – corect politică. Şi câţi mărturisitori întru adevăr nu sunt etichetaţi astfel: ăia-⁠s legionari, ăilalţi sunt antisemiţi, iar vituperările neargumentate se produc la fel ca-⁠n vremi proletcultiste, deloc apuse.

Instanţa estetică s-⁠a pronunţat şi în cazul mărturisitorului Radu Mărculescu despre trenul deportaţilor. Se murea mult în trenul siberian. Zeci de cadavre rămâneau pe terasament. Spune mărturisitorul (la 93 de ani, cerând să fie şi nefiind reprimit în USR): „Am început să povestim. N-⁠a mai murit nimeni.” Pentru aceste cuvinte merita să fie admis în Uniunea unde intră, de altfel, o droaie de noncărţari, tipărind te miri ce, prin tehnica achiziţionată copy & paste.

Aşadar, unii nu vor nici document, nici docu-⁠roman de carceră, ca fiind prea atroce şi tulburătoare de siestă. Alţii, instanţa morală, au ce au cu ficţionarii, negând total literatura despre obsedantul deceniu.
Reexaminarea / reevaluarea critică îi desfide (când nu-⁠i desfiinţează) ca la un semn / semnal pe prozatorii temei Gulagului: că ar fi făcut compromisuri cu Puterea comunistă, ca să n-⁠o supere / enerveze, iar cenzura să nu le permită BT-⁠ul mult dorit. Că Preda, Buzura, DRP, Ţoiu, Ivasiuc ar fi aburit oglinda realităţii. Cam aceloraşi nu le place nici oglinda lui Goma, unde ne vedem aşa cum suntem. Că Buzura e prea aluziv privind realitatea abuzivă, că DRP e prea esopic, că Ivasiuc e prea puţin integru, mai toţi fiind etichetaţi prea prudenţi, inapţi pentru răzvrătire şi pentru adevăr integral. Mircea Ţicudean (în Vârstele minciunii, „Apostrof”, nr.3-⁠4 ’90) diagnostica la susnumiţii un „proletcultism” întors pe dos, primind sarcină de la PCR să dezvăluie (cât şi cum trebuie) anii ororii dejiste, în favoarea „epocii de aur”. Să le reamintesc ce-⁠a pătimit Radu Cosaşu pentru încercarea de a cere în literatură „adevărul integral”?

Sub eticheta „dezvăluism” (că-⁠i „dubios”) sunt traşi de urechi ca impostori şi colaboraţionişti ai Ceauşescului şi Preda, şi Buzura, şi Ţoiu. Preda îl pune pe Petrini să spună oblu, deloc abuziv: „Sunt liber dar de fapt sunt tot închis” şi asta pentru că gândirea era captivă. Paul Georgescu, în dialog cu D. Micu, dezvăluia faptul că textele respinse de redacţia Gazetei literare erau cerute de ofiţerul Secu. Puteai fi arestat şi anchetat pentru un text respins. Nici scrisul aluziv nu scăpa de sancţiunea cenzurii. Într-⁠o notă informativă (sursa: CNSAS, 10.09.2007) despre un articol din „Opinia studenţească”, Dimensiunea vocativă, semnat M. Ferapont (probabil Nichita Danilov) se sublinia: „a scris frumos, dar aluziv.”

Contestatarii cer, pe de o parte, memorialiştilor să fie senini şi detaşaţi, iertători şi milostivi, iar prozatorilor şaizecişti şi şaptezecişti le reproşează compromisul major de a fi retuşat ororile şi că n-⁠au descris torturi. Dar s-⁠a făcut: sunt în romanele lui Augustin Buzura destui anchetatori – brute, a creat o galerie; au citit acuzatorii scena cumplită cu mama torturată de securiştii satelor, ca fiii-⁠partizani să-⁠i audă strigătele de durere şi să iasă din ascunzătoare ca s-⁠o salveze? Şi de ce trebuie „înfierat” Ţoiu că maiorul de Securitate Roadevin este un anchetator elevat şi bonom, aşadar neverosimil? De ce n-⁠ar fi fost şi aşa? Poate că victima era mai lesne de vânat astfel. Călăul şi-⁠a rafinat metodele, fără a fi mai puţin călău de vreme ce a provocat sinuciderea anchetatorului. Sau e altă moarte care nu dovedeşte nimic? A demitizat Buzura rezistenţa luptătorilor din munţi? Poate personajul său, securistul din Feţele tăcerii, cel care a trimis trupele de comando să-⁠i decimeze.

După atacuri concentrate, încet, dar sigur, s-⁠a ajuns la lipsa de încredere în reperele literaturii contemporane. Nu susţinea „evanghelista” Mungiu că studenţii săi nu mai aparţin etnicului românesc, fiind cultural globalizaţi? Vezi, Doamne, aleg ce le convine lor din cultura universală şi o refuză pe cea de acasă, periferică şi nenobelizată. Se intră în universal prin naţional, cum credea „depăşitul” de Călinescu? Ba nu: prin publicitate, prin reclamă agresivă. Ce Breban când ai Brown Dan? A-⁠i ţine pe tineri în ne-⁠ştiinţă şi-⁠n necunoaşterea valorilor reale e la fel de nociv ca şi refuzul datoriei de a re-⁠memora. 
Autor(i):  Magda Ursache
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National