Articol
 
Se poate vorbi despre un roman feminin?
Categorie articol: Lecturi
Nu întotdeauna spiritul critic al lui Munteanu operează cu o concizie atât de tranşantă. Temperament de istoric literar, autorul are adesea nevoie de spaţii mai ample petru a se desfăşura, ca în cazul Aurei Christi sau Danielei Zeca Buzura, de pildă.

Cea mai recentă apariţie editorială a lui Ironim Muntean, destoinic om de litere ardelean, se numeşte Romanul feminin contemporan, confirmând o preocupare mai veche a sa pentru proză, şi, nu în ultimul rând, pentru autori de gen feminin. Să remarcăm, de la bun început, ţinuta grafică a volumului, apărut la Tipo Moldova, editură care şi-⁠⁠a câştigat de ceva vreme un prestigiu demn de toată stima în rândul iubitorilor de carte.
Volumul pe care-⁠⁠l supune, azi, atenţiei cititorului Ironim Muntean, cuprinde atât articole publicate, deja, în unele publicaţii literare de prestigiu (Contemporanul, Tribuna etc.) cât şi inedite, marea lor majoritate – Rodica Braga, Florina Ilis, Marta Petreu, Corina Sabău etc. –⁠ dovedind, în mod convingător, grija autorului de a propune o imagine cât mai proaspătă a peisajului literar feminin, demersul său bucurându-⁠⁠se, în timp, de sprijinul generos al autoarelor luate în discuţie.

O simplă privire asupra cuprinsului volumului ne revelă câteva detalii esenţiale pentru înţelegerea demersului critic al lui Ironim Muntean: autoarele sunt prezentate sub semnul neutru al cronologicului, de la cele mai „în vârstă” (iertată-⁠⁠mi fie indiscreţia) – Nora Iuga, la cea mai tânără – Corina Sabău; criteriu, să recunoaştem, lipsit de valoare axiologică, un simplu gest de prevedere, credem, care-⁠⁠l pune pe autor la adăpost de posibile contestări bazate pe eventuale orgolii.
De asemenea, trebuie să subliniem că în lipsa unui text „program” substanţial referitor la calitatea mai mult sau mai puţin particulară a prozei cultivate de romanciere – dacă această calitate particualară poate fi identificată şi discutată – în care să întâlnim unele coordonate comune prozei „feminine” de azi, volumul seamănă, mai degrabă cu un substanţial capitol de istorie literară, trădând o mai veche pasiune a autorului pentru acest gen literar „greu”. Fiecare autor prezentat reprezintă o fişă de lectură şi nu un studiu în sprijinul unei argumentaţii naratologice mai ample.

Ne putem întreba, fireşte, privind numărul autoarelor cuprinse între coperţile volumului, de ce doar acestea (16) şi nu, sa zicem, 20 sau mai multe, ori de ce nu doar 10 sau mai puţine. Asupra acestui detaliu, autorul volumului nu ne lămureşte. Dacă, însă, acest amănunt, de natură cantitativă, este mai puţin semnificativ (autorul având deplină libertate, la urma urmelor, să aleagă cu cine „defilează”), este mai greu să înţelegem de ce lipseşte să zicem Gabriela Adameşteanu, doar dacă, nu cumva, cum ne promite Ironim Munteanu, motivul s-⁠⁠ar găsi în planul său de a dedica un volum separat autoarei Dimineţii pierdute…

Volumul se deschide cu Nora Iuga, cunoscută şi recunoscută publicului cititor mai ales ca poetă – „în momentele mele de secetă poetică mai scriu şi proză”, mărturiseşte aceasta. Cu atât mai mult, îl atrage pe Ironim Muntean romanele ei, care „au factură poetică”. Sexagenara şi tânărul, Polirom 2012, îi atrage atenţia criticului de data asta, roman construit conform propriei afirmaţii, sub forma unui imens monolog – confesiune rostită de protagonistă – naratoarea Anna în Faţa Bărbatului cu privirea verde, care ascultă în tăcere, mut, fără să pronunţe vreun cuvânt, în cele 12 ore când este la Anna în vizită. Nu este greu să recunoaştem că această formă prozastică – monologul – reprezintă, în sine, o amplă şi generoasă diversiune poetică. Munteanu nu întârzie multă vreme asupra „tramei” romanului grăbindu-⁠⁠se, pragmatic, spre o concluzie plină de substanţă asupra esenţei obiectului studiat: „Osmoză a realului cu visul, romanul nu doar portretizează şi configurează tipologii umane, ci evocă, rememorează, descrie peisajul (cu beţia ierbii) perceput tactil şi descifrându-⁠⁠i misterul în formule stilistice cu structuri paradoxale, aforistice.” Recunoaştem în acest scurt demers critic una dintre calităţile de seamă ale stilului lui Ironim Muntean: capacitatea de a surprinde în puţine cuvinte, în mod sugestiv, esenţa însăşi a unui text literar. Aceeaşi propensiune spre concizie o întâlnim şi în paginile dedicate Rodicăi Braga (prezentă cu romanul Dincolo de dragoste), a cărei evoluţii este pusă sub semnul „drumului către sine”. Discuţia se încheie ca şi în cazul Norei Iuga, printr-⁠⁠o formulă exemplară prin capacitatea de a surprinde esenţialul: „Romanul, afirmă Muntean, se constituie într-⁠⁠o meditaţie despre iubire, fericire, bucurie şi opusele ei în existenţa omului repede trecător prin timpul etern, Rodica Braga aducând capacitatea analitică remarcabil gradată, rememorare rafinată, arta autoscopiei şi a portretelor simbolice, descrieri plastice, dar mai ales un stil reflexiv cu inflexiuni poetice în care paradoxul: Exact atâta rău cât să pară uman şi exact atâta bine cât să nu pară monstru, aforismul, exprimarea eufemistică şi scânteieri metaforice nu-⁠⁠s puţine.”

Nu întotdeauna spiritul critic al lui Munteanu operează cu o concizie atât de tranşantă. Temperament de istoric literar, autorul are adesea nevoie de spaţii mai ample petru a se desfăşura, ca în cazul Aurei Christi sau Danielei Zeca Buzura, de pildă.

După cum precizează Ironim Muntean, atent la elementele epice care formează ampla tetralogie Vulturi de noapte, (Sculptorul, Noaptea străinului, Marile jocuri şi Zăpada Mieilor), Aura Christi este „o voce expresivă” a literaturii române. Încă de la prima pagină, este surprinsă esenţa acestei ample şi ambiţioase creaţii romaneşti: relaţia maes­tru-⁠⁠discipol, relaţie dezvoltată cu mare inteligenţă de Aura Christi, pornind de la o venă de natură biblică („Ajunge ucenicul să fie ca învăţătorul lui şi robul să fie ca domnul său” Matei, 20:25). Pe parcursul primului capitol al studiului, Ironim Muntean se opreşte cu răbdare şi atenţie asupra modului în care este transpusă în pagină tema centrală a volumului Sculptorul: „Aura Christi, precizează criticul, particularizează străvechea relaţie maestru – discipol (…) într-⁠⁠un context romanesc de o fascinantă actualitate, (această) cheie a umanităţii este surprinsă în condiţia unui sculptor al zilelor noastre ce cunoaştea amplu lumea prin exerciţiul formativ, frecventând nu doar o realitate dinamică, mereu schimbătoare, căutându-⁠⁠şi vocaţia, glasul şi topind în aliajul său sufletesc învăţăturile desprinse din cărţi, printr-⁠⁠un efort interdisciplinar…” etc. Dincolo de corecta definire a teritoriului pe care se joacă miza romanului, Ironim Munteanu intuieşte cu mare fineţe şi admirabilă precizie mecanismele de punere în operă a tramei romanului, pe care le analizează cu subtilitate.

Cu aceeaşi răbdare şi matură chibzuinţă Ironim Munteanu trece la analiza celui de al doilea roman al tetralogiei, Noaptea străinului, pe care-⁠⁠l discută într-⁠⁠un capitol separat – „Sub zodia ochiului” – plasându-⁠⁠l corect din punct de vedere cultural într-⁠⁠un context în care sunt prezenţi Homer, Goethe, Rilke, Platon, Aristotel, dar nu doar ei, concluzionând: „Arta construcţiei arhitectonice, rotunde, expresivitatea stilului în care topeşte epicul, liricul şi dramaticul (funcţia dialogului şi viziunea scenică) sunt elementele ce dau rezistenţă romanului”. De aceeaşi generozitate exactă în comentarii şi aprecieri dă dovadă Ironim Muntean în discutarea următoarelor două romane ale Aurei Christi, el întârziind asupra încărcăturii lor de elemente simbolice, asupra maturităţii artei prozastice a autoarei, a indicuscutabilei sale vocaţii de romancieră.
Nu altfel procedează Ironim Muntean în cazul altor romanciere, Ioana Pârvulescu, Marta Petreu etc. aspectul cel mai relevant al comentariului său, în genere vorbind, fiind o mare şi nedisimulată admiraţie faţă de creaţia acestor romanciere, dispoziţia sa mereu înclinată spre punerea în lumină a acelor aspecte care fac din romanele discutate adevărate pietre de hotar ale prozei româneşti contemporane. Şi aceasta fie că este vorba despre autoare sau autori, discriminarea de gen, în această discuţie, fiind lipsită de relevanţă. În concluzie un tom substanţial, necesar, în înţelegerea veritabilei dimensiuni a prozei de azi. 
Autor(i):  Ion Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National