Articol
 
Poeme de Efim Bersin
Categorie articol: Antologiile conte
EFIM LVOVICI BERŞIN (Berenstein),

membru al Uniunii Scriitorilor şi al PEN Club din Rusia. S-a născut pe 16 octombrie 1951, la Tiraspol, într-o familie de muncitori. A terminat Facultata de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Moscova „M.V.Lomonosov”, în 1979, după care a lucrat în redacţia revistelor: „Krasnoe znamia” (Sîhtîkvar”,1979-1983), „Sovetskii Ţirk” (1986-1991), „Literaturnaia gazeta”(1991-1999). Debutează cu poezie în 1981, în „Komsomolskaia pravda”, apoi, din 1987, este publicat regulat în revistele „Iunost”, „Literaturnaia gazeta”, „Novîi mir”, „Drujba narodov”, „Kontinent” etc. Este autorul volumelor de poezie „Zăpadă pe Peciora”, 1982, „Ostroave”, 1992, „Monologul unei schije”, 1998, „Millenium”, 2011,„Aducătorul de ploaie”, 2011, precum şi a două romane: „Măşti ale spiritului”, 2005, şi „Asistent de clovn”, 2011. După căderea URSS, a fost corespondent de război în Transnistria, apoi, în Cecenia, experienţa din Transnistria inspirându-i povestirea-document din 2002 „Câmp sălbăticit” şi aducându-i, în 1993, medalia „Pentru apărarea Transnistriei”. A tradus, cu un rezultat remarcabil, un volum de poezii semnat de Iana Djin, o poetă de limbă engleză din Georgia, care a emigrat în SUA în 1980. Poeziile lui au fost incluse în prestigioasa antologie de poezie rusă „Strofele secolului”, i s-au tradus poeme în diferite ţări, între care SUA, Germania, Elveţia, Argentina.

***

Un bastard al vastelor pustii,
piatră sunt din neamul omenesc-
fiu al cuiva şi eu oi fi,
dar am prins prin nord a rătăci,
şi în burta eului îngheţ.

Meşteşugul mi-i împuţinat.
Am trăit. Am înviat. Dar, vezi,
Marea nu-i decât un luciu spart
iară valea goală-i din azbest.
Doamne, acuma încotro ne-ndrepţi?

Către care meandră-ntâmplătoare?
Şi pe ce spirală ne-ai suit?
Sunt eu hoţul sau sunt jefuit –
Cine-mi poate spune-acuma oare?

Trenuri şuieră peste păduri
ca săgeata dintr-un arc prea-ntins –
spre niciunde – aleargă o ghiulea.
Şi pe coada sunetului stins
singuratică se zbate-o stea.

***

Ce-am să spun eu acuma? Că zbor? Nu, nu zbor.
Dar cândva o făceam.
Odată şi eu am zburat.
Dar acum nu mai vreau decât să privesc
la departele stol
care-aici m-a uitat.

Pe pământ unde-i loc mai puţin
şi-i mai strâmt,
ca-ntr-un tren deraiat.
Iară luna, mireasă uitată,
plânge cu stelele pe-o emisferă îndepărtată.

Ce-am să spun eu acuma?
Că odată şi eu am crescut
în ţinutul în care struguri se coc
şi vinul se înroşeşte.
Ca o-mpuşcătură pe câmpul de luptă-s uitat
Care-o ţintă deja dispărută ocheşte.

***

Noapte-adâncă.
Nimeni nu se vede.
E pustiu. Din noru-ncercănat
Curg şuvoaie,-o vorbă nu se-aude.
Cerul e, se vede, încuiat.

Tainică, străină sfântă carte,
umbră slabă-n lună tremurând,
pentru ce mi te arăţi în noapte
ca o rană-n suflet sângerând?

Rugăciune cum să-ţi fac nu ştiu.
Cartea să-ţi citesc n-am avut parte.
Sunt nebun.
Sunt trei în unitate.
Sunt nebun.
Şi obosit de moarte.

Frunza în al galbenului chin
focul arămiu în baltă-l stinge.
Fără mască sunt un Arlechin
ostenit să joace şi să strige.

Şi din nou noi n-am vorbit deloc.
Nici iubit, nici judecat n-am fost.
Noapte-adâncă.
Nimeni nu se vede.
Numai ploaia asta fără rost
şi, la semafor, murat, un prost.

***

Nici hrană şi nici adăpost nu implor.
Pe acorduri de frunze-n cădere e-n flăcări un plop
pe-a sticlei icoană
şi clăile Tale cu toatele mor.
Afară e toamnă
Şi eu chiar nimica, nimic nu implor.

E-n flăcări un plop
şi timpul se duce încet spre octombrie.
Iar eu, cu ploaia deolaltă-adevăr îngânând
să „ nu-mi dai nimica” te rog
şi „Ia-mi totul” îţi spun,
căci astăzi trăiesc dăruind.

Rugaciunea ieşirii

Cineva la mine se holbează,
mă pândeşte dintr-un nor bărbos
şi nu ştiu-
e spectator, iscoadă
sau o fi numai un simplu hoţ.

Mă întind în pat nedezbrăcat
şi mă zbucium ca un râu în vrie,
cineva mă fluieră – amuzat
din tavan, ca de la galerie.

Cerşetor, fereastră după storuri,
ţintirim de ciori, sfios, m-ascund
şi doar hoţii, din atâtea locuri,
mă pândesc, doar hoţii, îndelung.

Cineva-n ureche-şi cântă cântul,
despre o răsplată-mi tot şopteşte…
Pare că aş fi sărac cu duhul
şi împărăţia mea soseşte.

***

Către Iisus vreau să mă duc
Unde în cumpănă stă luna,
cât n-are încă nici un tâlc
al nopţii hău de totdeauna.

Unde ca fiara urlă,-n sânge,
nisipul răscolit de vânt,
cât încă testament nu-şi zice
prin uşă furişat cuvânt.

Cât încă sus, pe malu-nalt,
bisericile nu se văd
şi ţintele nu s-au fixat
şi nici măcar nu se-ntrevăd.

Cât încă Nazareth, în zori,
în somn adânc stă cufundat
şi Domnul pe nazarinean,
ca fiu al Său nu l-a chemat.

La masa-ntinsă-acesta stând,
e proslăvit şi prea hulit
şi-i dă lui Iuda sărut blând
ca unui prieten mult iubit.

***

E-n sânge-apusul,
lupii-n sărbătoare,
trosneşte focul,
se prelinge zeama.
Sunt ţăndări insulele mele, odoare
duse pieziş şi repede, de-a valma.

Corăbiile mele, toate,
le-am dat demult pe nişte bărci.
Ca nişte târfe prea boite
Scoruşi se freacă de fereşti.

Nimenea nu mai culege mere.
Ţara mea să fie-a renunţat.
Numai luntrea lunii cea subţire,
Precum Noe, se salvează-n larg.

Tu să nu m-aştepţi.
Cu bucurie,
s-or aduna supuşi la mâna ta
toţi Araraţii ce-or să vie
şi continente de-altădat.

Când totul va sări în aer,
voi şti să lunec lin la fund,
un peşte ce-a muşcat momeala
şi se ascunde sângerând.

Traducere şi prezentare de Livia Cotorcea
Autor(i):  Livia Cotorcea
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National