Articol
 
Bătălia pentru identitate
Categorie articol: Film
Cu noile secţiuni Valetud DVD (dedicată adolescenţilor) şi Miniminci (dedicată copiilor), alături de retrospectivele cinefile (cea dedicată cineastului american Paul Schrader, ciclul cu filme marocane din secolul XXl, Spanish Cinema) numărul spectatorilor a trecut de 100.000. Cifra are o semnificaţie aparte în ofensiva generală de descoperire a unor soluţii care să împiedice falimentul sălilor de cinema, puse în dificultate de ridicarea TVA la 21%, măsură viu contestată de toate breslele cinematografice.

La a 58-⁠a sa ediţie, Festivalul Internaţional al Filmului de la Valladolid a făcut eforturi apreciabile pentru a se implica în bătălia dusă de toată suflarea cinematografică din Spania pentru recâştigarea publicului şi diversificarea propunerilor estetice adresate acestuia. Rămânând fidel cinematografului de autor, Săptămâna cinematografică din capitala provinciei Castilla y Leon (cunoscută prin iniţialele sale SEMINCI), a evitat însă elitismul şi a inclus în program, alături de secţiunile competitive, unele adresate mai ales spectatorilor tineri. Cu noile secţiuni Valetud DVD (dedicată adolescenţilor) şi Miniminci (dedicată copiilor), alături de retrospectivele cinefile (cea dedicată cineastului american Paul Schrader, ciclul cu filme marocane din secolul XXl, Spanish Cinema) numărul spectatorilor a trecut de 100.000. Cifra are o semnificaţie aparte în ofensiva generală de descoperire a unor soluţii care să împiedice falimentul sălilor de cinema, puse în dificultate de ridicarea TVA la 21%, măsură viu contestată de toate breslele cinematografice.
De altfel, Javier Angulo, criticul de cinema care conduce SEMINCI de şase ani, a publicat în programul tipărit un text cu valoare de manifest care precizează obiectivele de urgenţă, adaptate situaţiei de criză, ale festivalului. El declară că strategia aleasă „susţine un cinema care are şi alte foloase decât distracţia” în contextul în care este ameninţat cu dispariţia, nu numai de pe marile ecrane, ci şi din programele posturilor de televiziune „acel cinema care apelează la sentimentele noastre şi ne ajută să cunoaştem mai bine fiinţa umană”. Iar vitrina festivalului a fost folosită la această ediţie în mod deosebit pentru a asigura accesul spectatorilor tineri la acele pelicule care îi ajută „să-⁠şi descopere propria identitate şi să înţeleagă lumea care-⁠i înconjoară”.

Dacă ar fi să găsim o trăsătură comună peliculelor selectate la ediţia 2013 în secţiunea competitivă principală şi în cea secundară (Meeting Point) aceasta ar fi probabil tendinţa minimalistă. Fidel căutării de opere personale, opuse formulelor dominante, festivalul a ales în special filme care nu recurg la mijloacele de mare spectacol, ci îşi justifică în primul rând existenţa prin ideile, temele şi pariurile estetice incitante propuse publicului. O echilibrată proporţie între nume cu prestigiu confirmat şi nume noi defineşte selecţia ediţiei 2013.
Câţiva dintre cineaştii premiaţi la ediţii anterioare au semnat lungmetrajul-⁠omnibuz Centrul istoric, care reuneşte câteva scurtmetraje semnate de finlandezul Aki Kaurismäki, spaniolul Victor Erice şi portughezii Pedro Costaşi Manuel de Oliveira, inspirate din viaţa oraşului Guimares (Portugalia). Cei patru autori îşi confirmă originalitatea chiar şi când lucrează pe o temă dată. Frapează mai ales umorul lui Oliveira, regizorul în plină vervă la cei 102 ani ai săi.
Din categoria veteranilor face parte şi semnatarul peliculei care a câştigat anul acesta Marele Premiu „Spicul de aur”, Yoji Yamada. El a dedicat O familie din Tokyo maestrului său Yasujiro Ozu, de la moartea căruia se împlinesc în decembrie 50 de ani. De fapt, drama care a impresionat juriul de la Valladolid dar şi publicul, este o replică a celebrei opere a lui Ozu Tokyo Story, lansată exact în urmă cu 60 de ani. Acest titlu se află în fruntea top ten-⁠ului cu cele mai bune filme din istoria cinematografului realizat în 2012 de revista „Sight and Sound”. Yamada adaptează zilelor noastre povestea părinţilor la pensie care vin din provincie la Tokyo pentru a-⁠şi vizita copiii. În versiunea sa, ecourile cataclismului produs de cutremurele urmate de tsunami din 2011 se regăsesc în viaţa supravieţuitorilor. Lipsa de comunicare dintre generaţii şi egoismul celor obsedaţi de prosperitate sunt abordate cu subtilitate de pelicula lui Yamada care, în semn de omagiu pentru Ozu, foloseşte şi faimosul său unghi de filmare care sugerează perspectiva omului aşezat pe tatami, tradiţionala saltea japoneză.

Un alt senior a cărui prezenţă a marcat ediţia 2013 a festivalului este americanul Paul Schrader, premiat cu „Spicul de aur” pentru întreaga activitate. Figură importantă a Noului Hollywood, acea epocă de înnoiri care au schimbat faţa marii cetăţi a filmului în anii `60-⁠`70, el este scenaristul constant asociat cu opera lui Martin Scorsese (Taxi Driver, Taurul furios, Ultima tentaţie a lui Iisus) dar şi regizorul unor pelicule-⁠cult precum American Gigolo sau Mishima. Cineastul a prezentat, în afara competiţiei, noua sa creaţie Canioanele, o dramă despre mizeria morală din lumea filmului. După Francis Ford Coppola, liderul generaţiei care a făcut gloria Noului Hollywood, şi Schrader face apologia peliculei cu buget mic, care oferă şansa exprimării unui mesaj personal.

Ediţia 2013 a Festivalului de la Valladolid se mai particularizează prin prezenţa pregnantă a regizorilor-⁠femei. A fost remarcată şi recompensată, cu „Spicul de argint”, cineasta Steph Green pentru Run&Jump. Oscilând între dramă şi comedie, filmul urmăreşte procesul de recuperare al unui bărbat grav afectat neurologic în urma unui accident. El este monitorizat de psihiatru acceptat câteva săptămâni în sânul familiei accidentatului. Felul cum noul venit destabilizează relaţiile din acest microcosmos generează situaţii şi încurcături savuroase. Tradiţia comediei realiste britanice reprezentate de Ken Loach sau Stephen Frears este dusă mai departe de acest film care amuză şi dă de gândit.

Cineasta spaniolă Mar Collar a oferit o altă creaţie regizorală apreciată prin comedia neagră Cu toţii îi vor binele, care are în comun cu pelicula mai sus amintită procesul de recuperare în urma unui accident, victima fiind aici o femeie dintr-⁠o familie burgheză înstărită. În acest caz sunt însă observate şi ironizate tendinţele celor din jur (şi mai ales ale propriului soţ) de a decide în locul eroinei „ce e mai bine pentru ea”, provocând o revoltă care sugerează că eroina îşi redescoperă, în acest context dramatic, identitatea. Nora Navas, interpreta femeii în luptă cu prejudecăţile şi falsa caritate, a câştigat Premiul pentru cea mai bună actriţă.

Lista cineastelor remarcate şi premiate la această ediţie ar fi incompletă fără numele franţu­zoaicei Agnès Jaoui, care a câştigat premiul pentru scenariul semnat împreună cu Jean Pierre-⁠Bacri pentru filmul ei Sfârşitul poveştii. Atât ea, cât şi el, sunt prezenţi şi în distribuţia acestei comedii despre relaţiile dificile dintre oameni care îşi caută pe căi greşite fericirea. Semnat tot de o regizoare, americanca Kelly Reichardt, Night Moves a câştigat Premiul pentru imagine (Christopher Blauvett). Filmul spune povestea unui grup de activişti ecologişti care folosesc mijloacele extreme pentru a-⁠şi sluji cauza, aruncând în aer barajul unei hidrocentrale. Din păcate, cei trei tineri nu sunt pregătiţi să-⁠şi asume consecinţele actelor lor care ţin de metodele teroriştilor.

Din palmares merită reţinut şi câştigătorul Premiului FIPRESCI (al criticii internaţionale) drama argentiniană Reconstrucţie de Juan Taratuto. Plasând în prim plan un personaj enigmatic şi solitar, un petrolist de 50 de ani care îşi ia un concediu pentru a pleca la un prieten dintr-⁠un orăşel din Patagonia, filmul schiţează cu mijloace minimaliste un parcurs sufletesc radical. După ce prietenul îi moare într-⁠o operaţie pe cord, eroul se vede nevoit să devină protectorul unei familii rămase fără soţ şi tată. Plasată inspirat într-⁠un decor natural ostil şi rece, drama impune prin austeritate şi prin autenticitatea portretului construit cu subtile mijloace dramaturgice şi actoriceşti (graţie lui Diego Peretti).

Mai merită reţinut câştigătorul Premiului pentru debut, „Pilar Miro” – olandezul Dietrick Ebbinge, pentru comedia extravagantă Matterhorn sau câştigătorul Premiului publicului tânăr, Marina de Stijn Coninx, povestea naşterii şlagărului din anii 50 care împrumută numele său filmului, dar şi un studiu asupra condiţiei emigrantului.
În palmares figurează şi Păpuşa de Joanna Kos-⁠Krauze şi şi Krzysztof Krauze, polonezii care au câştigat Premiul pentru cel mai bun regizor. Foarte rafinat filmat în alb-⁠negru, acest biopic despre o poetă de etnie romă a câştigat şi Premiul pentru cel mai bun actor, acordat lui Zbigniew Walery.

Dintre cele aproape 200 de titluri ale ediţiei 2013 am reţinut mai ales La casa Emak Bakia de Oskar Alegria, un extraordinar documentar din secţiunea Spanish Cinema. Autorul întreprinde o pasionantă cercetare pentru a descoperi povestea din spatele realizării, de către fotograful, pictorul şi cineastul Man Ray, a unui scurtmetraj avangardist în 1926. Regizorul a fost intrigat de titlul Emak bakia, o expresie care în limba bască înseamnă „lăsaţi-⁠mă în pace”, ceea ce l-⁠a îndemnat să caute casa de pe plaja unde s-⁠a filmat pe coasta bască. A găsit-⁠o până la urmă la Biarritz, pornind de la imaginea, păstrată de pelicula avangardistă a unei ferestre încadrată de stâlpi şi a unui balcon spre plajă.
Descoperirea secretului vilei este relevant pentru istoria cinematografului, dar şi pentru România. Construită în 1914 de aristocratul român Grigore Grădişteanu, pe o colină izolată, casa de vacanţă a fost închiriată unui milionar american care a sponsorizat filmul lui Man Ray. Casa construită în pur stil brâncovenesc este vizitată în film de un martor al trecutului, nepoata lui Grădişteanu, prinţesa Maria Despina zu Seyn-⁠Wittgenstein, care trăieşte la Frankfurt. Acum în vârstă de 94 de ani, fostă campioană de ping-⁠pong, prinţesa născută în 1917 este de o vitalitate uimitoare şi mărturia ei imprimă un farmec aparte peliculei lui Alegria. Casa în care ea şi-⁠a petrecut vacanţele copilăriei a devenit acum reşedinţă de vacanţă pentru sindicaliştii care lucrează în aviaţia franceză. Graţie excepţionalului film La casa Emak bakia casa şi-⁠a recăpătat numele afişat la intrare. Documentarul lui Oskar Alegria devine o dovadă vie că, intrat pe mâna unor oameni talentaţi cinematograful poate să creeze dar şi să dezlege mistere. 
Autor(i):  Dana Duma
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National