Articol
 
Akira Kurosava, imparatul filmului japonez
Categorie articol: Film
Dintre personalităţile filmului mondial pe care am avut prilejul să le întâlnesc în drumurile mele cinematografice, regizorul japonez Akira Kurosawa ocupă un loc privilegiat.

Dintre personalităţile filmului mondial pe care am avut prilejul să le întâlnesc în drumurile mele cinematografice, regizorul japonez Akira Kurosawa ocupă un loc privilegiat. Pe René Clair, de pildă, l-⁠am întâlnit o dată, în holul hotelului „Aro” din Braşov (când mi-⁠a împărtăşit, pentru revista „Contemporanul”, câteva păreri despre filmul pe care-⁠l turna în zonă, Serbările galante), pe Henri Colpi l-⁠am agrăit la Zărneşti (unde filma o „gară de pe valea Prahovei”, alături de steaua fără nume a Marinei Vlady, de bonomul profesor Miroiu al lui Claude Rich şi de savurosul profesor de muzică Udrea, al lui Birlic)…Pe Akira Kurosawa l-⁠am întâlnit de mai multe ori, la Festivalul cinematografic de la Moscova, unde era fie membru în juriu, fie „concurent” (cum s-⁠a întâmplat în anul cu Dodes’ka-⁠Den), şi câteva dintre întrevederile noastre au rămas consemnate în reportajele mele din revista „Contemporanul”. Îmi spunea, printre altele (a spus-⁠o şi altora!) că, de câte ori aterizează la Moscova, în drumul de la aeroport spre oraş, opreşte maşina într-⁠una din superbele păduri de mesteceni care înconjoară capitala, se întinde pe o pajişte, şi respiră cu nesaţ puţin aer curat. S-⁠au împlinit, în 2013, 15 ani de la moartea regizorului (şi câteva decenii de la întâlnirile noastre), dar amintirile întrevederilor de altădată au rămas extrem de vii, parcă s-⁠au petrecut ieri, stăruie în memorie ca nişte imagini de neşters ale „cinematecii personale”. Deloc întâmplător, marelui regizor nipon Akira Kurosawa i s-⁠a spus, prin anii ’60 ai secolului trecut, în ţara lui şi peste hotare, Împăratul filmului japonez – dată fiind, desigur, maiestuozitatea sa şi a filmelor sale –, regizorul impunându-⁠se „împărăteşte”, ca o personalitate cu adevărat universală a artei a şaptea. Vestea încetării sale din viaţă, la 88 de ani, în casa sa din Tokio, a făcut imediat ocolul lumii, a stârnit o emoţie deosebită îndeosebi la Festivalul filmului de la Veneţia, unde, de fapt, regizorul, printr-⁠un „Leu de aur” dobândit în 1951, cucerea, practic, cele­britatea mondială. Într-⁠un comunicat al Mostrei – dat publicităţii în toamna anului 1998 – se spunea, pe bună dreptate: „Era un cineast universal, admirat pentru inteligenţa sa, pentru sensul spectacolului şi pentru extraordinara sa capacitate umană şi artistică de a rescrie istoria Japoniei, cu dragoste şi ură, cu o profunzime nemaiîntâlnită”. Acum, la împlinirea a 15 ani de la dispariţia sa fizică, când filmele sale au rămas atât de vii şi amintirile atât de pregnante, mi se pare potrivit – chiar necesar – un „memento” biografic şi artistic al acestui adevărat Împărat al filmului japonez…

Născut în 1910, ca ultim fiu al unei familii de samurai cu şapte copii, Akira Kurosawa se înscria, după terminarea studiilor secundare, la Academia de Arte Frumoase, unde a studiat îndeosebi pictura, clasică şi modernă, a cărei influenţă va fi decisivă în opera sa cinematografică (el va desena filmele sale, nu o dată, plan cu plan, cum s-⁠au petrecut lucrurile cu Kagemusha şi Ran, de pildă). Un anunţ publicitar din anul 1936 avea să-⁠i schimbe şi să-⁠i „aşeze” drumurile vieţii: el reuşea la un concurs iniţiat de un studiou cinematografic şi devenea asistentul regizorului Kajiro Yamamoto, scriind şi scenarii pentru alţi realizatori de filme. Prima sa realizare regizorală datează din plin război: Judo Saga (Legenda Marelui Judo), povestea sentimentală a unui mare campion de judo din zorii erei Meiji, a rămas în istoria artei a şaptea îndeosebi prin secvenţele sale finale, antologice, o luptă de judo abia întrezărită printre ierburi înalte bătute de vânt. Alte câteva pelicule ale sale din deceniul al cincilea al veacului trecut (Cel care calcă tigrul pe coadă, Nu regret tinereţea, O duminică minunată, Îngerul beat, Duelul tăcut) au pregătit, practic, terenul pentru intrarea lui Kurosawa în „lumea bună” a cinematografului mondial. Îndeosebi „momentul” Îngerului beat este de reţinut: se înfruntau acolo un „bun” (un medic alcoolic, de unde şi titlul filmului) şi un „rău” (un gangster, atins de tuberculoză); Kurosawa îşi începea atunci colaborarea cu doi mari actori ai teatrului şi filmului japonez – care aveau să apară constant în opera sa, împreună sau separat –, Takashi Shimura (adică forţa calmă a înţelepciunii, a gândirii mature) şi vestitul Toshiro Mifune (exuberanţa, impulsivitatea, violenţa, dar chiar şi comicul). „Marea lovitură” a lui Kurosawa, în epocă, avea să fie filmul Rashomon, un film din 1950, care, în anul următor, dobândea, deopotrivă, „Leul de aur” la Veneţia şi Oscarul pentru cel mai bun film străin. Sub poarta Rasho din oraşul Kioto, în Japonia medievală, se adăpostesc de ploaie, printre alţii, un preot, un servitor şi un tăietor de lemne care evocă o întâmplare recentă: un samurai cu soţia lui, traversând pădurea din apropiere, ar fi fost agresaţi de un bandit care l-⁠ar fi omorât pe nobil şi i-⁠ar fi violat nevasta. Numai că respectiva poveste este istorisită pe ecran în patru moduri diferite, de patru martori, fiecare cu subiectivitatea lui, astfel încât nimeni nu va şti, niciodată, adevărul despre cele relatate. Acesta este filmul care a sedus Occidentul la începutul deceniului al şaselea din secolul trecut: Rashomon, o peliculă considerată, pe bună dreptate, de o frumuseţe formală stupefiantă (director de imagine fiind ilustrul operator Kazuo Miyagawa, cel care avea să filmeze, peste trei ani, şi capodopera plastică Povestirile lunii palide după ploaie de Kenji Mizoguchi). Critica a subliniat paradoxurile „intrării în lume” a lui Akira Kurosawa: cunoscut drept autor al unor filme de succes cu samurai, regizorul a deschis cinematografului japonez porţile Europei cu un film anti-⁠samurai, reprezentativ pentru ceea ce s-⁠ar putea numi, fără teama de a greşi, „neorealismul japonez”.

După Rashomon, creaţia cinematografică a lui Kurosawa a devenit din ce în ce mai ambiţioasă. Istoria şi actualitatea au continuat să dialogheze în opera cineastului japonez, creaţia fiind punctată, periodic, de incursiuni în literatura clasică universală: Idiotul (1951), după romanul lui Dostoievski, Tronul însângerat (1957) după „Macbeth” de Shakespeare, Azilul de noapte (1957) după Gorki şi, mai târziu, Ran (1985), după altă tragedie shakespeariană, „Regele Lear”. Ceea ce reuşeşte în mod exemplar Kurosawa este „adoptarea” acestor valori clasice ale culturii mondiale: tragediile shakespeariene vin, parcă, din străfundurile istoriei nipone, de pe vremea sângeroaselor lupte dintre clanuri, iar operele clasicilor ruşi devin impresionante drame sociale japoneze. În deceniul al şaselea şi al şaptelea al veacului XX, Akira Kurosawa şi-⁠a îmbogăţit filmografia cu alte opere capitale. Un mare film este şi Ikiru (A trăi), o tragi-⁠comedie în care sunt relatate avatarurile unui funcţionar care, aflând că mai are de trăit numai trei luni de viaţă, hotăreşte să le trăiască într-⁠un mod ieşit din comun, extravagant. Despre Cei şapte samurai – un film aventuros, a cărui acţiune se petrece la sfârşitul veacului al XVI-⁠lea – s-⁠a spus că este un „western japonez”, filmul a repurtat, deasemenea, un Oscar pentru cel mai bun film străin şi un „Leu de argint” la Veneţia (în 1954). În Fortăreaţa ascunsă (1958), o prinţesă aflată în exil – acţiunea se petrece în Evul Mediu, într-⁠o Japonie divizată – hotărăşte să se întoarcă în patrie. Despre eroi solitari este vorba în filme precum Yojimbo (1961) şi Sanjuro (1962). Barbă roşie (1965) este o dramă din veacul al XIX-⁠lea, desfăşurată în mediu medical. Dodes’ka-⁠Den (1970) este o poveste de actualitate dintr-⁠un cartier periferic, în care autorul intră în contact cu nefericiţi ai soartei. Ajuns aici, mi-⁠aş îngădui o „paranteză”. După cum am lăsat să se înţeleagă, am văzut acest film la data premierei, în cadrul Festivalului de la Moscova, atunci când l-⁠am şi cunoscut pe Kurosawa. Ei bine, deşi au trecut aproape 45 de ani, imagini din acest film continuă să mă obsedeze, zi şi noapte, cu un tramvai galben, real, şi cu un tânăr handicapat mintal, care conduce un tramvai imaginar (de unde şi titlul filmului, onomatopeic, încercând să imite zgomotul de deplasare al tramvaiului imaginar). Închid paranteza…

Marile sale filme au continuat şi în anii următori. Coproducţia sovieto-⁠japoneză Vânătorul din taiga (1975) a însemnat un alt premiu Oscar pentru film străin, Kagemusha (1980) s-⁠a dovedit a fi o capodoperă picturală, un alt superb film pictural a fost Vise (1990), au urmat alte titluri de notorietate mondială precum Rapsodie în august (1991) sau Madadayo (1993), după care, către sfârşitul veacului trecut, a urmat stingerea. Moştenirea cinematografică a regizorului Akira Kurosawa este un preţios tezaur artistic al omenirii, pentru toate anotimpurile vieţii… Iar pentru cei care l-⁠au cunoscut, nu numai ca cineast, ci şi ca cetăţean al planetei, amintirea dialogurilor purtate în preajma Pieţii Roşii din Moscova (consemnate, la vremea lor, în „Contemporanul”) este nepieritoare… 

Autor(i):  Calin Caliman
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National