Articol
 
Popas in Atlantida spiritului
Categorie articol: Lecturi
Temele cugetărilor şi microeseurilor din „În căutarea Atlantidei” sunt diverse: morala, libertatea, politica, revoluţia, statul, estetica, religia, idealismul, materialismul, socialismul etc. Lectura cărţii este captivantă datorită, în primul rând, acestei varietăţi, dar e totodată şi un exerciţiu de gândire pe cont propriu, căci nimic nu e mai provocator decât gândul, ideea exprimate sentenţios.

Istoricul, eseistul şi criticul literar Florin Faifer ne-⁠a restituit în „Pluta de naufragiu” o întreagă galerie de figurine, cu termenul autorului; adică de portrete ale unor scriitori, nu puţini cu o operă remarcabilă, pe care însă o posteritate nedreaptă ori, pur şi simplu, ignorantă i-⁠a marginalizat sau i-⁠a dat uitării. Între cei pe care Florin Faifer i-⁠a recitit şi i-⁠a fixat apoi în rame noi cu o pană vie, mereu inspirată, îl regăsim şi pe bucovineanul Traian Chelariu – CEREBRALUL, cum îl caracterizează el, trăgându-⁠l la mal de pe „corabia naufragiaţilor”. Un alt eminent critic şi istoric literar, Mircea A.Diaconu, crede că „Traian Chelariu, azi, nu mai este un autor care trebuie redescoperit, ci unul care trebuie citit. Şi recitit”. Am reprodus din prefaţa pe care criticul sucevean o semnează la volumul „În căutarea Atlantidei”.

Prima ediţie a acestei cărţi datează din 1989, după ce, începând cu anul 1984, stătuse mai mult timp la Editura Minerva. Avea să fie tipărită la Editura Dacia. Cea la care mă voi referi acum este mult adăugită. Nu insist asupra odiseei ei, ci mă grăbesc să spun că este vorba practic de un jurnal de idei. El cuprinde, de fapt, reflecţii şi microeseuri pe care Mircea Iorgulescu le considera „o revelaţie pentru cugetarea morală şi filosofică românească, pe deplin comparabilă cu ceea ce a însemnat pentru proză publicarea povestirilor lui V.Voiculescu”.
Avem în această carte ceea ce Mircea A. Diaconu numeşte „Frânturi de gând” sau, cu o sugestie a lui Traian Chelariu însuşi, „fragmente din purgatoriu” în care contează – scrie criticul – nu atât adevărurile generale prinse în spiritul şi litera lor, „ci fervoarea existenţială implicată în ele, ardenţa trăirii, asumarea cumva eroic-⁠sceptică a existenţei ca fapt. În realitate, nu e imposibil de reconstituit, dacă nu un sistem, atunci un corpus de principii generale, aflate şi ele în schimbare, pe care Traian Chelariu îşi fundamentează existenţa (întâmplări concrete ale vieţii sunt de recunoscut uneori în spatele cugetărilor), dar e inadecvat să încerci o astfel de operaţie – căci ceea ce contează cu adevărat este pasiunea trăirii unui gând, a naşterii lui şi a sondării lui în ipotetic”.

E necesar să reamintesc câteva date privind biografia lui Traian Chelariu, mai bine zis destinul tragic al acestui ilustru intelectual bucovinean (1906-⁠1966). Născut la Hatna, Suceava, într-⁠o familie modestă, învaţă la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, studiază apoi Literele şi Filosofia la Universitatea din acelaşi oraş. Se specializează la Paris (Şcoala Română de la Fontenay-⁠aux-⁠Roses) şi la Roma, îşi însuşeşte 12 limbi, funcţionează ca asistent la universităţile din Cernăuţi, Iaşi şi Bucureşti, la disciplinele Psihologie şi Logică. În 1950 este dat afară din învăţământul superior. Dobândeşte cu mari dificultăţi, succesiv, postul de profesor la mai multe şcoli. În cele din urmă ajunge muncitor la Întreprinderea de Ecarisaj Bucureşti! În „Zilele şi umbra mea” citim la un moment dat: „Am lucrat la Ecarisaj. După-⁠amiază am tradus din Verlaine”. Din 1960, a funcţionat ca lector la Institutul Pedagogic din Suceava, după ce în 1958 fusese reprimit în Uniunea Scriitorilor la recomandarea lui Tudor Arghezi. A scris proză, teatru, poezie, eseuri, cronici literare şi de artă plastică, cugetări, note de călătorie, studii de psihologie şi pedagogie. A publicat mai multe volume în anii ’30 şi i-⁠au apărut postum câteva cărţi prin strădania devotatei sale soţii Ecaterina Chelariu. A susţinut săptămânal rubrica „Note germane” la „Universul literar”. A tradus din opera multor clasici ai literaturii universale. Ecaterina Chelariu, care a murit la o vârstă venerabilă, (peste 90 de ani) a avut ca unic scop al existenţei sale de peste trei decenii, cât a mai trăit după moartea lui Traian Chelariu, punerea în adevărata lumină a operei şi personalităţii acestuia: valorificarea manuscriselor, donarea unei biblioteci de o valoare excepţională Filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor, peste care avea să treacă urgia postdecembristă împuţinând-⁠o substanţial (noroc că cele mai multe volume sunt în limba germană, ceea ce i-⁠a inhibat pe revoluţionarii jefuitori, că altfel dispărea cu totul), ridicarea unui bust al scriitorului şi profesorului în faţa Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (continuatoarea Institutului pedagogic), în 1995; repede dat jos însă, fiindcă îl încurca pe un ciocoi din conducerea instituţiei să-⁠şi parcheze maşina! În fine, şi faptul acesta mi se pare tulburător în simbolistica sa, Traian Chelariu a fost modelul lui Marin Preda pentru memorabilul personaj Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”, experienţa sa de muncitor la Ecarisaj inspirându-⁠i marelui romancier, între altele, terifianta scenă a luptei cu şobolanii: „A doua zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin secţii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei. Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o cam strângeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi când la un moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lângă ea de un şobolan. Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se făcuse poftă şi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică a dulapului şi vârâse mâna. În clipa aceea fusese muşcată de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în câteva minute i se roşi şi i se umflă braţul până sus”. Urmează episodul distrugerii coloniei de şobolani. După terciuirea scârboaselor vieţuitoare, toţi din echipa de ecarisaj se opresc la bufetul Tâmpa. Nimeni nu mănâncă, nimeni nu poate înghiţi nimic decât ţuică. „După amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la el. «E adevărat, zise, că lucrezi la deratizare?», mă întrebă îndată ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat). A, da, parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem colonia. «Da, e adevărat», zisei. «Şi în altă parte nu puteai să te angajezi?». «Nu, acolo am fost repartizat». «Şi chiar ai întrebat dacă nu se putea în altă parte?». «Chiar am fost avertizat că dacă nu primesc, n-⁠am decât să mă descurc singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta mea»... «Tu nu-⁠ţi dai seama, continuă el, că te faci de ruşine?». «Nu eu mă fac de ruşine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea să se termine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis»”.

Traian Chelariu însuşi, precum alţi mari intelectuali, a rămas de fapt „închis” şi atunci când de jure era liber.

Temele cugetărilor şi microeseurilor din „În căutarea Atlantidei” sunt diverse: morala, libertatea, politica, revoluţia, statul, estetica, religia, idealismul, materialismul, socialismul etc. Lectura cărţii este captivantă datorită, în primul rând, acestei varietăţi, dar e totodată şi un exerciţiu de gândire pe cont propriu, căci nimic nu e mai provocator decât gândul, ideea exprimate sentenţios. O lectură care se converteşte într-⁠o dezbatere tăcută din care nu lipsesc replicile urgente, chiar dacă post-⁠factum:
* Bieţii oameni, toţi cer libertate, iar când le-⁠o dai, nici unul nu ştie pentru ce este bună, ba, dimpotrivă, fiecare simte că această libertate îl plictiseşte sau îl face chiar rău şi, drept primă măsură pentru asigurarea liniştii personale, se bagă slugă la alt stăpân. În fond, marile majorităţi înţeleg numai acest gen de libertate: libertatea de a te angaja mereu la alţi stăpâni. * În persoana suveranilor iubiţi, popoarele îşi iubesc propria lor suveranitate. Întru aceasta rezidă şi miraculoasa ascensiune a dictatorilor.

* Când vezi strada, îţi vine să spui: „Iată de ce nu trebuie să faci nici un fel de politică”. Dar când vezi strada eşti obligat moralmente să spui: „Iată de ce trebuie să faci politică”.
* O decenţă a cuvintelor le interzice să suporte vecinătăţi nepotrivite. Printre vecinătăţi cele mai penibile nu sunt cele ridicole, ci vecinătăţile arogante. De exemplu: „Tovarăşul ministru”.
* Sunt oameni care, deşi uriaşi, se găsesc la posturi foarte modeste în viaţa socială plină de nulităţi cocoţate sus, sus de tot. Când afli mai târziu ce rang le fusese atribuit rămâi ruşinat. Şi, totuşi, aceşti oameni mari nu trebuie să se plângă niciodată. Ceilalţi obţin numai surogatul măririi pe care o cunosc aceştia. Eminescu e nemuritor. Ixigrec trebuia să se aleagă membru al Academiei ca să creadă că figurează printre nemuritori. De altfel, Academiile sunt, de obicei, locul de întâlnire al celor ce nu mai pot muri, căci sunt morţi.

* În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-⁠l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet despre care i se spusese că este mare poet; însă doamnele gen Emilian nu i-⁠ar fi putut produce decât scârbă. Eminescu confirmă adevărul că situaţiile şi femeile nu sunt just împărţite. Şi totuşi, toate femeile acestea s-⁠au ridicat în spiritual, sau s-⁠ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-⁠ar fi găsit şi în mocirlă.

* Orice s-⁠ar obiecta, limba noastră românească are două rădăcini mari: cea latină şi cea slavă. A pune temei numai pe una dintre ele e semn de prostie şi pericol, căci tocmai în această dublă masă a limbii noastre rezidă puterea ei expresivă, registrul ei, volubilitatea, elasticitatea, claritatea şi voalările, luminile şi necesarele-⁠i umbre fără de care nici o adâncime nu este cu putinţă.
* Caracterul e, deseori, confundat cu comportamentul aşa zis rectiliniar al cuiva, şi deseori auzi afirmându-⁠se despre cutare prost că are caracter. Prostul însă nu are caracter, ci numai inerţie. * Am citit „Made in Germany” pe fabricate de cea mai precară calitate şi „Copy right” pe „cărţi” publicate la Caracal.

S-⁠a spus că atunci când pleci din Bucovina totdeauna cobori. Chiar şi când, precum Traian Chelariu, porneşti „în căutarea Atlantidei” şi trebuie să treci prin Germania, Franţa sau Italia. 
Autor(i):  Constantin Coroiu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National