Articol
 
Despre frumusete si moarte
Categorie articol: Cartea straina
„Vreau să alung/ iubirea târzie./ Afară-⁠i lapoviţă şi frig.”
(Buson)

În contextul literaturii universale, Kawabata (1899-⁠1972), prozator de marcă al erei Showa, se prezintă drept o figură aparte, un mare scriitor modern, dar, cel puţin în egală măsură, prin legăturile extrem de profitabile din punct de vedere estetic cu trecutul cultural nipon, şi unul tradiţional, în cel mai bun sens al cuvântului. El este, de altfel, şi primul japonez a cărui operă a fost încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1968, la exact o sută de ani de la începutul Epocii şi Restauraţiei Meiji, pentru „deosebita afinitate pe care scrierile sale o prezintă cu tradiţiile nipone şi pentru măiestria narativă cu care înfăţişează esenţa gândirii japoneze.”


Eguchi află întâmplător, de la un prieten, că există undeva, nu departe de centrul oraşului în care locuieşte, o neobişnuită casă a plăcerilor: aici vin doar bărbaţi în vârstă, iar fetele sunt adormite în prealabil, nimeni şi nimic neputându-⁠le trezi din acest somn adânc ce seamănă, după cum i se spune potenţialului client, nici mai mult, nici mai puţin decât cu moartea. Convins că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă adormită, Eguchi se hotărăşte să facă el însuşi o vizită în acest straniu loc al plăcerilor interzise, deşi deloc convins că ar putea să mai aibă parte de vreo experienţă în stare să-⁠l marcheze, la cei 67 de ani ai săi şi după numeroase episoade erotice, mai mult sau mai puţin convenţionale sau oficiale. Astfel începe cartea lui Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite, apărută de curând şi în limba română.
În contextul literaturii univer­sale, Kawabata (1899-⁠1972), prozator de marcă al erei Showa, se prezintă drept o figură aparte, un mare scriitor modern, dar, cel puţin în egală măsură, prin legăturile extrem de profitabile din punct de vedere estetic cu trecutul cultural nipon, şi unul tradiţional, în cel mai bun sens al cuvântului. El este, de altfel, şi primul japonez a cărui operă a fost încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1968, la exact o sută de ani de la începutul Epocii şi Restauraţiei Meiji, pentru „deosebita afinitate pe care scrierile sale o prezintă cu tradiţiile nipone şi pentru măiestria narativă cu care înfăţişează esenţa gândirii japoneze.” Ca reprezentant al literaturii specific nipone, Kawabata a fost considerat, adesea, drept ultimul nume mare. El aparţine structural tradiţiei nu doar prin limbaj, ci poate mai ales prin dezinteresul – nu o dată total – faţă de intrigă, acţiunea romanelor sale fiind episodică, în sensul pe care acest termen îl are încă din perioada Heian. Va scrie, astfel, romane de atmosferă, în descendenţa Doamnei Murasaki şi a vechilor „nikki” şi „monogatari”, nu descriind, ci doar sugerând mereu mutaţiile sufleteşti prin intermediul unei simbolistici a obiectelor şi printr-⁠o surprinzătoare comunicare afectivă cu peisajul. Coordonatele de bază ale prozei japoneze, stabilite cu mai bine de un mileniu în urmă, prin Povestirile din Ise, prin jurnalul curtezanei Izumi Shikibu şi, mai ales, prin Povestea lui Genji, marea carte a Doamnei Murasaki vor continua, astfel, să existe, cu o nebănuită vitalitate până în secolul XX, regăsindu-⁠se în aproape toate paginile operei kawabatiene, străbătută, la tot pasul, de acelaşi sentiment acut al naturii, aceeaşi afirmare senină a vieţii dublată discret de recunoaşterea perisabilităţii tuturor lucrurilor, de familiaritatea uimitoare cu moartea. În fond, moartea, precum şi aşteptarea sau presimţirea morţii, adesea nuanţate sau îmblânzite de iubire constituie temele majore ale principalelor sale romane. În acest sens, criticul Hisaaki Yamanouchi a remarcat o însuşire unică care poate fi observată în opera sa – tensiunea specifică între viaţă şi moarte, detaşare şi ataşament, abstract şi senzual, din care provine o conştientizare cu totul deosebită a frumuseţii învecinate mereu cu tristeţea.
Toate aceste coordonate sunt de găsit şi în Frumoasele adormite, text lipsit şi el de ceea ce critica occidentală s-⁠a obişnuit să numească acţiune sau intrigă. În locul acestui element, Kawabata aduce vraja şi sugestia, căci alături de frumoasele adormite nu stă niciodată de veghe vreun bărbat în aşteptarea dragostei, ci unul în aşteptarea somnului. Sau a morţii... Este şi cazul lui Eguchi, care va trăi, în casa plăcerilor, cinci nopţi – de altfel, cartea este împărţită în cinci capitole – la capătul cărora va descoperi că a înţeles mult mai mult (şi mult mai multe!) decât şi-⁠ar fi putut imagina vreodată. Nu doar despre fetele pe care le contemplă, ci şi despre el însuşi, despre propriul trecut pe care pare a-⁠l recupera, încetul cu încetul. Şi, mai presus de toate, despre dragoste, viaţă şi moarte, căci somnul, aşa cum Eguchi va vedea cu ochii lui, poate fi, uneori, foarte aproape de moarte. Dar şi de dragoste.

La fel ca majoritatea prozelor kawabatiene, Frumoasele adormite poate fi considerată şi o delicată poveste de dragoste, nota de noutate constând, acum, în faptul că nu va fi niciodată consumată în vreun fel. În rest, textul e dominat de o atmosferă senzuală, umbrită, însă, mereu, de neputinţa împlinirii şi cuprinsă de melancolie. Numai că Eguchi nu mai are doar rolul de simplu spectator sau observator, a cărui singură menire este aceea de a evidenţia trăsăturile persoanjelor feminine, aşa cum se întâmpla, de exemplu, în Ţara zăpezilor, cu Shimamura, ci are pe deplin conştiinţa acută a efemerităţii tuturor lucrurilor şi fiinţelor, începând cu el însuşi, întocmai ca în învăţăturile buddhiste. Desigur, totul porneşte de la experienţa unică pe care el o trăieşte în casa frumoaselor adormite, unde contemplarea se transformă în meditaţie profundă asupra vieţii şi morţii deopotrivă. Iar dacă, în proza lui Juichiro Tanizaki, de exemplu, exista doar căutarea obsesivă a feminităţii eterne, Yasunari Kawabata aduce textului o notă de subtilitate şi profunzime în plus. Trebuie să menţionăm, de asemenea, că autorul îşi construieşte cartea pe baza principiului antitetic tangibil-⁠intangibil, aşa cum făcuse, anterior, şi în Dansatoarea din Izu. Hisaaki Yamanouchi consideră chiar că „numai sintetizând dualităţile paradoxale ale tangibilului şi intangibilului reuşesc personajele lui Kawabata să obţină un simţ durabil al frumosului.” În plus, Frumoasele adormite demonstrează perfecta mânuire, de către autor, a tehnicii narative provenite dintr-⁠o noţiune specific japoneză cu origini în estetica haiku-⁠ului, şi anume „mono no aware” care, tradusă în sens strict înseamnă „patos al lucrurilor”, dar conceptul reuneşte în sfera sa şi alte noţiuni cum sunt „fugaciatatea impresiilor”, „simţire adâncă”, „tristeţe a lucrurilor”. Ideea pe care merge scriitorul, venită tot pe filiera tradiţiei nipone, este aceea că toate lucrurile din natură sunt frumoase, tocmai pentru că viaţa lor este atât de efemeră. De aici sugerarea permanentă a melancoliei existente la tot pasul în lume, precum şi necesitatea pe care o resimte Eguchi de a privi fiinţele din jur cu înţelegere şi compasiune. În casa frumoaselor adormite, el are mai multe vise, mai mult sau mai puţin revelatorii. Întrucâtva asemănător cu modalitatea estetică din teatrul no, prin vis, personajul atinge ţelul simbolicei sale călătorii şi iniţieri. Acesta este momentul în care realul şi irealul se întrepătrund şi, folosind o expresie dragă japonezilor, ceea ce părea nălucire devine mai real decât realul. În plus, visul din vis, „yume no yume”, spune adevărul prin dubla negaţie pe care o conţine, tot aşa cum în interpretarea psihanalitică, a visa că visezi înseamnă întotdeauna dezvăluirea unui adevăr adânc. Procedeul e asemănător, întrucâtva, cu cel al teatrului în teatru, prin care dubla mistificare dezvăluie şi demască.

Concepută, la un alt nivel, ca o succesiune de momente lirice care se închid adesea în ele însele, Frumoasele adormite demonstrează capacitatea remarcabilă a scriitorului de a imortaliza clipa trăită cu maximă intensitate şi de a o ridica la rangul de eveniment. Iar cele cinci secvenţe ce compun cartea, luate separat, au cristalizarea proprie miniaturalului poem haiku, construind astfel, la nivelul textului, o lume pur japoneză. De altfel, în alte romane, scriitorul nu ezită deloc să citeze in extenso haiku-⁠uri ale lui Basho sau ale altor autori niponi: de exemplu, în Vuietul muntelui, lui Shingo îi vin, deloc întâmplător, în minte celebre versuri ale lui Buson. Astfel că, simboluri preluate din imaginarul colectiv nipon vor fi dezvoltate pe larg, fapt evident şi în Frumoasele adormite. Între acestea, desigur că un loc important ocupă florile, aici de camelie sau de cireş, contemplate de Eguchi împreună cu fiecare din fiicele sale înaintea ceremoniilor lor de căsătorie, şi rememorate după ani de zile, alături de minunatele trupuri ale frumoaselor adormite. Numai că, de fiecare dată, tot deloc întâmplător, florile sunt ofilite iar, dacă nu, sunt pe punctul de a se scutura – desigur, încă o sugestie a morţii ascunse în lucruri sau în intimitatea adâncă a fiinţelor omeneşti, tema predilectă a operei lui Yasunari Kawabata. Şi modalitate, tot din partea acestuia, de a se raporta – din nou – de astă dată în ceea ce priveşte viziunea frumuseţii absolute, la tradiţia spaţiului cultural pe care îl reprezintă, dacă ne amintim câteva versuri japoneze celebre: „Dacă te întreabă cineva/ ce e în inima lui Yamato/ răspunde-⁠i:/ floarea cireşului sălbatic,/ înmiresmată de soarele dimineţii” (Matoori Norinaga). 

■ Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite.
Traducere de Anca Focşeneanu, Bucureşti, Humanitas, 2010.
Autor(i):  Rodica Grigore
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National