Articol
 
Intelectualul umanist si personalizat
Categorie articol: Revista revistelor
Absenţa dialogului

A vorbi despre oamenii intelectuali din sfera literară, psihologie, politică sau sociologie, nu este prea uşor precum ar părea la prima vedere, întrucât în această zonă intelectuală omul devine „obiect” de studiu interiorizat cu tot arsenalul său psiho-⁠social şi cultural. Salvarea ne vine de la construcţia omului nostru comun sub aspect profesional-⁠lucrativ, cel care ar vrea să vadă şi să constate că, mai mult sau mai puţin, starea lui socio-⁠profesională tinde spre un fel de, să zicem, progres. Cine urmăreşte presa, în special cea culturală, îşi poate apropia crezul că socialul diurn nu se promovează doar cu de la sine putere, existând şi inconvenientul de a deveni anemic ori pieri cu-⁠adevărat.
Revenind la sfera de activitate a intelectualului umanist, se constată că, de la o vreme, procesul continuităţii sub toate formele stilistice şi de conţinut se autopromovează. Problematica aceasta este văzută de scriitorul-⁠analist Daniel Cristea-⁠Enache în felul următor: „Adevărul e că nu prea mai merită să fii un intelectual critic şi un cetăţean în deplin sens al cuvântului. Argumentele tale nu vor fi luate în seamă, sau vor fi răstălmăcite. (…) Orice ar face un intelectual român, orice atitudine ar adopta – nu este bine. Dacă el este de dreapta, va fi denigrat ca fiind de extremă dreaptă, mustrat că nu s-⁠ar fi opus mai mult comunismului. (…) Dacă este de stânga, va fi denigrat ca fiind de extremă stânga (şi) întrebat, viclean, de ce a fost comunismul atât de rău. (…) Mi se va spune că şarjez, că parodiez. (…) La noi, un intelectual autentic este realmente preocupat nu numai de problemele lui, ci şi de cele ale societăţii”. (22, noiembrie 2013).
Acţionând în sfera culturii diversificate, analista Oltiţa Cântec (idem) se referă la Manageri şi management în arta teatrală: „Unul dintre reproşurile frecvente făcute Festivalului Naţional este absenţa unui dialog deschis, sincer, pe tema arzătoare din teatrul nostru. Senzaţia generală este de evitare a unor subiecte care stârnesc dispute tocmai pentru că sunt fierbinţi, numai că ocolirea ori amânarea lor de la un an la altul nu foloseşte nimănui. Concordia e bună, dar nici dezbaterea nu e rea. (…) Nu toţi cei aşezaţi pe divanul principal sunt tocmai deţinătorii unor potenţe manageriale de reuşită. Cristian Hadgiculea, de pildă, şi Mircea Cornişteanu administrează de ani buni T.N. Iaşi şi T.N. Craiova, despre care nu se poate spune că sunt în topul teatrelor din România. Dimpotrivă, o viziune inerţială, lipsită de anvergură, nu au adus celor două Naţionale prea multă strălucire (…) Acolo unde regizorii au întâlnit o trupă maturată, unde propunerile lor s-⁠au întâlnit cu aşteptările comunităţii artistice, un fel de program de azi pe mâine, nu au adus celor două teatre prea multă strălucire. De mulţi ani, unica reţetă, cea mai la îndemână, care nici nu prea mai dă rezultate, e invitarea unor regizori cu cotă, pe care se bate toată lumea (…) Regizorii au lucrat între două avioane, lăsând în urmă semi-⁠reuşite ori semi-⁠eşecuri care nu folosesc nimănui.”
Analista Marina Dumitrescu, (22, noiembrie 2013), în articolul „Aşteptându-⁠l pe Mecenna” se întreabă la începutul eseului „Cum să facă operă de binefacere culturală persoane care fie nu au noţiunea valorii, fie o ignoră fără scrupule” – problemă pe care o abordează în manieră personală, şi anume: „Dincolo de lumea postmodernă şi criza economică, lumea occidentală ne propune un model pe care, deocamdată, îl ignorăm – mecenatul contemporan. Dacă în Lumea Nouă, bogaţii investesc mai ales în proiecte care să le consolideze cultura relativ tânără, vechiul continent se axează pe conservarea uriaşului patrimoniu euro-⁠mediteranean a cărui vechime îl face pe cât de valoros pe atât de vulnerabil. (…) La noi, acum, răspunderea se împarte între ultrabogaţi inepţi culturali şi o clasă politico-⁠administrativă majoritar semidoctă. Această nefericită chimie explică absenţa prelungită a unei legi a mecenatelor într-⁠o ţară cu atâta patrimoniu periclitat sau desfigurat. Printre cei care ne datorează explicaţii sunt intelectualii rafinaţi ai prezentului, care îi lasă pe virtualii mecena, orbiţi de lux şi insensibili la aşteptările noastre, să creadă că a fi este egal cu a avea”.

Impostura culturală

Poate că nu e cazul şi locul acestor pagini dedicate intelectualului cultural, în principal, să invocăm acum pe unii dintre literaţii noştri (auto)situaţi într-⁠o zonă gri, foşti membri componenţi de bază ai ICR, subvenţionaţi consistent de Guvern şi Palatul Prezidenţial. Aceste personaje culturale continuă să fie încă obiectul unor analişti istorici şi critici literari, precum Theodor Codreanu, criticul care scrie acid pe tema „imposturii culturale”: (Contemporanul, noiembrie 2013).
Revista 22 (noiembrie 2013) găzduieşte şi ea un articol al d-⁠lui Dorin Dobrincu, fost manager câţiva ani la Arhivele Naţionale, articol care vrea să minimalizeze cât se poate directoratul general al instituţiei întreprins de doi profesori universitari, respectiv Ioan Scurtu şi Cornel Mihai Lungu, în mandatele cărora s-⁠a îmbogăţit consistent tezaurul artistic cu fonduri documentare preluate după Decembrie ,89, documente cercetate şi de subsemnatul, analizate şi publicate în câteva volume, precum Scriitorii şi puterea în regimul comunist. Să nădăjduim că asemenea defileuri uscate ni se vor arăta tot mai rar pe traseul nostru intelectual umanist ⁠şi aşa îngreunat de mersul lumii acestul trai descumpănit… 
Autor(i):  Marin Radu Mocanu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National