Articol
 
Paranteze
Categorie articol: Lecturi
Umbre. Gasesc printre hartiile mele un eseu pe care l-am tradus la inceputul anilor 90, probabil pentru vreo revista (traduceam enorm, cam tot ce gaseam interesant prin revistele occidentale sosite in camioane cu daruri pentru romani). E semnat de medicul-filosof F. Gonzales-Crussi. Sub titlul Trei teoreticieni ai emotiilor, scrie despre Rene Descartes, William James si Jean-Paul Sartre. Iata un fragment din epilog: „Ca medic, nu m-am simtit niciodata in largul meu in compania acestor trei celebri autori. Descartes ma farmeca prin curtoazia un pic ceremonioasa a manierelor sale si prin limba sa slefuita. Dar e vocea unei epoci care abia descoperise circulatia sangelui si sustinea teze mai degraba exotice decat fiziologie. Anumite pagini din James sunt aproape poetice, dar eu nu pot inghiti pur si simplu incercarea lui de a identifica alteratiile fizice cu emotiile. [...] In fine, cu Sartre ma simt ca un timid, atins de fobia inaltimilor, obligat sa faca un tur pe piscuri intelectuale. Abia de pot urma acest spirit viguros pe pantele sale teribile. Daca reuseste uneori sa ma antreneze in zborul sau, cel mai adesea am ameteli. [...] Si daca, in viitor, aparatele noastre vor putea cuantifica datele culese despre om, vor putea ele sa masoare si intensitatea unei emotii? In cartea sa Ori, Ori (Enten-Eller), Kierkegaard imagineaza o curte de judecatori reuniti in jurul unui mormant gol deasupra caruia e inscris urmatorul epitaf: Cel mai nefericit. Se prezinta mai multi candidati revendicand jalnicul titlu. Tribunalul procedeaza la un examen atent al nefericirilor lor. […] Cea mai mare nenorocire nu e, oare, sa speri ceva ce stii prea bine ca n-are nici o sansa sa se realizeze? Nu e mai rau sa astepti totul de la un viitor improbabil uitand, astfel, trecutul? In fond, omul cel mai nenorocit nu e, oare, cel care traverseaza viata fara a profita de placerile ei, isi da seama de acest lucru pe patul mortii si, atunci, nu mai moare? Cititi superbele pagini ale lui Kierkegaard si intrebati-va daca solutia acestei enigme ar putea-o da computerul nostru. Cred sincer ca, dupa ce vom utiliza la maximum toti parametrii furnizati de stiintele exacte, tot nu vom afla cheia gandurilor si emotiilor. Ar fi prezumtios din partea mea sa vreau sa-i definesc natura, dar am putea incerca macar sa-i dam un nume. Cativa conservatori vor zice ca e vorba despre suflet, dar sunt in minoritate. Altii, luandu-se dupa terminologii obscure, vor propune ≪entelehie≫ sau ceva de genul asta. Problema cu aceste concepte e ca prind greu; daca le vom adopta, in curand nu vom mai sti despre ce vorbim. […] Atunci, sa folosim termeni precum ≪proiectii ale dorintelor≫, ≪imaginatii≫, ≪fantome≫, ≪umbre≫? In ce ma priveste, optez pentru cel din urma, e mai concis si usor de tinut minte. Concluzia e limpede. Inca sute de ani de aici inainte vor mai fi destule umbre de vanat. Ceea ce poate linisti poetii si filosofii, de vreme ce ei sunt, prin insasi profesiunea lor, ≪vanatori de umbre≫”.
Bucurii ale mintii. „Bucuriile adevarate ale dragostei sunt bucurii ale mintii [...] Vorbeai ca dragostea este betie, ei bine, omul inteligent nu se imbata”… Cuvintele lui Pietro Grala (Act venetian) sintetizeaza o intreaga ars amandi. La Camil Petrescu, dragostea este un fenomen intelectual. Nimic „fara frunte” nu intra in definirea de sine a eroilor. Expresia se impune ca esentiala, retorica iubirii se poate instala. Legatura inseparabila dintre pasiune si expresia ei se petrece sub controlul luciditatii. Povestea marcheaza depasirea instinctului si instalarea intr-un stil. Prin cuvant, pasiunea poate fi intretinuta, in ambele sensuri ale termenului – e convorbita, comunicata si i se asigura viata. In Patul lui Procust, instalat in frumusete, Fred traieste inceputul prelungit al unei iubiri, dezbracat de orice conventii si prejudecati („am privit-o cu nerusinare”), in voia unei senzualitati eliberate de cenzura orgoliului masculin. Celalalt este partener egal al unei intalniri sub semnul pacatului – in sensul vremelniciei care isi exalta limitele. „O imbratisare adevarata a corpurilor e frumoasa ca o convorbire intre doua inteligente, in care nici un moment una nu pierde intelegerea cu cealalta, sau ca o carte citita cu pasiune, in care fiecare amanunt e priceput si justificat”, „…e un dialog senzual, in care fiecare gest si miscare sunt ca niste replici ale corpurilor, raspunzandu- si intr-o piesa bine scrisa…” „Condamnati ai voluptatii”, doamna T. si Fred sunt goi si singuri intr-un dialog senzual, iar „piesa” este bine scrisa. Fred Vasilescu experimenteaza „treptele initierii desavarsite” enumerate de Diotima in Banchetul lui Platon. Trupurile frumoase nasc ganduri si vorbe frumoase, iubitorul este cel care iubeste in chip frumos si care, la capatul initierii, descopera frumusetea salasluind in toate, una si aceeasi indiferent de formele pe care le imbraca. Arta de a iubi devine un „indreptar de ipocrizii creatoare”, insa nu in sensul dat de Ovidiu in Ars amandi acestei sintagme, ci in acela ca, punand intre paranteze muritudinea, se preface mereu, traieste „ca si cum” ar fi unic raspunzator de intamplarile universului. Nimic nu este, totul se face in limitele existentei umane. De aici si firescul, si nerusinarea cu care sunt luate in seama toate valentele fiintei. O visceralitate tulburator reflexiva, o senzualitate apropiat secondata de gandul lucid fac din Patul lui Procust un roman revolutionar. Cu cateva decenii mai devreme decat marele val al romanului european de detabuizare a erosului, Camil Petrescu problematizeaza relatia erotica, o lasa in stadiul de problema evitand deliberat happyend- ul. „Taina” lui Fred Vasilescu este un refuz al inchiderii. Erosul ramane cea mai inalta forma de aspiratie spre frumos si incercarea etern valoranta a fiintei efemere: „Un nebun incearca pana la exasperare, / Ocolind o casa pe el insusi sa se prinda.”
Trecutul imposturat. Borges credea ca nu se poate scrie despre prezent, martorii, capriciosi, ti se uita peste umar si pot carti cu dovezi „verificabile” la tot ce spui. In schimb, trecutul, despre care Camil Petrescu stia deja prea bine ca e remaniabil, poate fi repovestit, iar cautarea timpului pierdut e un viciu inca nepedepsit. In schema general recunoscuta a unei larg acceptate traditii, poti introduce detalii oricat de libere. Fundalul e asigurat de enciclopedia comunitara. Aici, in acest chenar schitat din cateva culori tari si neasteptat de durabile, jocul tau se poate desfasura in voie. Riscul asumat e, insa, cel al absentei oricarui efect pipaibil. Noile povesti dinspre prezent spre trecut nu pot schimba nimic fundamental. Miturile seculare sunt de neclintit. E, pana la un punct, cam ceea ce se intampla cu istoria literara. Descoperirile de detaliu dupa ani de cercetat arhive si documente ard scurt in presa, in vreo carte, dar nu intra in desenul cel vechi, reasezandu-l, decat cu mari eforturi si extrem de rar. Raftul istoric al locurilor comune e bine pus la punct si rezistent. Cartilor cu situare istorica li se va recunoaste savoarea povestirii, picanteria noii viziuni, suspansul va fi degustat si transmis din gura in gura, dar enciclopediile nu-si vor modifica articolele tocmai puse in discutie. Trecutul „imposturat” la un moment dat (interpretarea ca impostura e deja, pentru mine, o notiune asumata – orice interpretare tine si, pana la urma, ia locul „obiectului” interpretat, fie si temporar, coincidenta fiind definitiv exclusa) accepta oricate alte imposturari, dar cea dintai, asumata de memoria colectiva si de traditie, e greu de clintit.
Autor(i):  Irina Petras
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National