Articol
 
Euromorphotikon
Categorie articol: Lecturi
In anul de gratie 1939, reputatul psihanalist Wilhelm Reich (fost membru al Scolii vieneze, publicase in 1933 o celebra Massenpsychologie des Faschismus, interzisa de catre nazisti) soseste in Statele Unite venind dinspre Norvegia, unde comunitatea stiintifica medicala rasufla usurata ca scapa de el: original, dar si foarte psihotic, dotat cu o egolatrie creativa pe care putini o puteau egala in epoca, Reich resemantizeaza hipetrofiant faimosul libido al lui Freud, numindu-l „orgon” si facand din el o energie cosmica albastrie la culoare, care poate fi captata cu ochiul liber si poate functiona ca panaceu psihanalitic fundamental. Dupa Wilhelm Reich, bolile de diferite feluri pe care noi le colectionam – inclusiv cele psihice, sau mai ales... – se datoreaza unei energii psihosexuale reprimate, functionand restrictiv asemenea unei „armuri corporale” („body armor”), care trebuie sa fie descongestionata prin juisanta si exuberanta daca dorim sa fim senini si sanatosi. In consecinta, Reich practica, spre mirarea revoltata a psihanalistilor traditionalisti, contratransferul tactil, isi stimula pacientii sa se elibereze prin intermediul potentarii terapeutice a fanteziei sexuale, energia personala a fiecaruia intrand in acest fel in contact cu energia cosmica „orgonica”, facilitarea conexiunii facandu-se strict tehnologic si prin intermediul unor „dulapuri orgonice” speciale, concepute de catre Reich ca generatoare de „energie orgonica”, in interiorul carora pacientii erau ajutati sa atinga o fervoare vibratorie specifica, cu un efect terapeutic socant, dar imediat. Daca ducem experimentele la extrema lor utopica – dar grandioasa... – ajungem la concluzia ca Reich avea in vedere, ca finalitate, un program umanitar de inducere a fericirii „orgonice” generale, prin intermediul erosului si al sexului incurajat: daca – sa ne imaginam absolutul – fiecare om se va racorda prin exuberanta la energia orgonica universala, bolile si nefericirea vor disparea din lume si vom ajunge sa punem bazele unei semintii noi, decomplexate, a carei unica preocupare va fi supralicitarea de sine intr-o directie expansiva, pozitiva. Ideea, utopic cel putin, nu era catusi de putin noua. O gasim in expresionism, in Potsdamer Platz, de Curt Corrinth, de pilda (1919), unde protagonistul isi imagineaza eliberarea unui Berlin apretat si burghez prin intermediul generalizarii extatice a bordelurilor care ofera placere (prilej de promovare a unei noi „religii”), sau la teosoful Aleister Crowley (1875 – 1947), care, preluand o sugestie onomastica si comunitara din Rabelais, infiinteaza in 1920, impreuna cu Leah Hirsig, „Fraternitatea Magica a Thelemei”, bazata pe eros ca ritual religios de eliberare personala si colectiva, pentru celebrarea caruia prodigiosul Crowley scrie un extatic Imn catre Pan si distorsioneaza in directie senzuala cateva „liturghii gnostice”, toate cu intentia edificarii unei comunitati terapeutice al carei tel ultimativ nu era altul decat fundamentarea unei umanitati unilateral fericite, obtinute prin eliminarea din lume a tuturor negativitatilor.
Daca adaugati acestor modeste incercari de resapare a fiintei bicisnice pe care o reprezinta omul „sonetele luxurioase” (Sonnetti Lussuriosi) pe care Pietro Aretino le-a scris in 1524 pentru a celebra cele saisprezece pozitii erotice desenate de catre Giuliano Romano, discipol al lui Rafael, sau doctrina „erosului liber” propovaduita de contraculturalii anilor ‘60, cu precadere prin intermediul naturismului extatic, antietatist si protestatar al miscarii hippy, veti avea cadrul general de functionare a romanului in versuri Euromorphotikon, pe care Caius Dobrescu il publica la Editura Tracus Arte din Bucuresti (2010). Text abstruz, din categoria acelora din care mai face parte si Levantul lui Mircea Cartarescu, Euromorphotikon e o mitoconstructie savanta, ironic-zambitoare, ivita din sangele hibridizarilor complexe pe care le ingaduie postmodernismul, cu o savuroasa unda de participatie comica bonoma, pe care numai minutia detaliilor hipetrofia(n)te cu care lucreaza autorul o poate egala. Demiurg ludic, excesiv, Caius Dobrescu studiaza atent fiecare vers, imagine sau detaliu, realizand cu premeditare ceva ce s-ar putea numi un program de senzualizare cerebrala, prin intermediul caruia abstractul este inmuiat in lasciv si concretul se continua in structuri spiralate limpide, calitatea principala a textului – dificil, in mod incontestabil, la lectura – fiind aceea a estetizarilor retorice de tot felul, datorita carora totul prinde consistenta unei epopei ludice grandioase, construite pe cronica organizarii unui fabulos Congres European al Dragostei Abundente pe micuta insula Aragnon, guvernata de mogulul mediatic Jan Bockelson, devenit Printul Thammuz, si de catre o foarte senzual-hieratica Printesa distanta, muta, numita tandru Slalomeea, „mereu devorata de adoratori asudati”.
Miza altruista a Congresului este, desigur, una politica si ea urmareste realizarea unui „proiect de unduire compasiv-universala”, prin intermediul caruia „guresele natiuni ale Dragostei Abundente” isi asuma sarcina de a elibera energia erotica pe care o tin neatent sub obroc (adica underground...), convenind in unanimitate asupra unei Declaratii Comune menite sa pregateasca momentul simbolic de apogeu al intregii adunari, si anume imbratisarea epifanica a tuturor natiunilor continentului in Alegoria Vie a Europei Rapite de Taur, a carei imagine patroneaza, de altfel, pagina de garda a volumului (se putea gasi un desen mai bun). Nu se poate spune, insa, ca baza de pornire a tuturor natiunilor europene este egala pentru toata lumea, intrucat congresul se imparte, insidios, intre unul „mare”, rezervat occidentalilor deja emancipati erotic, si unul mai „micut”, rezervat pentru rasaritenii neevoluati, din randurile carora se disting – in varii feluri, inevitabil... – „karpathienii”, care sosesc nu neaparat licit pe Insula Aragnon, fiind condusi gracil in perimetrul de sarma ghimpata numit Think Tank-ul Auxiliar al Rasaritului, unde se desfasoara Mini-Congresul Est-European al Dragostei Abundente, a carui rezolutie – sunt asigurati participantii usor frustrati, dar bucurosi ca au dat de civilizatie – va fi inclusa in textul mare. Ceea ce urmareste congresul „mare” este realizarea Deplinei Completitudini, proiect politic si fiziologic deopotriva: abandonati deliciilor fetide ale modernitatii negative, savantii au tot analizat durerea si alte aspecte care tin de suferinta, politicul fiind o expresie a acestor carente – constata cu tristete participantii, deopotriva cu Printul Thammuz si cu dulcea enigma numita Slalomeea, subminati de o gorgonica si funesta Tatiana Titania, care este prezenta peste tot pe insula, „nu se stie sub ce forma”. Prin urmare, Congresul este chemat sa obtina o rezolvare trans-politica a disensiunilor deprimante de pe continent, derivata din forta regeneratoare a erosului universalizant, care urmeaza sa relativizeze, in cele din urma, atat impactul inhibitiv al bolilor, cat si tristetea terifianta a mortii. Pentru a sugera acest lucru, Caius Dobrescu introduce in text o sumedenie de simboluri si sintagme eschatologice, sugerand, in cele din urma – aceasta e finalitatea subtila a textului – ca Euromorphotikon este conceput ca o contrapartida ludica la Banchetul lui Platon si la toata traditia spiritualizarii prin iubire, pe care el o declanseaza. Daca, acolo, iubirea uneste, esentializand, in Euromorphotikon cativa participanti la congresul de pe insula inteleg cu neplacere ca eliberarea nestavilita a „energiei” pe care o reprezinta erosul continental va duce, in cele din urma, la anarhie individualista si la insertia unei „panici fisionale” generalizate, care va avea un singur sens, si anume confirmarea faptului ca lumea se afla deja in dezintegrare, procesul neputand sa fie oprit de catre nimeni. In consecinta, „Natiunea Dogoritoarei Sfieli”, homeodocsii si heterodocsii participanti la congres, „Natiunea Libertatii-Absolute-A-Tuturor-Azimuturilor”, „Natiunea Matrimoniilor Larg Deschise” si aceea a „Celor-Care-din-Umbr-Arunca-Priviri-Sfios-Fierbinti” (etc.) nu ajung sa se inteleaga, Congresul fiind blocat de catre agentii „puterii teribile a Swamilor” care-si lasa umbra perfida peste insula si de catre „Mafia Ruseasca”, prin intermediul unor redutabili si duplicitari agenti de infiltrare. Jocul subtil al virtualizarilor, pe care autorul il urmareste, devine limpede la acest nivel: mogulul mediatic Jan Bockelson se i-realizeaza „asirian” si devine Printul Thammuz, sugerand ca totul nu este altceva decat o virtualizare prin mitizare, insula fiind pusa sub semnul unei Venus Genitrix voluptuoase, simbolizate prin izomorfismul dintre cornul abundentei, cochilie si vagin, excelent sugerate de catre autor. Secretarul sau permanent si purtatorul de cuvant al congresului, renascentistul (prin rafinament, nu prin varsta) Galeazzo Sforza nu este nici el ceea ce pare la prima vedere, dovedindu- se un agent infiltrat al „Mafiei Rusesti”, al carui rol este sa compromita Congresul. Se mai intampla si un incident major, imprecis elucidat pana la urma: disidentul Chris Janaček, „cel mai mare moralist al timpurilor moderne”, este „asasinat bestial” si misterios in timpul congresului al carui keynote speaker urma sa devina, sectiunea a doua a romanului redand o deja clasica „vanatoare de enigme” condusa de catre detectivul britanic Shaftesbury (un Sherlock Holmes postmodern), in nota celei din Numele trandafirului al lui Umberto Eco sau din Jocul de smarald al lui Culianu. Referintele la utopia senzoriala a Contraculturii anilor ‘60 nu lipsesc, fiind prezente la tot pasul. Foucault e sugerat in repetate randuri, un capitol se intituleaza Naked Lynch (in contrapartida la Naked Lunch, al lui Burroughs). Sectiunea finala a romanului (Raphal Sikorsky) are darul de a explica, macar partial, totul: prin intermediul unei fictiuni de tip mitic cu un imaginar de pornire clasic (enclavizare insulara, pe modelul Utopiei lui Thomas Morus), Caius Dobrescu isi propune sa demonstreze, cu o subtilitate ideatica si literara deosebita, ca noua paradigma culturala in care traim nu mai dispune de lianti de structurare, atat mitul, cat si erosul sau politicul ajungand in puncte de virtualizare atat de sofisticate, incat, indiferent de ce ar face, rostul lor este sa genereze doar destructurari, fragmente descarnate, eschatologii. Raman cateva dileme (regasibile si in Eco sau Culianu), care pozitioneaza textul la limita fragila dintre modernitatea tarzie si postmodernism: imaginarul in esenta mitic al intregului si structura triadica, de esenta hegeliana, a intregului volum, „teza” primei sectiuni fiind deconstruita in „antiteza” celei de-a doua, totul reunindu-se in „sinteza” explicativ-hermeneutica a celei de-a treia parti. Dincolo de ele, Euromorphotikon se citeste cu o placere nebuna: festin si chin literar deopotriva, isi multumeste altruist toti cititorii, fie ca sunt inocenti sau, dimpotriva, ahtiati de simboluri sofisticate, jucause.
Autor(i):  Stefan Borbely
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National