Articol
 
Deimografia
Categorie articol: Lecturi
Colectia Academica a editurii Institutul European din Iasi se imbogateste in 2011 cu un volum prin care se inaugureaza practic un nou domeniu in cercetarea filologica – deimografia, ca stiinta a studierii si descrierii formelor de terifianta in literatura. Termenul provine din mitologia greaca, Deimos, fiul lui Ares si al Afroditei, personificand groaza, teroarea. In studiul sau de pionierat, Catalin Ghita pleaca de la premisa ca afectele incorporate in ideea generala de frica seduc in receptare, astfel ca o analiza a metamorfozelor estetico-emotionale ale unei forme subtile de teama duce la conturarea unei prime imagini concrete a terorii in literatura romana si legitimeaza utilizarea exegetica a aparatului conceptual promovat in Deimografia. Scenarii ale terorii in proza romaneasca. Introducerea in ineditul univers hermeneutic ii apartine lui Stefan Borbely. In Cuvant inainte, acesta apreciaza originalitatea si calitatea dialogica a cartii lui Catalin Ghita, in care remarca un „subiect excelent, demonstratii fine, extensive, racorduri comparatistice foarte bine lucrate”. Radiografia critica a elementelor prinse in corpul volumului atrage atentia si asupra catorva aspecte evitate de autor, iar Stefan Borbely, provocat de ideile Deimografiei, sugereaza cateva directii de explorare a spaimei, neexploatate inca. Observatiile sale trebuie interpretate insa ca o validare a valorii cartii.
Povestind o anecdota din secolul al XVIII-lea, a carei protagonista este marchiza de Deffand, Catalin Ghita opteaza pentru o deschidere ludica pentru discursul sau erudit asupra unui subiect atat de serios cum este spaima. Intrebata daca, din intamplare, crede in fantome, spirituala doamna raspunde formuland un paradox: „Nu, dar ma tem de ele”. Asa cum se dovedeste in Concluzia cartii, acelasi paradox explica in ultima instanta intregul efort al autorului, motivatiile culturale amalgamandu-se in istoria sa personala cu nevoia de exorcizare finala a fricii de intuneric din copilarie.
Prima sectiune a volumului se concentreaza mai intai asupra implicatiilor teoretice ale fenomenului analizat. Istoricul teoretizarilor, de la Edmund Burke la Steven Bruhm, pune in balanta adecvarea conceptuala a terorii si a groazei, cea dintai fiind preferata, deoarece – afirma autorul – „... in beletristica, teroarea, ca rafinare a ideii de teama, constituie o emotie estetica multifocala si variabila ca intensitate, a carei manifestare principala este anxietatea generata si intretinuta de un conglomerat echilibrat de elemente artistice: subiect, atmosfera, personaje”. Selectiva si elitista, teroarea este cultivata de literatura canonica in detrimentul mai putin rafinatei groaze, lucru demonstrat de tabloul istoriei autorilor reprezentativi pentru literatura terorii. Catalin Ghita este dispus sa vada in teatrul elisabetan o prefigurare a terorii literare moderne, iar in Miron Costin o stranie anticipare a ei in spatiul romanesc, insa considera ca o adevarata proza a terorii apare abia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Astfel, romanul gotic creat de Horace Walpole, Ann Radcliffe sau Charles Robert Maturin reprezinta un preambul pentru explozia spaimei literaturizate in secolul al XIX-lea, cand E.T.A. Hoffmann, Mary Shelley, Nikolai Gogol, Joseph Sheridan Le Fanu, Edgar Allan Poe, Villiers de l’Isle-Adam, Henry James, Bram Stoker sau Guy de Maupassant exploreaza valentele literare ale terorii. In spatiul autohton, defazarea intregii literaturi in raport cu literatura occidentala, a facut ca primele nuclee epice terifiante sa apara abia in perioada pasoptista. Catalin Ghita survoleaza diacronic evolutia prozei de profil din literatura romana reluand succint firul naratiunilor si incorporand exegeza critica dedicata autorilor in comentariile sale asupra morfologiei terorii in fragmentele si operele selectate. Constient ca o arheologie alternativa a literaturii terorii in perimetrul romanesc poate scoate la iveala si alte scrieri, autorul alege intr-o prima instanta doisprezece autori si le analizeaza punctual creatiile incadrabile in gen, subliniind notele specifice ale fiecareia. El constata, de pilda, ca proza autohtona de teroare „debuteaza in stil ironic, a rebours”, printr-o „demonetizare sustinuta a tenebrosului”. Inventarul sau cuprinde: capitolul Stafia din Elena lui Dimitrie Bolintineanu, Cainele Balan si Sfantul Andrei, nuvelele lui Nicoale Gane, un fragment din Scrisorile catre Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica, Pe drum de posta, de Alexandru Macedonski, Trubadurul lui Barbu Delavrancea, Duhul bailor lui Ion Agarbiceanu, Adam si Eva de Liviu Rebreanu, doua nuvele de V. Benes, Wilhelm Temerarul, duce de Brabant si Cetatea cu steaguri albe, o nuvela a lui Pavel Dan, Copil schimbat, Intamplari din irealitatea imediata de Max Blecher si Omul si umbra de Oscar Lemnaru. A doua parte a volumului analizeaza in profunzime deimografia romaneasca, dispusa pe trei directii exegetice, fiecare grupand cate trei opere literare. Cadrul este asigurat de doua situatii atipice: Letopisetul Tarii Moldovei a lui Miron Costin, respectiv, primul volum din Orbitor, romanul lui Mircea Cartarescu. Atent la circumscrierea exegetica a operei lui Miron Costin, Catalin Ghita intuieste in acesta un „posibil autor de texte fictionale trepidante”, dovada fiind furnizata de doua secvente din Letopisetul Tarii Moldovei, detaliat analizate: descrierea uciderii grecului Batiste Veveli, omul de incredere al domnitorului Alexandru Ilias, respectiv, invazia lacustelor, eveniment trait de Costin pe vremea studiilor poloneze. La celalalt capat al istoriei literare a lui Catalin Ghita, terifiantul epic apare spontan in romanul lui Mircea Cartarescu, nepregatit de vreo miscare diegetica anterioara. Simetria ludica a criticului plaseaza revenirea mortilor din Aripa Stanga in ecoul anamnetic al lacustelor lui Costin, gestul reprezentand doar o mostra a lejeritatii cu care Catalin Ghita se misca in spatiul cultural. O alta, reiterata pe tot traseul discursiv, este referinta constanta la cinematografie (si ea reflex de exorcizare a spaimei din copilarie), autorul dovedindu-se un cunoscator avizat al filmografiei lui Serghei Eisenstein, Pier Paolo Pasolini sau Dario Argento.
Primul grupaj, Teroarea naturala, prin care autorul intelege „acel model care produce spaima utilizand ingredientele universului real si respectand legile verosimilului”, cuprinde analiza mecanismelor terorii si reflexele comparatiste generate de aceasta in Alexandru Lapusneanul, unde criticul este fascinat de tempo-ul prozei, de faptul ca acuitatea vizuala si rapiditatea confera nuvelei aspectul unui scenariu de film avant la lettre, in O faclie de Paste, unde atentia sa este atrasa de naturalismul visceral, de realizarea impecabila a retetei suspansului si de substratul autobiografic al fobiei, precum si in La Vulturi!, unde se remarca tehnica eclectica de constructie a terifiantului. Catalin Ghita apreciaza insa ca „adevaratii aficionados ai prozei terorii pretuiesc, mai presus de orice, ambivalenta sau chiar plurivalenta sensurilor implicate la nivelul unei naratiuni, echivocul care planeaza, asemenea unei pasari stimfalide, peste Arcadia simpla si fericita a vietilor umane obisnuite.” Teroarea de frontiera subsumeaza analizele deformarii psihologice din In vreme de razboi, metamorfozele obsesivului in Frigul, realizare desavarsita in creatia inconstanta a lui Gib. I. Mihaescu, dar si thanaticul vindicativ din Imbratisarea mortului, mai putin cunoscutul text al lui Alexandru Philippide, in care autorul vede o „adevarata capodopera a dansului macabru”.
Maleficul din Moara lui Califar suporta o investigatie comparatista ampla, traditia patristica si oculta impletindu-se cu literatura si cinematografia universala. In afara acestei analize, Teroarea supranaturala mai cuprinde o provocatoare incursiune in metamorfozele goticului din Ananka, stima lacurilor. Nuvela lui Cezar Petrescu il entuziasmeaza pe Catalin Ghita, care regreta nu numai precara ei circulatie, ci si trecerea ei intr-un con de umbra datorita suficientei criticii vremii, G. Calinescu fiind in culpa in acest caz. Grupajul se incheie cu scufundarea in erosul vampiric din Domnisoara Christina, intr-un exercitiu interdisciplinar decomplexat si seducator.
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National