Articol
 
Incomodul Marino
Categorie articol: Lecturi
Marino gandeste exclusiv ideologic. „Pentru mine criteriul ideologic a fost si a ramas esential, capital. Cel mai important dintre toate.” (64) Dar gandirea ideologica i-a fost deturnata si persecutata. Realul n-a urmat idealul. Departe de a da rod, teoria a ramas stearpa. „Ce-am ≪crezut≫ si ce-a ≪iesit≫…” (83). Postura angajanta, arogata si aroganta, a lui Marino? Aceea de ins „Democratic, liberal si fundamental antitotalitar.” (65). Altfel si totusi la fel spus: „idealul meu ideologic de tip liberal: iluministpasoptist- democratic-european” (100). O verifica opera sa? O probeaza practica lecturii cartilor sale? Exegeza o va arata. Intoleranta politica si ideologica i-a devenit cunoscuta din anii de scoala. Au manifestat-o legionarii. Dar si „belferii”, unii dintre ei fanatizati de miscarea legionara. N-a fost tentat de Legiune, in studentie, ca Eugen Coseriu sau – cel pentru care va avea o surprinzatoare simpatie, dintre exilati – I. Negoitescu. Repulsia pentru fanaticii legionari nu s-a stins niciodata. Am vazut ca a putut trece peste trecutul legionar al lui Negoitescu. Un fost legionar, si nu un comunist, i-a fost pe plac. Terorismul legionar nu i-a produs aderarea la asasinarea legionarilor. Pe acestia i-a vazut, ucisi, la Iasi. Dar nu de legionarism, fascism, nazism, a suferit cel mai mult, ci, evident, de comunism. Totalitarismul rosu, in care a ales, totusi, sa traiasca, refuzand exilul, nu poate fi decat judecat si condamnat. Oare acorda un fel de circumstante atenuante nazismului, cand constata ca greseala lui Hitler a constat in desfiintarea colhozurilor si reimproprietarirea taranilor (30)? Comunismul concret i-a devenit cunoscut in 1970, cand tatal sau, sef al Regionalei CFR Iasi, a trebuit sa predea sovieticilor sute de locomotive si mii de vagoane. Atunci, cand avea 19 ani, a zarit o basarabeanca purtand „intre sani, un mare medalion: portretul lui… Stalin”. „A fost prima mea cunostinta cu ≪omul nou≫ sovietic.” (31) Iata ca adaptarea la sistem ii era evidenta si tanarului Marino, chiar de la primul contact cu cei care-l sustineau. Ideologul pasionat, dar nu fanatic, ajunge la repulsia fata de politica. Marino refuza politica din postura intelectualului. In politica, acesta ar fi impostor: „adevaratul intelectual nu are ce cauta in politica” (522); „uneori am crezut ca mi-am irosit absurd viata in idealuri inaccesibile si imposibile” (523). Te intrebi: ce rost mai are ideologia fara politica, teoria fara practica? Pentru A. Marino, clarificarea ideologica inseamna intelegerea ca a trait o viata de „≪victima≫ a imprejurarilor”, de om „cazut intre doua lumi” (343). Se descopera un „pasoptist intarziat” (345), intr-o lume hotarata de nomenclatura comunista reciclata democratic. Se teme de diplomatia si propaganda rusa, mereu deosebit de viclene si eficiente. Ei, rusii, domina inca. In timp ce „americanii n-au notiunea confruntarii si a razboiului ideologic” (349). Doctrina sa este centrista, opusa tendintei de a orienta politica de la stanga spre dreapta intr-un fel substitutiv. In intelegerea sa, asta ar insemna o rotatie extremista. Stanga e comunista, dreapta e legionara (noicista, adauga o identificare neasteptata). Marino judeca istoric, nu doctrinar sau partinic (nu spun partizan). Istoria, inclusiv a vietii sale, a fost supusa extremei politice. O istorie si o viata de lagar. Gulag rosu si holocaust brun. E necesara, crede ideologul, o identificare a acestora urmata de o lepadare simultana de ele. Se declara de partea lui Dorin Tudoran si N. Manolescu in egalizarea Gulagului cu Holocaustul. Rezistenta extremelor ocupa politica fals democratica. Revenirea dreptei excesive este noutatea amagitoare. Marino cere o refacere si intarire economica, sanctionand ideologia parazitara care consuma totul pentru ea. De aceea e impotriva constructiei costisitoare a Catedralei Neamului intr-o tara subdezvoltata. Unde vede inaltarea spirituala, ideologul isi coloreaza gandirea religios si apara „demonizarea unitilor” (353) greco-catolici, persecutati in comunism.
Isi justifica neopasoptismul printr-o continuare, dupa o deplina discontinuitate, simulata ca aplicatie. In fapt, e convingerea sa, pasoptismul a fost inlaturat de la inceput de conservatori, junimisti, „naisti”, comunisti (354). Perspectiva radicala, lipsita de nuante, nedreapta cu unele momente din istoria unui secol si jumatate. O pozitie discutabila. Sustinerea unui fel de desert istoric romanesc. Negat, altfel, de Marino, macar in plan cultural. Tot aici, se lamureste cu autorii aplicati pe reflectia ideologica. Analisti, politologi, gazetari, toti exprima pozitii ideologice care sustin politica activa. Inlatura si apropie fara ezitare. E, din nou, antimarxist si impotriva lui Noica si a noicienilor. Jurnalisti neocomunisti, agresivi, ii apar Cristoiu, Nistorescu, C. T. Popescu. S-ar dori mai solidar cu liberal-democratii, dar unii, tineri, comentati de el empatic, nu-i ies in intampinare. Dan Pavel, despre care a scris, il ignora. Ii sustine si pe Alina Mungiu ori pe V. Tismaneanu. E favorabil lui Emil Constantinescu, M. R. Ungureanu, Lucian Boia. Dar si lui Ioan Constantinescu, protocronistul, autor al cartii Despre exegeza extremei drepte romanesti (1998). Protocronismul, completat prin pancronism, este urmat de Marino insusi. Il recupereaza pe ideologul liberal E. Lovinescu, indepartand cu grabita transanta literatul, critic si romancier, cu acelasi nume. Schiteaza si un program cultural (359-360). Dupa 1989, constatand si esecul sau politic, de militant activ in PNT-cd, Marino repeta convingerea sa despre incompatibilitatea dintre scriitor si omul politic, ilustrata acum cu infrangerea la alegerile prezidentiale a peruvianului M. V. Llosa. Despre criticul N. Manolescu repeta: „gandim ideologic la fel” (374). Constata distantarea generala care continua fata de idei, lipsa acestora de rezonanta politica si sociala. Se defineste din nou ideolog de centru. Lui Al. George ii remarca, intr-un mod critic reticent, „volumele de semiideologie” (391). Incredere politica are in Varujan Vosganian si UFD, Uniunea Fortelor de Dreapta, pe care Marino le deplaseaza, de teama extremei, la centru-dreapta. Nu intrezareste decat sanse indepartate de intrare in NATO si UE. Daca se-nseala pe termen scurt, o va nimeri pe termen lung? A fost nesansa sa sa moara in loc sa constate bucuros sau impacat ca intrarea dorita era apropiata. Si-ar mai fi ajustat, poate, unele observari ideologice. Cand isi scrie memoriile, proeuropenii sunt neglijabili, fireste ca si neglijati. Aparuse „un manifest, aparent scandalos, Pro Transilvania, gen Sabin Gherman, primit cu urlete nationaliste, dar si cu intelegere (Gheorghe Grigurcu, Romania libera, 6 octombrie 1994).” (405) Dar ideea nationala nu i se mai pare, din 1918, pozitiva. Ramane distantat fata de religie, fara a o localiza ca (supra)ideologie: „nu sunt nici pe departe un spirit religios” (382). Produce si o ipoteza personala si hazardata (a mai facut-o si-n cazul lui I. P. Culianu) ca moartea lui Mircea Ciobanu i s-ar fi tras de la monarhism. La fel, intelectualul disident, rupt de politica practica, impartaseste pierderea ocaziei ca Basarabia sa fi fost atasata Romaniei prin „politica faptului implinit” (409), in 1991.
Intr-o Romanie de azi, ostila ideologiei (liberale, democratice), Marino sustine idei despre care spune ca ar vrea sa ajunga banalitati peste un secol sau chiar numai jumatate din acest timp. Va sa zica, gandirea sa merge un secol si jumatate in urma, la 1848 si un secol si jumatate inainte. Pentru romani, secolul XXI, dar si prima parte a secolului XXII, vor fi ideologice doar in formare. Va fi urmarit sau uitat acest pariu istoric?
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National