Articol
 
De-a v-ati ascunselea
Categorie articol: Lecturi
Si prin cel de al treilea volum „Buna dimineata, o suta de gaste” Ed. Junimea, Iasi, 2011 Roxana Pavnotescu isi afirma forta creatoare (dupa volumul de versuri: Despre Ningiri si ningele – 2005 – si Sub semnul Aspidei – 2009) definind universul sufletesc prin sondajul abisurilor constiintei, capacitatea analitica introspectiva, har narativ, proiectia viziunilor lirice, reflexivitatea sporita, altoite pe un fond existential dens, o cunoastere lucida, o sensibilitate postmoderna, un stil in care ingemaneaza liricul, epicul si dramaticul.
Daca in primele doua volume predomina un aliaj al contrastelor si emotia intelectualizata, un taram fabulos proiectat prin intermediul visurilor in care se regaseau eurile virtuale atat ale propriului abis sufletesc al copilariei in care se scufunda, cat si inconstientul colectiv al omenirii, sursa miturilor si a basmelor topind in scriitura moderna: straniul, grotescul, angelicul, oniricul, ermeticul, ludicul, livrescul, ironicul in noul roman stapaneste emotivitatea, forta afectiva, starea de reculegere grava si solemna, interiorizare profunda in care cuprinde o durere fara margini, o tristete ravasitoare, nostalgie, gingasie, cainta, resemnare, parere de rau si autoculpabilizarea, avand sentimentul ca nu a facut destul pentru neegalabilul parinte. Romanul „Buna dimineata, o suta de gaste!” constituie „un dialog postum, ce mi-a fost eliberator”, are functie catharctica, purificatoare.
Titlul cartii aminteste de „problema tatei, care incepea ca o fabula. Parca le vad si acum – un camp urias acoperit cu gaste multe si galagioase. Dar in fapt, nu chiar atat de multe, pentru ca vizual, campul se ingusta pe masura ce problema – poveste (s.n.) se derula in stilul retoric si sugubat al tatei. Raspundea tot el, cu glasul subtiat si strident al celor prezumtive, o suta de gaste. „ – Pai, daca am fi inca o data pe cat suntem, plus o jumatate (din cate sunt), plus un sfert, plus una: atunci ti-om da si noi Buna dimineata!” (BD 100G).
„Cert este ca problema – poveste a gastei mi-a deschis calea catre tainele aritmeticii, pe care o intelegeam cu voluptatea si libertatea jocului” (s.n.p.26). Tipologic „Buna dimineata, o suta de gaste!” este un recviem, o rugaciune funebra asemanatoare mesei, o lamentatie, un lamento, (piesa vocala cu caracter trist specific operei italiene) plasata deobicei inaintea deznodamantului dramatic o cantata lirica solemna si inlacrimata.
Tematic romanul – oratoriu funebru curge intr-un scenariu caleidoscopic declansat de memoria muzical-simfonica angrenand in cele 9 canturi, prin care laneseaza cele 9 motive tematice: iubirea, memoria, marea, „noduri si semne”, jocul, visul (puntea dintre lumi), copilaria, boala (suferinta, patimile, durerea), calatoria, iterative intr-o suita de variante ale acesteia: Missa pro defunctis al carei punct de porinire este scrisoarea tatalui decedat (Puiu) catre nepoata sa Arina, fiica autoarei cu un memento: „Joaca-te cu ei si paraseste-i inainte sa te plictisesti. Numai asa poti sa-i iubesti fara sfarsit.” (p. 15)Compozitional romanul Roxanei Pavnotescu graviteaza in jurul celor noua motive tematice recurente (corespunzatoare celor 9 note muzicale), in treizeci si sase de capitole – multiplu al lui noua, numere simbolice, solutia problemei – poveste: „Cele noua canturi sau motive recurente ma bantuie din ziua in care samburele tatei a trecut in mine. Asezarea lor in pagina, in canon sau contrapunct, le face mai usoare, ma elibereaza prin transcendere si sublimare.
De asemenea, as vrea sa multumesc pentru participare celor 36 de gaste (3+6), solutia problemei – poveste a tatei. Fiecareia dintre ele i s-a dedicat un capitol” (p. 175). Alcatuirea polifonica este rafinata, subtila, realizata prin tehnica suprapunerii a doua sau mai multor motive, a caror dezvoltare este in acelasi timp pe orizontala (contrapunct) si verticala (armonie). Fiecare capitol cuprinde cel putin doua motive tematice, dar si mai multe, in totalitate atingand numarul 119. Distribuirea statistica a motivelor este: iubirea – 13; memoria – 29; marea – 5; noduri si semne – 13; jocul – 11; visul – 7; copilaria – 13; suferinta – 14; calatoria – 14. Capitolelor (36) li se adauga un epilog in care este intarit rolul memoriei: „Nu stiu cat de mult, cei de dincolo isi mai amintesc cate ceva din viata de aici si daca memoria lor nu se disipeaza ca un praf, pe peretii acelui tunel al timpului, deruland existenta, cu viteza luminii, in timpul desprinderii. Dincolo de memorie, cu siguranta exista ceva, care inca ii leaga pe cei de dincolo, de cei ramasi la datorie.” (p.175) De altfel memoria muzicala – (29) si visul – (7) constituie liantul, puntea dintre lumi: reala si imaginara, de aici si de dincolo, obiectiva si subiectiva, sustinand structura simfonica a romanului, asupra careia Roxana Pavnotescu revine, dupa epilog intrun P.S.: „ Si daca muzica acestui text nu va ajunge la suflet, racordati-va urechea la partitura imaginara, pe care o puteti construi in jurul lui. Atribuiti note celor noua canturi – motive, marcate in cuprins si dedicati cate o masura fiecarui capitol...” (p.177) (De altfel partitura muzicala este realizata de romanciera insasi la pagina 176) asupra valorii simbolice a numerelor putandu-se glosa mult, ilustratia romanului, facuta de autoare este de maxima expresivitate. La fel de rafinata este si tehnica narativa, una de tip seherezadic, de poveste in rama, poveste in poveste, amintire in amintire, recompunerea unei scene legate de bradul copilariei autoarei, comparat cu cel din curtea lui Tata – Mosu, care nu trebuia impodobit pentru ca „Bradul era parte din familie, traia vesnic in curte si o data pe an batea la usa cu cracile lui noduroase si intra in casa si in sufletele noastre.”, dovedind „forta si puterea de sugestie a acelui fluid magnetic care circula printre noi, de la unul la altul, acel colosal fluid al memoriei si al amintirii. Intruparea bunicului intr-o fiinta de lumina disipata in beculetele unui pom de Craciun nu putea fi decat o proba de credinta si iubire pentru cei dragi si disparuti” (p.133). Alt subtil artificiu compozitional este tehnica palimpsestului, alterarea scrisului cu aldine cu grafia obisnuita face sa interfereze faptul real cu cel al amintirii, conform structurii biplane a romanului: realitate si fictiune, real si imaginar: „functia generativa de logos literar este indeplinita de memoria afectiva” (D. Micu, Prefata, p. 5). Multele povestiri ale parintelui au fascinat nu doar copilaria autoarei: „Povestirile tatei imi lipseau. Le-am auzit pe aceleasi de nenumarate ori si mi-as fi dorit sa le mai ascult inca o data si inca o data. Desaga lui cu povesti fara fund zacea muta. Nu le-am mai auzit de o buna vreme cum se insiruiau ca margaritarele pe firul misterios, depanat de memoria lui prodigioasa. Precum printul necrutator si impatimit al Seherezadei, ne-am lasat inselati mai bine de „o mie si una de nopti” de spiritul viu si de elocventa tatei” (p. 73). Memoria este motivul tematic cel mai frecvent (de 29 de ori este prezent in text) si este adesea asociat cu un alt leit-motiv al romanului: samburele, spiritul lui adevarat, transmis fiicei: „Puiu este in mine... cel mai apropiat il simt, cand sunt in apa ca intr-un fel de lichid amniotic, inot cu tata... In apa, sunt cel mai aproape de sufletul lui. E un mod total de-a fi cu el. As vrea sa pot ramane in adancuri in lichidul meu amniotic cu tata... De acolo din adancuri, apele imi intorc vocea lui „Boaca, capul la fund”... Jocurile cu tata in apa! o inscriu „in acel angrenaj complicat de iubire, protectie, neinfricosare” anulandu-i orice simtamant de spaima de apele marii” (p. 23). Era un veritabil om al marii: La mare fata lui radia de bucurie. Apa, soarele, sarea erau elemente benefice pentru el. Puiu era un etern indragostit al marilor... Iubea marea cu toate fiintele ei” (p. 24). Fiica il duce la mare si cand este bolnav, fiindca „gandul lui e una cu marea.” Acum „fericirea se dezvaluie in contextul revederii obiectului contemplat. Daca proiectarea in viitor a revederii pune probleme, actul contemplatiei este blocat de regrete, melancolii si suferinta” (p. 65). Aceasta ultima calatorie cu trenul la mare, cu doi ani inainte de moarte, produce autoarei un dureros sentiment de autoculpabilizare, regretand ca i-a interzis un ultim drum la mare: „Nam sa mi-o iert niciodata. Trebuia sa trec peste orice si sa-l mai fi luat o data. Cu orice risc. Ce mai conta? Poate i-am ratat sansa de-a muri in bratele iubitei lui Marea in locul supliciului si al sfarsitului ingrozitor pe care l-a avut. Oricat de trista ar parea ultima excursie la mare, gandul ca ar mai fi putut inca una, ma ingrozeste. Repet ca n-am sa-mi pot ierta asta niciodata. Puiu a murit suparat pe lume, pe viata si pe mine... cand a murit nu mai vazuse Marea de aproape doi ani” (p. 77). Se simte locuita de spiritul patern: „Eu sunt acum in jurul lui, in jurul samburelui” (p. 113) si dupa moartea tatalui este chinuita de faptul ca „Puiu a murit suparat. Era suparat pe toata lumea, pentru ca toti l-au parasit.
Cred ca totusi tata m-a iertat. Altfel, cum si-ar fi instalat samburele in mine... Pesemne ca m-a iertat daca samburele lui este acum in mine. Si creste, continua sa creasca, sa ma umple. A schimbat doar lumea, si in lumea din interiorul meu, din samburele lui va creste o planta uriasa, un arbore stufos, cu fibra dura si elastica ca cea de alun” (p. 168). I-a transmis iubirea, despre care Puiu credea „ca nu se poate mentine in afara suferintei. Plictiseala este cel mai vajnic ucigas al ei... si numai parasirea vremelnica a obiectului iubit, te-ar putea absolvi de o pretioasa si de neinlocuit pierdere. Cu fiecare reiterare, reinstatierea iubirii se consolideaza in straturi indestructibile, atunci cand nu lasam plictiseala s-o rugineasca, sau s-o istoveasca. Caci iubirea trebuie sa fie mentinuta mereu tanara, de aceea poetul o vede: „Leoaica tanara”. Pe cat se poate si noi la fel in spirit, alaturi de ea” (p. 16). De aceea si „suferinta despartirii este si ea tot o suferinta de iubire, a iubirii de viata” (p. 59)
De leit-motivul samburelui este legat si cel al oglinzii si al fotografiei, fotografia fiind un joc secund ca si oglinda, spatiu al purificarii lumii prin reflectare, redand imaginea initiala, virtuala, a lucrului, ori a eului si „nu cea modificata si alterata de timp. Imi reprezint schimbarile de stare sau de expresie pe care mi le intoarce fotografia, printr-o retea circulara de linii de forta, ce razbat din oglinda ei”. Fiinta se purifica in oglinda fotografiei, „mi se pare ca pe zi ce trece, spiritul tatei se purifica, se ridica in straturi din ce in ce mai subtile” (p. 21), si zilele marii suferinte finale in sanatoriu, cand „cerul se intensifica de la albastrul piscinei, Puiu privea cand in apa, cand in cer – fiecare era oglinda celuilalt” (p. 33). Leitmotivul oglinzii era prezent si-n eposul sui-generis: „Sub semnul Aspidei” in apele oglinzii surprinzandu- si nu doar propriul chip, aparent mereu acelasi, ci si imaginea de dinaintea nasterii a Arinei ca gnom, fiinta nenascuta, cu forma amorfa, dar tot mai mult dobandind in fata oglinzii expresie de om, cu fata scofalcita, ridicata, dar prefigurand viitoarea fiinta vorbitoare, ganditoare. Acum „Puiu, chircit si plat, pe o parte, ca un gnom singuratic. Era ingrozitor de mic, sau mai exact de scurt, ca si cum n-ar fi avut picioare. Doar capul avea dimensiuni normale. Avea un ochi mare, deschis. Puiu – gnom, culcat pe-o parte, pe masuta din holul-terasa, de sub cerul liber, nu avea picioare; de aceea era atat de mic priviind-o cu ochiul mortii, imbracat in straie monahale, de gnom” (p. 33).
Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National