Articol
 
Paranteze
Categorie articol: Lecturi
Furio (cartea lui Patrizio Trequattrini tradusa de Laszlo Alexandru, Editura Eikon, 2010) pune o suma de intrebari, fiind o incitanta carte-dezbatere oferita sub forma unei piese de teatru. Prima chestiune ar fi cea a relatiei mereu fluctuante si fantasmatice dintre realitate (autobiografie) si fictiune. Si cel mai „obiectiv” dintre jurnalele intime e o autofictiune, obiectivitatea absoluta este exclusa cand e vorba despre scriitor in fata filei albe.
Totul porneste de la un detaliu real: autorul are un fiu cu un sever handicap mintal, un copil „anormal”. Parintii din carte, Carla si Bruno, sunt pusi in situatia de a gestiona aceasta povara de neocolit. Dialogurile lor se invart in gol, controlate fiind de coordonate biologice, culturale, etice. Datoria de a se dedica ingrijirii permanente a micului monstru tiranic (fie el oricat de dragalas si cu manifestari care pot fi receptate ca afectiune, desi nu e deloc sigur ca nu sunt mai degraba simple, manipulatorii comportamente instinctuale, fara frunte si fara adresa constientizata – muscatura si sarutul lui sunt din acelasi regn) nu se negociaza, ea decurge, incalcit si ne-logic, din randuieli instaurate fara nuanta de societatea omeneasca de-a lungul istoriei sale. Ele vin din afara si decid fara sa tina seama de individualitatea celor implicati. Copilul (pre)simte ca detine puterea si se foloseste de ea. Stie, fie si instinctiv, ca cei doi nu au nicio scapare; ca pentru datoria de sange nu exista solutia derogarii.
Carla, care ar fi fost de asteptat sa fie cea dintai gata de sacrificiu (femeie fiind si mama), cedeaza si alege „exilul”. E, in fond, un regim dictatorial in fata caruia exilul e forma lasa de reactie. Barbatul cade in obsesia/mania orgolioasa a celui care isi extrage stima de sine din sacrificiul liber asumat. Dar lucrurile nu se vindeca nici intr-un caz, nici in celalalt. Carla nu e fericita, e doar iluzoriu departe. Nici institutiile contemporane nu pot sa faca mai mult decat introducerea unei false departari in spatiu de problema cu pricina. Solidaritatea e firava si conventionala, nimeni nu-ti poate tine locul cu adevarat in relatia cu propriul copil. Descarcarea de responsabilitate nu are drept efect descarcarea de „vina”.
Cei doi rostesc lungi monologuri intersanjabile, semn ca rememoreaza legi ale cetatii, nu vorbesc in numele lor ca indivizi unici. Dialogul se poarta nu atat intre ei, cat in fata unui tribunal straniu si difuz. Se justifica si se apara in fata unei instante cu legi pre-stabilite de societate, traditie, biserica, stat, comunitate. Tot atatea autoritati-constructe in fata carora individul cu spirit de conservare si cu un egoism decurgand si din constiinta muritudinii (e vorba despre doi intelectuali, lucrurile se complica si mai mult) nu are cuvant. Discursurile celor doi se contrazic de la o pagina la alta, ei nu sunt/nu pot fi de acord unul cu celalalt, dar nici fiecare cu sine. Imposibilul ghem al relatiei lor cu „tiranul” de ei conceput poate fi abordat din perspective halucinant de diferite, dar de nicaieri nu se iveste solutia unica si limpede.
Un pas inainte e urmat indata de unul inapoi. Orice transare a situatiei e imediat anulata de vreun precept de netrecut, neaparat „nobil”. Selectia naturala nu e admisa intre oameni. Ei nu-si pot dori ceea ce isi doresc. Nu pot nici macar visa cum ar fi fost daca Furio ar fi fost „normal” – ar fi o tradare fata de copilul lor asa-cum-este. „Infernul tandretei”, cel descris de un Alain Bosquet, atinge cote insuportabile. Bruno ajunge, dupa multi ani de voita/abulica incremenire in slujba sa paternala, la capatul rolului si al puterii. Ideea ca, fiind muritori, suntem cu totii handicapati, ca e vorba de grade diverse si acceptabile de handicap, nu mai functioneaza. Crima e solutia cea buna. Ucigandu-si copilul pentru a-l scapa de suferinta, Bruno nu poate anula insa gestul sau criminal. Indiferent de motive si circumstante speciale, el este ucigasul fiului. Jocurile au fost facute. Gestul urmator nu poate fi decat sinuciderea. Carla spera in zadar o recladire a relatiei lor acum ca, fie si brutal, problema e rezolvata. O clipa, ea nu intelege ca, in mod ironic, doar moartea „rezolva” cand e vorba despre nodul gordian al existentei captive in propriile sale legi.
Desi o carenta de civism caracterizeaza toate epocile din Istoria romanilor, sunt sigura ca sufera de aceasta boala multe alte neamuri, nu detinem monopolul. Un pic mai pe larg: in relatiile dintre oamenii apartinatori aceluiasi spatiu, se iveste adesea intrebarea despre fericire. Cel intrebat se incrunta a meditatie si insira poticnit cateva motive ale, desigur, ne-fericirii sale. Nepotrivita fiind, intrebarea nu va inflori gradina. In locurile in care traiesc oamenii impreuna, nu fericirea e liantul si promisiunea. Nu „iubirea de aproapele” e tinta, ci respectul. Sa-ti pese de celalalt, de truda sa, de diferenta pe care o reprezinta. Orice loc comunitar e rezultanta pasilor, cuvintelor, gesturilor, faptelor care se intretaie in viata cotidiana inchipuind o textura, o retea. De rezistenta si flexibilitatea ei depind starea buna si bunastarea comunitatii intregi. Tesatura comunitara e subrezita de orice gest nesocotit/nepasator, care nu-l include in gandul tau pe Celalalt. Vecinatatea – la pret in targul copilariei mele – e un concept extenuat sub dictatura negotului. Om al datoriei aflandu-ma, am crezut mereu ca, mai intai si mai intai, am indatoriri si abia pe urma drepturi. Ca vecinatatea, comunitatea, tara, daca vreti, se cuvine sa ma recunoasca si sa ma sprijine numai daca am dovedit si dovedesc ca imi stiu rostul in textura lor complicata. In numele drepturilor omului sunt de nenumarate ori calcate senin in picioare drepturile oamenilor, iar „stiinta convietuirii” e eliminata din programa societatii.
Autor(i):  Irina Petras
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National