Articol
 
Poezie postmoderna
Categorie articol: Lecturi
Caius Dobrescu a semnat doua evenimente editoriale in anul de gratie 2010: volumul de poeme Oda Liberei Intreprinderi si romanul in versuri Euromorphotikon, ambele la Editura Tracus Arte din Bucuresti. Le vom lua pe rand, urmand ca in numarul de acum al revistei sa vorbim de Oda Liberei Intreprinderi, in legatura cu care doua observatii preliminare se impun. Intai: asa cum bine se stie, Caius Dobrescu este un teoretician literar si un culturolog de exceptie; foarte avizat, stie ce face, stie cum sa (se) deconstruiasca si cum sa se joace sau cum sa se legitimeze erudit, cartile sale fiind constructii lucide, superior articulate. Pe de alta parte, el se afla, intelectual si existential vorbind, la intersectia unor lumi multiple: a eruditiei cu ludicul, a modernismului si a postmodernismului, re-substantializarea unor teme moderne in directie postmoderna reprezentand una dintre sensibilitatile sale esentiale (ca sa nu vorbim de „preocupari”).
Cerebralitatea lui Caius Dobrescu este una de esenta postmoderna („Mintea e o stramtoare/ plina de vartejuri, dar/ si vaporul cu zbaturi/ care tocmai/ incearca s-o treaca”), ceea ce inseamna ca el vede „explozii” sau „procese” acolo unde altii vad structuri, diseminari acolo unde altii se blocheaza in ordine. Textele sale, cum este, de altfel, si volumul poetic de fata, sunt „exercitii de expansiune”: planuri de diseminare a unor pluralitati multiple, pornite de la ideea receptarii lumii ca „fisiune” infinita, de spatii, timpuri si energii care se multiplica haotic, cam in genul in care si Culianu percepea „jocurile mentale” ale religiilor, propulsate de magie in directii infinite, destructuralizante.
Altfel spus, daca pornim de la economia interna freatica, expansiva a Odei Liberei Intreprinderi, descoperim ca, pentru Caius Dobrescu, poezia e un mecanism de diseminare energetica infinita, motiv pentru care, de pilda – anticipam putin… – Euromorphotikonul de care ne vom ocupa in numarul proxim al revistei se foloseste, ca roman, de energia portanta a versului fiindca poezia privilegiaza spatiile deschise, spre deosebire de proza, unde, chiar si-n experimentalism, limitele intrinseci ale genului trimit inspre forme inchise. Intr-o alta ordine de idei, poezie postmoderna nu inseamna, pentru Caius Dobrescu, o deconstructie ironica a unor retete moderne, ci cosmocratie pulverizanta: crearea unor lumi incontrolabile, care nu se supun logicii minimale a organizarii de sine, ci „erup” expansiv in toate directiile, asa cum se intampla in chiar primul poem al volumului, care prezinta o cosmogonie jilava, fetida: „Voi spuneti ca au/ un miros de basina si mlastina. Zau?/ Voi simtiti in ei/ duhoarea inceputurilor celor mai/ scarboase. Poate nu/ neaparat supa organica, plina de/ proteine si parameci – mai degraba/ mocirlele in care se balaceau acei/ crocodili porcini, de dinainte de/ dinozauri.// O mlastina dezgustatoare, din care/ se va putea spune ca a pornit/ totul doar in masura/ in care totul se va intoarce acolo -/ miros/ de cangrena proaspata de/ radacini imbarligate, putrezind sub/ ape cleioase.” In cosmogonia biblica, de pilda (reluata si de catre Paul Valery in Eupalinos), o „fiinta a formei” porneste in aceasta clipa sa puna lucrurile in ordine, conferindu-le limite, armonii de existenta, sistemicitate. In mentalitatea „rizomatica” postmoderna, dominata de logica aleatorie a „radacinilor imbarligate” care nu vor deveni niciodata copac (adica unicitate…), ordonarea ca atare nu se produce: lucrurile raman libere („Am crezut ca poti elibera c-un gest/ simplu forta evidentei ca Libertatile/ Mintii sunt tot una cu Libertatea Intreprinderii” – scrie poetul nostru), fisionand la nesfarsit, ca infinite „exercitii de expansiune”. Asa se explica imaginarul infrareal halucinant al tuturor poemelor cuprinse in Oda Liberei Intreprinderi, cuvintele sale recurente fiind „fosgaiala”, „termitiere”, „monstruozitate”: originea plurala ramane, cand devine lume, tot plurala, incontrolabila, motiv pentru care si „demiurgul” care genereaza aceste versuri se afla in situatia de a-si regandi rostul si identitatea: el „elibereaza” semintele de viata (tot asa cum, intr-o imbratisare etorica, eliberezi energia inchisa in sperma), ramanandu-i, din chiar clipa „genezei”, doar speranta ca lumea pe care tocmai a creat-o nu-si va devora, in vointa ei de a exista, chiar Creatorul.
E greu sa citezi punctual din volum, fiindca toate poemele poarta titlul Oda Liberei Intreprinderi. Este asa, fiindca fiecare vers e o energie expansiva, conceputa ca un arc intins intre geneza si virtualizare. Un contrast definitoriu pentru ce am incercat sa demonstrez in pasajul anterior se afla la pag. 49, unde Caius Dobrescu gloseaza pe marginea a doua tipuri de „incertitudine”: cea moderna, bazata pe alteritate, pe care societatea preocupata de simetrii si de osmoze se grabeste sa o sanctioneze, si „incertitudinea” postmoderna (care functioneaza similar cu „anormalitatea” la Foucault), care, in noua lume pe care o traim, „a devenit o sfera de posibilitati alternative,/ incontinuu delimitate. Adica, s-ar spune, un fascicol/ de strune, fine sau triumfale, vibrand de/ nerabdarea de a fi atinse/ de o Mana. Invizibila.” Iata un alt contrast, la pag. 47: pentru mentalitatea moderna, „explozia” se afla la sfarsitul unui ciclu existential, insemnand, de regula, destructia formei, a tuturor lucrurilor inteligibile. Dimpotriva, in postmodernism (nu intamplator, cosmologia Big Bang-ului e la mare cautare acum…), „Explozia este/ un zacamant, un depozit labirintic/ de carburanti. De resurse. De Oportunitati.” Inevitabil, ajungem la spirit inteles ca energie exploziva, la „exploziile virtuale” ale reprezentarilor temporale si spatiale de astazi, la Internet: peste tot nu avem decat „o chestiune de intensitate mentala” – cum scrie Caius Dobrescu – adica surescitare, samanism, deloc intamplator fiind faptul ca „mentorii” noii poezii postmoderne (sugerati ca atare si de catre autor) sunt Rimbaud (cu „dereglarea lucida, constienta, a tuturor simturilor”): „In Odele/ pe care le ridici Supravietuirii iti epuizezi/ toate resursele destinate/ supravietuirii. O Incertitudine/ care deregleaza toate simturile” – pag. 104) si, evident, psihedelismul Contraculturii anilor ‘60. Denuntand handicapul mental al modernismului, Culianu vorbea de teroarea „sistemelor binare”: adica, de lumea conceputa dual (prezenta-retractilitate; sacru-profan; eu-lume; colectivitate-alienare etc.), mitizata justificativ de catre structuralism, ca de ultima mare „religie” intelectualizanta profana pe care modernitatea a putut-o produce. Dimpotriva, in lumea noastra – spunea el – accentul se pune pe mecanisme transformationale, generative, pe „mind games”, care exclud posibilitatea retractilitatii prudente, asa cum se intampla in celebra ecuatie a lui Eliade, in care te poti retrage din „teroarea istoriei” in sacru si atemporal. Ontologismul, bazat pe raportul dintre „fenomen” si „Fiinta”, sustine, in esenta, acelasi dualism. Dimpotriva, noua mentalitate merge, in principal – asa cum se poate observa si in Neuromancer-ul lui William Gibson – pe imperativul generarii de „programe de viata” si realitati alternative, toate petrecandu-se in istorie, nu in afara ei. Noile modele cosmologice sunt neuronale, cuantice, biologice: se bazeaza pe energie si pe infinita posibilitate combinatorie a acesteia, nu pe distinctia formelor, pe „individuatie”. Fenomenul fusese surprins deja de Nietzsche (in Nasterea tragediei), prin trecerea de la „apolinicul” formei la „dionisiacul” energiei, care inseamna participare la expansiune si, in absolut, thanatologie exuberanta, fiindca energiei ii va fi intotdeauna foarte usor sa devore fiinta care a declansat-o, puterea acesteia fiind infima in raport cu puterea destructiva infinita a „vietii” pe care o are in jur.
De aceea, poezia postmoderna scrisa exceptional de catre Caius Dobrescu presupune un alt tip de „protagonist” decat aceea moderna. Dispar, din aceasta poezie, numeroase „complexe” tipice cu care ne-a obisnuit modernitatea (cum sunt, de pilda, alienarea, singuratatea, seductia victimizanta a strazii, scrisul ca „salvare” etc.), singurele retinute fiind cele de extractie expresionista, reprezentativa fiind, in acest sens, descrierea mecanismului cosmic ca macerare, pe care o gasim la pag. 27-28: „Pentru toti cei ce scapa-n ultima clipa din acele jeep-uri ce se afunda-n continuu, lenese ca niste hipopotami, cu usile blocate de presiune, de cele mai multe ori intr-un fluviu…” etc. In contrapartida, apare omul precar, neutru, cerebral, surescitat si lucid, prins in vartejul socializarilor involuntare pe care le impun supermarketurile, pe care le impune comertul, capitalismul, societatea de consum si infernul monetar (e si o foarte simpatica oda erotica adresata unei… banci in volum!!), sau in care omul este prins in valtoarea infinita si virtualizanta a Internetului. Aici, legatura dintre Oda Liberei Intreprinderi si cartea mai veche despre burghezie pe care a publicat-o Caius Dobrescu se cere imperios facuta, cu atat mai mult, cu cat ambele descriu „sisteme transformationale”, in economia carora omul e fie „functie” a unor variabile incontrolabile, fie nu e deloc… Cu exceptia catorva reprezentanti ai Scolii de la Frankfurt, nimeni nu si-a imaginat in miezul anilor ‘50 ca moartea omului modern nu se va produce pe fondul alienarii si a absurdului, ci dintr-un exces de fericire numit consumism. E drept, a existat si o exceptie: Kenneth Galbraith…
Autor(i):  Stefan Borbely
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National