Articol
 
George Bacovia. Metamorfozele damnarii
Categorie articol: Lecturi
S-a spus despre George Bacovia ca este un simbolist de un tip aparte, nu un simbolist pur, ci unul „primitiv”(N. Manolescu), in sensul renuntarii la procedeele sofisticate, rafinate ale curentului simbolist, si al cultivarii unui limbaj mai „realist”, prin care a incercat o „depoetizare” a lirismului. Observand fenomenul de „reductie” a procedeelor simboliste, Mircea Scarlat considera ca termenul de „bacovianism” ar fi cel mai potrivit pentru circumscrierea acestui univers poetic profund original. In mod paradoxal, se poate afirma ca simplitatea dictiunii lirice e cea care confera rafinament acestei poezii; naturaletea limbajului e desavarsita, poetul dand impresia ca nu-si traduce liric impresiile, ci doar se confeseaza, scrisul sau devenind o forma a comunicarii directe cu cititorul. S-ar parea, observa Constantin Ciopraga, ca „nici plastica formelor, nici cromatica nu duc la imagini picturale, poetul retinand, in felul impresionistilor, vibratia, ritmul unui moment sufletesc”. Imaginile vizuale bacoviene sunt transmise in grila sinestezica, atragand dupa ele ecouri sonore. De exemplu, in Mars funebru decorul de toamna incorporeaza ceva din nostalgia tragica a muzicii lui Chopin, dupa cum in Nervi de primavara vizualul si olfactivul se contopesc, caci peisajul devine „o pictura parfumata / cu vibrari de violet”. Confesiunea bacoviana, din Plumb, Amurg violet sau Plumb de iarna nu este insa dominata de accesorii, de detalii insignifiante, ci se concentreaza asupra esentelor sufletesti. In acest fel, datele peisajului sunt transmutate in spatiul constiintei, realul rezonand astfel in imaginar, dupa cum specificul peisajelor bacoviene nu rezulta din insumarea unor detalii plastice, cat din conturarea unei atmosfere specifice. Astfel, ploaia, vantul, plumbul, ritmul anotimpurilor nu desemneaza nimic prin ele insele, ele evoca, prin intermediul sugestiei, un climat sufletesc, o impresie sintetica, totalizatoare. Dupa cum observa Constantin Ciopraga „lipsa de artificiu, la artistul grav si lucid, pare un efect al spontaneitatii, dar Bacovia isi lucreaza versurile cu o perseverenta incredibila.
Sobrietatea clasica si extragerea esentei sunt dobandite printr-un efort aproape dramatic, in lupta cu materia. Versuri despuiate, emotii surdinizate, epitete curente, toate demonstreaza repulsia pentru stilul grandilocvent”. Daca in lirica de dinainte intre poezie si realitate se afla obstacolul conventiilor, care artificializa, intr-un fel, viziunea lirica, in poezia bacoviana de mai tarziu lirisimul e un reflex imediat al cotidianitatii, existand o echivalenta aproape totala intre poezie si viata. Stante si versete (cuprinzand poezii scrise intre 1950 si 1957) se caracterizeaza tocmai printr-o insertie fara rest a datelor realitatii in text. Identitatea biografica a poetului e exprimata in mod nemediat de identitatea sa lirica. Pe de alta parte, lirismul lui Bacovia se bazeaza pe ideea refuzului ideii de absolut, caci metafizicul este asimilat pustiului, vidului total.
V. Fanache, in Bacovia. Ruptura de utopie romantica fixeaza locul pe care il ocupa poetul in peisajul liric romanesc: „Bacovia intrerupe, in devenirea poeziei noastre, discursul liric increzator in depasirea de sine. Lui ii este proprie ruptura de iluzie, de visarea romantica sau de himera simbolului investit cu puterea de a sugera misterul cosmic. Nici o intentie programatica nu se arata eficace in a salva eul prabusit in plumbul realului concret. Stoarsa de iluzionare, poezia pe care o scrie nu mai e vechea stare de farmec, extaza incantatorie; este sunetul starnit de ireversibila sa autodistrugere. Ce il separa pe Bacovia de utopia romantica sta in faptul ca in textul sau nu se intrevede salvarea (redemptiunea) nici in viata, nici in moarte, lipseste magicul taram compensatoriu, indiferent ca el s-ar numi trecut sau spatiu oniric, cosmos, istorie sau eros”. Prin aceasta luciditate desavarsita, prin care se desprinde de orice iluzie, Bacovia e contemporanul nostru, prima constiinta postmoderna romaneasca.
Poezia lui Bacovia e, in primul rand, o poezie de atmosfera, in care cadrul evocator tradeaza o sensibilitate acuta la „stimulii” realului. E, cum remarca Lovinescu, o atmosfera „de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si cu bucuria panoramelor in care ≪printese ofteaza mecanic in racle de sticla≫; si in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica; o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin obsesia mortii si a neantului, un vag sentimentalism banal (…)”.
Aparuta in volumul omonim din 1916, Plumb e, mai mult ca sigur, cea mai citita si mai citata poezie a lui Bacovia. Nu stiu daca, in ciuda atator interpretari, e si cea mai bine inteleasa. In aceasta creatie reprezentativa poetul configureaza, in expresia minimala si repetitiva atat de caracteristica, o realitate in primul rand psihologica, in sensul ca sugestiile cromatice, muzicalitatea grea, scrasnita ne pun in fata universului launtric al poetului, un univers traumatizat, dizarmonic si alienat in raporturile sale cu lumea exterioara. Evident, gasim aici intreaga poetica simbolist-expresionista a lui Bacovia, modul sau de reprezentare a lumii si de figurare a propriilor sale emotii in vers, un anume stil inconfundabil prin care autorul s-a impus in istoria poeziei romanesti. Plumb e, cu alte cuvinte, o poezie programatica, tocmai in sensul acesta al reflectarii unui mod de a scrie, si a unui mod de a resimti datele realului in expresie lirica. Poezia lui Bacovia e structurata in formula unui monolog elegiac, in care senzatia de absurd si atmosfera tragic-crepusculara sunt dominante. Ele tin de sensibilitatea enorma a lui Bacovia, o sensibilitate atenta la cele mai subtile nuante ale mecanismului lumii, la cele mai mici stridente ale devenirii universale.
In plan ideatic, poezia lui Bacovia inchipuie un univers alienant si restrictiv, lipsit de orice urma de idealitate, in care eul isi resimte acut lipsa de identitate, cu sine si cu ceilalti dar si neputinta de a fiinta in mod autentic, plenar. Caderea e, cum observa V. Fanache, cuvantul-cheie al creatiei bacoviene, un cuvant paradigmatic pentru reprezentarile onticopoetice ale autorului Plumbului: „De oriunde am decupa o secventa si indiferent daca obiectul ei ar fi materia cosmica, spectacolul uman sau fiinta poetica, dincolo de scenariul textual prezideaza, asemenea unui fatum, caderea. Alunecarea, disparitia, curgerea, declinul, ingalbenirea, degradarea, pierderea de sine, in alienare muta ori in nebunie racnita, scufundarea in ≪haul≫ care ≪toate aduna≫, ca o groapa insatiabila, sunt fetele (metaforice) ale aceleiasi caderi, activa pretutindeni, ca si cum ar corespunde unui numitor simbolizant comun al limbajului: tot ce se poate inchipui in rostire se deruleaza ca o ratare”. Si in Plumb traiectoria imaginilor poetice are in ea un sens declinant, axul poeziei nu are insemne ale ascensiunii, ci, dimpotriva, accente foarte clare ale regresiunii, caderii, alienarii si mineralizarii – toate acestea aducand in scena lirica demonia mortii, sugestia extinctiei si a inertiei insuportabile. Cuvintele-cheie ce traseaza datele acestui univers liric sunt plumb, cavou si singur. Sunt cuvinte ce sugereaza o solitudine totala, tragica a eului liric, o singuratate esentiala ce-l plaseaza intr-un spatiu de dincolo de lucruri si de oameni, un spatiu metafizic, in care fiinta isi regaseste izolarea sa fundamentala in fata ilimitatului lumii si se inchide in propriile sale trairi. Se poate ca insasi aceasta teroare in fata infinitului si a unei lumi ce inspaimanta tocmai prin lipsa de repere suficient de clare sa conduca eul liric la o atitudine retractila, la recluziunea in spatii inchise, de tipul cavoului. Cavoul e, daca psihanalizam putin, un simbol al regresiunii ad uterum, prin care putem intelege retragerea eului liric intr-un spatiu protector, din fata agresiunii lumii exterioare, oprimante si lipsita de noima. O alta interpretare ar putea pune accent tocmai pe dimensiunile restrictive, procustiene ale unor simboluri spatiale de tipul cavoului ori ale sicriului. Putem considera ca toate aceste spatii minimale, in care fiinta se regaseste izolata, imputinata, cu idealurile amputate sunt tot atatea spatii ale caderii, alienarii, apasarii si damnarii. Dintr-o astfel de perspectiva, poezia e structurata intr-o viziune centripeta, in care energiile semnificante se strang intr-un punct de convergenta, se focalizeaza intr-un centru semantic de pura emergenta negativa. Dovada stau termenii cu rezonanta funerara prezenti aici (sicrie, funerar, cavou, mort, plumb) ce ne trimit la o lume a inchiderii, claustrarii, a lipsei de orizont existential si, in cele din urma, la un spatiu infernal prin dimensiunile sale minimale, mortificante. Pretextul liric e dat de pierderea iubirii (iubitei), pentru ca, spre deosebire de poezia romantica, la Bacovia, si mai ales in Plumb, dragostea pierde orice urma de idealitate, orice contur utopic, ea capata accente mecanice si reificante, se transforma intr-o senzatie alienanta de cadere, de tumult inghetat, de pasionalitate mineralizata, stearpa. Dintr-un atare unghi, poezia Plumb e epilogul unei iubiri pierdute („Dormea intors amorul meu de plumb”), o iubire ce nu mai ofera poetului sansa redemptiunii, ocazia evaziunii din spatiul constrangator al cimitirului, cavoului, sicriului.
Autor(i):  Iulian Boldea
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National