Articol
 
Despre o alta trezvie decat a celor musai treji
Categorie articol: Lecturi
Exista, in si intre oameni, o anume trufie a luciditatii si, ca orice trufie, si aceasta se bazeaza pe un soi de moralism rasturnat, contorsionat si anchilozat in stereotipii. Luciditatea, asociata strict cu limpezimea oftalmologica si cu precizia echilibrului fizic, pare calea singulara de acces la „sensurile existentei” si e cultivata ca atare. Intr-un asemenea context, cartea Alcool este trimisa de Ion Muresan in lume cu smerenia cald-ironica a celui care vede realitatea dinlauntru si pe cea din afara prin lentila unei trezvii paradoxale, alta decat a celor musai treji. In pahar vad bine si fara ochelari, scrie poetul care, astfel, se defineste ca un caz atipic de luciditate, din familia unui la fel de atipic Edgar Allan Poe, de exemplu. „Limpezimea” viziunilor transpuse poetic de Ion Muresan, evident, nu este facila si de aici provine tensiunea lirica. cartea Alcool nu este destinata revelarii de sensuri care, altfel, ar ramane ascunse, ci isi doreste decuparea de fulgurante nise prin realitatea receptata obisnuit, cu luciditatea senzorial- rationala tipica.
Poemele din cartea Alcool (Editura Charmides, 2010) provin din constiinta clivajului dintre lumeaasa- cum-o-fi si lumea-asa-cum-o-vad. Alunecarea celei de a doua de sub cea dintai, produsa ori nu de alcool, deschide falii prin care se intrevad ingeri subrezi si o realitate grea: a singuratatii intre oameni, a memoriei si a uitarii, a inocentei si a remuscarii, a mantuirii si a pierzaniei. Ceea ce se intampla in poeziile lui Ion Muresan este similar devierii conturului unei imagini fata de continutul imaginii. Importanta nu este imaginea in sine, ci fasia de spatiu gol lasata prin anularea suprapunerii dintre contur si continut. Acest efect de „incetosare”, de imagine deviata, de blurring, este asociat de poet, in mod just si fara nici cea mai firava samanta de blam, cu perceptia betivului asupra realitatii. Ion Muresan extrage din aceasta perceptie, prin versuri ce amintesc de strania, frusta luciditate a aceluiasi Allan Poe, un alt tip de trezvie. Anuland acuitatea simturilor, el face posibil accesul intr-un univers de imagini deviate, care nu indeparteaza fiinta de adevar, care nu falsifica sensurile, ci care, in gratiosderutanta lor miscare gelatinoasa, lasa, in clipe privilegiate sa se intrevada Sensul, sa se inteleaga Adevarul.
Lumea vazuta prin ochiul de betiv, „de-un verde spalacit, spre auriu”, se misca si se organizeaza dupa legitati straine de fizica ori de biologia canonice. Dinamica ei este spontana si nu se supune vreunei necesitati rationale. Astfel, „betivul” din cartea Alcool se descopera permanent in pragul unor revelatii pe care nu le cere (caci nu este un estet ori un profet) si pe care nu le interpreteaza (caci ii lipseste, har Domnului, ambitia de hermeneut). Acel clivaj dintre continutul imaginii si conturul ei lasa loc unei vedenii „dincolo”. Vedenia aceasta, amintind de „visele” lui Salvador Dali, este transpusa poetic de Ion Muresan cu ajutorul comparatiei, procedeu aparent simplu. Asemeni copilului, poetul se foloseste, pentru a descrie „descoperirea” lumii „din spate”, de asocierea acesteia cu lumea „din fata”. Treptele catre „dincolo” sunt fermecator-naiv evocate in poemul Pahar, compus dintr-o succesiune de versuri-enunturi in care vocea poetica recastiga simplitatea copilareasca a naratiunii cu pretentii de credibilitate. Poeziile lui Ion Muresan nu pot fi citate decat integral. Aici, insa, cu regret, preiau doar fragmentul din deschidere: E o noapte feerica./ Luna tremura galbena si rotunda in pahar./ Imi bag degetul in pahar./ Apoi imi bag mana pana la cot in pahar./ Apoi imi bag mana pana la umar in pahar./ Vodca e rece ca gheata./ Pe fundul paharului este o lespede mare de piatra./ Mai sunt frunze moarte si radacini negre./ Mai este o cizma de cauciuc sparta./ Pe fundul paharului mai este o soba ruginita. Imi bag capul in pahar./ Vodca e rece ca gheata./ Deschid ochii in pahar./ In pahar vad bine si fara ochelari./ Zic: „Totu-i vis si armonie”. Prin strecurarea fiintei proprii in paharul-pasaj, eul poetic afla accesul, initial, intr-o lume a obiectelor cu valoare de simbol, obiecte vechi, sparte, ruginite ori putrezite, in mijlocul carora se afla elementul de maxima importanta, lespedea mare de piatra, imagine a mormantului. Sub lespede vor fi descoperite dihania care toarce molcom, ca o pisica, dar si apa, izvorasul limpede, care susura cristalin peste pietre, in jurul caruia se tese o farama de eden. Moartea-dihanie si viata-izvor sunt vazute laolalta langa piatra funerara de pe fundul paharului, acolo unde salasluiesc si ingerasii de pahar, care nu musca si nu fac rau nimanui. Prezenta ingerului produce mila, tristetea, remuscarea si plansul, constiinta primaverii si a toamnei. Ochii dihaniei produc revelarea unei identitati impinse spre adancul fiintei, inecate intr-o uitare autoimpusa. Dihania are un ochi al mamei si un ochi al tatii./ In pahar vad bine si fara ochelari./ Citesc in ochiul mamei: „Mai, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile in cap?”/ Citesc in ochiul tatii: „Mai, copile, cand o sa-ti bagi tu mintile in cap?”. Constiinta rebeliunii se asociaza cu aceea a regretului, iar eul poetic incheie incursiunea prin vedenia de pe fundul paharului intr-o covarsitoare mila fata de plansul propriului inger.
La fel se intampla si la finalul Poemului alcoolicilor care deschide volumul. Dupa ce le sunt revelate mila dumnezeiasca (scoaterea de carciumi in cale) si un colt de paradis (petec de iarba), dupa ce traiesc fericirea colosala a promisiunii mantuirii, alcoolicii reintra in timpul contingent, in succesiunea chinuitoare a diminetilor si a serilor, a inceputurilor si a sfarsiturilor partiale. Atunci unul dupa altul se ridica de la mese,/ isi sterg buzele umede cu batista,/ si le este foarte, foarte rusine. Nu stim (pana la poemul din final, Ci eu singur sub pamant) daca rusinea anuleaza sau, din contra, potenteaza posibilitatea mantuirii. Ceea ce pare limpede este ca posesorii viziunilor din cartea Alcool isi doresc mantuirea, chiar daca in mod evazionist. Betivul lui Ion Muresan cauta, in felul lui stangaci, vulgar-infantil, sovaielnic, mantuirea. O mantuire pe care o pricepe ca pe o iesire din aceasta lume, ca pe o lepadare de acest trup.
Ca posibilitate prospectiva, mantuirea este balansata, in poemele lui Ion Muresan, de memoria copilariei, recuperata prin traversarea aceleiasi falii create in clivajul realitatilor. Alunecarea „in mintea copiilor”, in cartea Alcool, face sa se reveleze jocul si inocenta. O inocenta departe de a fi integrala. Ion Muresan nu apeleaza la relieful interior infantil ca la un paradis. El refuza orice utopie, chiar si aceea (retroactiva) a copilariei idealizate. Acesta este motivul pentru care inocenta copiilor ce se joaca in poemul Bataia, de exemplu, e ciobita, e ciuntita. Chiar si asa, ea ramane inocenta, caci asuma realitatea in maniera gratuita a jocului. Masa de carciuma, sub care cade cel lovit in crestet de o halba, devine cadru al rememorarii unui joc „de-a realitatea”. „Aici sub masa e casa noastra, zice sora mea, eu imi aleg/ pernita cu flori rosii, tu pernita cu flori albastre,/ in coltul acesta imi aranjez eu sobita, craticioarele si farfuriile,/ langa sobita pun papusile, ursuletul si rochitele,/ tu iti aranjezi in coltul tau gramada de lemne, securea,/ grajdul cu bivolii, furca si fanul si carul de la bunicul,/ aici langa piciorul mesei pui ladita cu ciocanul, clestele si cuiele./ Pe patura, langa locul unde ziceam ca e fereastra,/ prindem cu acul iconita cu Sfanta Maria./ Acum tu iesi de sub masa./ Ziceam ca eu sunt foarte obosita si fac de mancare./ Tu vii de la carciuma beat./ Cainele nu te latra ca te stie ca pe un cal breaz./ Intri in casa./ Scuipi pe jos./ injuri injuraturi frumoase./ Arunci tigara aprinsa, tigara ≪Marasesti≫ in oala cu supa de gaina./ Eu iti zic: Betivanule, nenorocitule, nu ti-e rusine,/ ca te vad si te aud copiii cum scoti gunoaie pe gura,/ si puti ca porcu’, precis ai facut iar pe tine!/ Acum tu te faci ca-mi dai o palma,/ dar te razgandesti./ Iei din galetica o cana cu apa si o bei pe nerasuflate./ Te arunci imbracat pe pernita cu flori albastre si sforai cumplit./ Doamne, cu ce ti-am gresit? Zic eu/ si imi iau copilasii de mana, papusa fetita si/ papusa baietel si mergem sa dormim la mama./ Acum e dimineata, tu vii sa ne cauti./ A venit tata!/ striga copiii, adica papusile, in locul carora strig eu,/ tu te pui in genunchi de fata cu toate papusile,/ iti ceri iertare si zici ca nu o sa mai faci./ Eu te mangai pe chelie,/ luam copilasii de mana,/ tu iei de mana papusa fetita,/ eu iau de mana papusa baietel/ si ne intoarcem acasa./ Peste doua saptamani ne jucam din nou./ Acum nu ma mai joc,/ ≪ciurcu-ma nu ma mai joc,/ trag o linie de foc!≫,/ ca tu injuri si scuipi si sforai/ de parca ai fi un betiv adevarat,/ si ma duc sa te spun la mama!”. Sensuri grele se adapostesc in spatele aparentei simplitati a evocarii. Refuz, insa, asocierea lumii (lumilor) din cartea Alcool (si din acest fragment) cu o viziune a apocalipsei. Din jocul-imitatie recuperat de Ion Muresan prin traversarea realitatii, se desprinde aceeasi impresie a posibilitatii mantuirii. Tandretea si iubirea contrabalanseaza mizeria si salveaza pe oropsitul care, in fragmentul de mai inainte, nu se ascunde exclusiv in mama ori in prunci. Cel mai amarnic oropsit e tatal, cel pe care fiica il mantuie prin joc. (Acelasi copil, insa, intrerupe jocul atunci cand fratele, partenerul cel mai la indemana pentru a imita viata, isi ia mult prea in serios rolul.) Daca iubirea filiala nu reuseste salvarea, exista un soi de iubire, superior si neinteles, care, cu sau fara voia celui ce s-a inecat in insingurare aspra si scepticism, il scoate din intuneric. Ingerul plapand si bolnav care incheie volumul lui Ion Muresan aminteste de parabola firului de ceapa din Fratii Karamazov, caci el refuza sa-i dea satisfactie celui instrainat, aflat singur sub pamant, ca un copil cu nasul lipit de geam, care vede prin iarba hora celor mantuiti de iubirea lui Hristos. Asta am apucat sa vad,/ caci ei, cu Christos in mijlocul lor se inalta la cer,/ iar eu singur, singur pentru vecie,/ si cu cerul tras ca o cortina neagra deasupra,/ cerul tras ca un fermoar de la slit peste ochi,/ singur in laptele dulce al intunericului,/ singur sub pamant./ Oh, ce bucurie mare!// Aceasta e Ziua celei de a doua veniri./ Si, deodata, pleosc,/ intunericul scuipa un inger,/ un inger mic, mic,/ un inger sfrijit,/ un inger diabetic,/ un inger albinos,/ ultimul ingeras recuperator./ Care ma inhata de o ureche/ si ma duce in lumina si eu plang/ si plang prin aer/ cu urechea intre degetele ingerasului,/ plang,/ ca intunericul ramane singur. Firul de ceapa al lui Ion Muresan, in cartea Alcool, este mila paradoxala de intuneric, provenita din trezvia celui care nu e musai treaz, care peregrineaza prin carciumi si unghere de lume in care se deschid, privilegiat, nise catre vedenia realitatii.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National