Articol
 
(Dez)iluzia ideologica
Categorie articol: Lecturi
Lecturile ideologice capitale, din Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Helvetius, Holbach, iluminism, liberalism, umanism, l-au deprins pe A. Marino cu gandirea libera, fara determinare de clasa, apropierea de omul universal si lumea unica. Dar ideologia este, in ordine antropologica, cauza vulnerabilitatii. „Astfel de idei m-au facut teribil de abstract si neadaptat social.” (Viata unui om singur, Polirom, 2010, p. 37; pentru citatele urmatoare, notez in paranteza numarul paginii) Asa se intampla in societatile totalitare sau dezideologizate, cu termenul sau preferat. La ideologie, Marino revine dupa reaparitia libertatii presei. Pentru el, limitata. Autorul mai are doar dorinta reorientarii cititului si scrisului, exclusiv spre ideologie. „Tot ce-mi mai doresc acum este doar o baie de noi lecturi, citite cu un ochi nou, proaspat, avid de un alt gen de ≪cunoastere ≫.” (295) Chiar si lectura, act vital constant plin de interes, i-a fost prohibita si deturnata in comunism. Citim viata unui om dezamagit: de oameni, in general, ideologic, in particular. El marturiseste „deceptia ideologica” (157), pe care vrea sa o depaseasca, dupa comunism, intr-o vreme, pentru el, deloc postideologica, dimpotriva, de confruntari ideologice. Detasat de comunism, n-a crezut in generalizarea lui, ca numerosi sustinatori, dar nici n-a ajuns opozant. Nu unul ideologic.
Undeva spune ca se considera disident intelectual, adica, am intelege, un intelectual care iese din randul intelectualilor locului si timpului. In sfarsit, istoria ii permite – la o tarzie intalnire a lor – sa devina ceea ce fusese destinat sa fie, sau ar fi trebuit sa fie, un ideolog (precizand ca in sensul Iluminismului), nu politolog, critic, scriitor. Cartea despre cenzura, provocata de Andrei Pippidi, este rodul acestei orientari de ideolog. Vocatia ideologica apare la el ca alegere proprie, plecata dintr-o convingere pragmatica. Ideologia ar fi locul ideal al comunicarii. Acesta este idealismul lui Marino, care se arata convins si cauta energic sa convinga ca totul exista pentru a forma idei. Fara idei, existenta ramane informa, necunoscuta, incomunicabila, asa cum intelege el comunicarea: adanca si directa, ca o aplicatie si inradacinare. Daca ar admite o analogie (in fond si viata si opera le-a construit oblic, ca un ocol): formarea si comunicarea ideilor ar echivala cu o cristalizare a realitatii. Forme, cai, mijloace de comunicare, in acest fel, au numai ideile. „Doar ideile generale sunt, in principiu, comunicabile efectiv. Metaforele, simbolurile, ≪cantatul din frunza≫, foarte, foarte putin.” (223) E, desigur, reductionist, dar intr-un fel nuantat, in gnoseologia sau epistemologia sa. Notam anterior ca ideologul este purtat de o convingere pragmatica. Ea reuneste o filozofie cu o anume, inevitabila, retorica. Sau, daca ramanem la termenii lui, stilistica, pentru ca in memorii, de cateva ori, (isi) explica stilul. Retorica sa adopta in principal „ideile bine formulate” (42). Una din deceptiile receptarii scrisului sau este aceea ca n-a fost observat – nici din afara Romaniei comunizate, unde s-a facut cunoscut – „programul prooccidental si, categoric, antimarxist-ceausist” (217). Memorialistul ofera locuri de citire favorizanta in acest sens, dar trebuie recunoscut – pentru ca el n-o mai face – ca exista, chiar si in scrisul sau, adeziuni la compromis. Scripta manent. Cele scrise tot scrisul le clarifica. Subteranele biografice trebuie documentate, si ele, grafic. Intereseaza, la omul care scrie, cat de singu(la)r este scrisul sau, mai mult decat viata. Adesea, viata s-a implinit ori s-a salvat dezonorant, prin compromiterea, totala sau partiala, a scrisului. Deceptia ideologica i se pare ca provine dintr-o amnezie istorica. Istoria se uita pe sine, isi uita ideile. Adesea, prin chiar cei care produc ideile actualitatii. Marino voia sa gandeasca (cu) intreaga gandire, fara clivaje subiective, necritice. El nu adera la istoria care s-a abandonat pe ea insasi, cu idei cu tot. Este, mai ales teoretic, un conservator, nu un revolutionar, accepta continuitatea, nu discontinuitatea, lasa totul deschis, reactioneaza la orice tentativa de inchidere. Iar contextul cel mai larg si determinant ii apare potrivnic. Acest spirit al ideilor, un conservator, este deceptionat de un liberalism limitat istoric. Se loveste la tot pasul – dupa cum calca el – de ignoranta istorica in linia gandirii, a ideilor. „Istoria ideilor nu mai interesa in SUA si, de fapt, nici in Europa Occidentala.” (320) Istoria ideilor. Dar ideile? Nu implica ele istoria? Autorul roman a trait in totalitarism, in tara natala, pe care nu s-a gandit sa o paraseasca, desi deceptia de acasa era mai acuta decat cea din lumea occidentala. Iar dupa prabusirea lungului totalitarism comunist, care fusese infometat de spatiu si a sfarsit ca un mort de inanitie, constata o pura virtualitate a libertatii idealiste si o exclusiva realitate a pragmatismului materialist. „In Romania, cel putin, nimeni nu se bate pentru idei.”
(456), „lupta de idei este la noi, in esenta, si imposibila si, de fapt, absurda, adesea chiar ridicola” (416), „Ideologiile, teoriile politico-sociale, programele organizate nu joaca nici un rol.” (416) Ideologia, o spune si mai direct, nu intereseaza, doar profitul atrage. Cu un gest radical, esential, riscand sa stupefieze, face aproape o tabula rasa dintr-un secol si jumatate de istorie nationala, in ansamblu descoperita goala. Istoricul ideilor, cel mai paseist dintre cei pe care ii avem, se – si ne – intoarce la 1848. La un reinceput. Nu o data, el noteaza actualitatea acelui trecut, directionarea prin neopasoptism. Lumina noastra culturala de acolo ar veni. Nu pur si simplu din Occident, ci dintr-un autohtonism europenizant ramas incipient. Exista, crede el, o traditie ideologica romaneasca. Nu discontinua, dar intrerupta. Ideologii actualitatii mondializante ori globalizante dovedesc cecitate atunci cand constata un vid deplin in ideologia nationala liberala (restul e lest ideologic). Nici vorba, in ideologia autohtona, de o stare definibila ca ex nihilo nihil. De aici vine vehementa adresata negationistilor ideologiei romanesti europenizante, precum „un oarecare mediocru, gen Cristian Preda (amintit), care pretinde ca o traditie ideologica romaneasca nu exista nici in cea mai mica masura” (516).
Dificultatea majora a relatiei cu ideologia i se pare a fi una de ordin social, particularizata etnic. Ar exista societati si popoare mai mult sau mai putin permeabile fata de ideologie. Ideologia romaneasca s-ar gasi la limita de jos. Ideologia, aici, ar ajunge distorsionat si alterata: „In contact cu realitatea sociala (in speta romaneasca, dar nu numai), ideile se polueaza inevitabil” (65). Si atunci, avem o traditie ideologica? Practica politica alunga ideologia. Practica politica omoara politica insasi. Romanii fac politicianism, nu politica, sunt interesati de posturi si pozitii, nu de doctrina (67). Doctrina taranista, de care s-a apropiat teoretic si pe care a incercat si sa o puna in practica, ramane la limita de jos a ideologiei, este „elementara” (62). El constata ca burghezia, clasa careia ii apartine prin origine, nu are constiinta ideologica, are doar una economica. Burghezia de azi ii apare interesata exclusiv de proprietate, pretinde doar restitutio in integrum (66). Uita sa spuna ca burghezia de azi este distrusa, inainte de toate, economic. Si ca noua burghezie, avansata pe toate caile in economie, este rosie. Dar Marino este dispus, dintr-un fel de resemnare, sa accepte progresul economic prin aceasta burghezie baltata, care uneste fosti jefuiti cu fosti jecmanitori.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National