Articol
 
Nobletea sonetului
Categorie articol: Lecturi
Dupa cum se vede, nobletea liturgica a sonetului a traversat, fara mari pierderi, capcanele unui postmodernism agresiv care, lipsit de substanta, isi da duhul sfasiat in decade generatoare de confuzii. Oricum ai intoarce lucrurile, pasul de menuet al sonetului e mai convingator decat tropaitul impiedicat al unor saltimbanci de la peluza literara.
Pentru discutia noastra avem in fata volumul Zapezile timpurii al cunoscutului scriitor Emilian Marcu, autor a 30 de volume scrise din 1974 pana in prezent. Sa fie, oare, sonetul o obsesie a poetilor de varsta a treia?... Si ce daca?... Ramanem noi cu frumoasele versuri de altadata (si ne gandim in primul rand la Shakespeare si apoi la splendida antologie romaneasca editata de curand de Radu Carneci) si luati-le dumneavoastra pe celelalte ! Nu castiga nimeni nimic daca vom introduce in poezie antipoezia. Titlul recentului volum al lui Emilian Marcu ne trimite prin ricoseu la mai vechea tanguire villoniana: ou sont les neiges d’antan? (Unde sunt zapezile de altadata?). In carte e vorba de dragoste, nu-i asa? Dar, ca sa nu existe nici un echivoc, autorul precizeaza in subtitlul de la pagina 3: „Ultimele sonete de dragoste din mileniul II”. Sa nu ne gandim, insa, la vreo premonitie apocaliptica, fiind convinsi ca poetul a continuat sa scrie si pentru mileniul al III-lea si poate si pentru cele viitoare. Zapada timpurie este un volum amplu pentru o carte de versuri; avem 147 de poezii, in flux continuu (adica fara capitole separate), leit-motivul zapezii e principal si se mentine pe tot parcursul lecturii, existand, desigur, si multe alte metafore obsedante care, prin repetitie intaresc senzatia de unitate esentiala a cartii. Scenariul se desfasoara pe fundalul unei naturi obediente sau complicitare. Pastelul este decorul de forta al versurilor, perspectiva devenind astfel un veritabil partener al armoniei cuvintelor. Imaginile, adesea repetate, sunt recurente si participa la efectul general impreuna cu ritmul eufonic si cu fondul aluziv, deseori amfibolic. Toata aceasta trama e construita cu intentie de autor care se dovedeste a fi un excelent cunoscator al teoriei (vezi seria de gerundive cu care insoliteaza deseori textul unora dintre versurile sale).
Trecem peste aceste mici amanunte care tin de mestesug caci fondul poeziilor lui Emilian Marcu e mult mai bogat si mai interesant. Incercam sa retinem cateva din imaginile principale ale volumului comentat. Mai intai, dupa cum era si firesc, intalnim zapezi tarzii sau perene ca un simbol al trecerii, al eternei intoarceri in spirala, al puritatii, al regretului, deci al pierderii, al instrainarii. Iubirea poetului se exprima printr-o zapada timpurie. Timpul renaste in ciclul cosmic. Alte simboluri: tacerea (ca o mica moarte), sarutul de ceara, imperiul regal al frunzelor, cohortele de fluturi, clepsidra cu nisipuri si altele… De aici se naste acea stare crepusculara, acea senzatie de amurg care vine sa poetizeze toate amintirile noastre. Selectam o strofa care intruneste multe din aceste teme: „Trecutul timp nu-mi pare ca-i mort in calendar/ Cum frunza in cadere sfarseste catre seara. /Tacerea unei clipe amurgul din chenar / In taina il aduna in lacrima de ceara” (p.20).
Teritoriul poetic al lui Emilian Marcu este cutreierat de simboluri diafane, efemere, subtile, sugerand vremelnicia sperantelor noastre. Vara „aburinda” (vezi gerundivul de la pagina 21) este strabatuta de cohorte de fluturi care se risipesc in uitare; „Cenusa unei stele va fi plutindul nor” (p. 22), „Zapezile sunt buimace” (p.23). Timpul poetului e o nostalgie continua cu iremediabile pareri de rau pe care poetul o traieste cu largi gesturi „sorbind din pahare cu picior subtire” (p.31), „cu buza cruda de alcool a lenevire” (p.31) intr-o asteptare somptuoasa cand „imperii reci de frunze vor guverna o vreme” (p.8).
„Patrundem mai adanc in gradina cu arome rare. Printre nobile plante se iveste iubirea vesnic departata, vesnic apropiata.” Ce faci iubire-n clipa siderala – intreaba poetul – / Cand greierii in trupul ierbii se rascoala?” (p.30). E un vers frumos, cu un eros lilial trezit la viata in sanul naturii confidente. Si iata ca in parcul lui Emilian Marcu, cu nimfe si ondine absente, revine din nou imaginea principala a caderii frunzelor vazuta aici ca o somptuoasa plecare din realitate: „Imperii reci de frunze sarutului se lasa” (p.79). Departarea de fiinta iubita e traita ca o drama planetara: „Ca pe-un altar de frunze arzande in cadere / Suntem ziditi de ploaie in doua emisfere” (p.84). Presiunea timpului pierdut devine tot mai sufocanta: „Secundele-n deriva-n catapeteasma lunii/ Se macina-n tacere in tristii creuzeti/ De cate ori, iubito, adorm in vis paunii/ Ne-nchidem in icoane si-n varul din pereti” (p.94). Dar si mai clar:” Macar o clipa poate prin ani m-as mai intoarce, / Secunda de uitare pe noi se surpa iar” (p.108). E un moment crepuscular in care „Zapada ia foc in calendare” (p.126) si cand intr-o nebuneasca halucinatie (dar frumoasa) „adorm recruti de aer in irealul post” (p.109).
Finalmente, parafrazandu-l intrucatva pe poet, conjecturam ca poemele zapezilor sale timpurii, asemenea unor armate mari de frunze „vor invada imperii” (p.111), evitand insa versul urmator plin de regrete in care „culori sub pleoape ninse vor ctitori uitari” (p.111).
Sonetele lui Emilian Marcu sunt adevarate pahare de baccarat, pahare cu picior subtire din care poti degusta in voie vinul parfumat al propriilor sale amintiri.
Autor(i):  Viorel Dinescu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National