Articol
 
Paranteze
Categorie articol: Lecturi
Revenind la Roza lui Paracelsus. Intre cenusa si trandafir, ambele din „lumea cea aievea” a formelor provizorii („cuvantul moarte are doua intelesuri: incetarea activitatii vitale si anihilarea formei; forma e o iluzie si nu are existenta independent de viata; este doar o expresie a vietii, nu o creatoare a ei…”), se afla miezul lucrurilor, acel intre, al treilea (cum il descrie Francois Cheng, de pilda), „lumea inchipuirii”, zona cea mai densa in sensuri si tensiuni creatoare, atenta la relatie, la intreteseri si la fluxul permanent pe care se intemeiaza existenta umana secondata de gandul activ. In tinutul fantasmelor, sunt abolite temporar legile diurne si se intrevede integralitatea. Prin intermediul ei, s-ar putea face, in cele din urma, si saltul de la simpla, suficienta, oarba credinta la crezare si incredere.
Voi fi de partea tanarului care cere, fie si intr-o doara, dovezi. Sunt, asadar, de partea indoielii, de partea curiozitatii fara tihna, de partea drumului pe care il construieste fiecare pas al meu, stiind ca nu va ajunge la alt capat decat cenusa. In asta si sta frumusetea intamplarii numita viata: sa privesti cenusa, asemeni tanarului, s-o stii asteptandu-te rabdatoare, fara sa te amagesti ca sta in puterea ta sa aduci vreodata inapoi trandafirul – „caci morti sunt cei muriti”. Dar sunt si de partea amaraciunii lui Paracelsus, cel care stie ca nu are ce minuni sa arate, ca athanorul sau e „fermecat” doar pentru uz personal, in singuratate. Iar „vraja” nu se transmite, se dobandeste. Caci „nimic nu se pierde vreodata cu adevarat din elanurile noastre nesabuite catre inaccesibila stea” (Marcel Moreau), dar nici nu putem atinge ceva mai mult decat un fel de constiinta superioara – amestec de stiinta si fantasma – a ceea ce suntem inainte de a nu mai fi.
Cel ce gandeste singur. Tin la libertatea cititorului de a fi (citi) exact asa cum pofteste; scrisul de calitate, cartea buna contin deja in ele tehnici specifice de seductie – asadar, orice „smecherie” anume pusa la cale pentru a atrage imi repugna; daca eu, scriitorul, incerc sa-l ispitesc, n-o fac fiindca il cred pe el slab ori puternic, ci pentru ca n-am destula incredere in forta textului meu; numarul de cititori adevarati e, proportional, acelasi sub toate vremurile; vorbim de cititorul „in general” ca despre un ideal, altminteri, cate carti, atatia cititori – si e bine ca-i asa; daca sunt deschisi la compromisuri grave, nu sunt scriitori, ci negustori-cu-orice-pret; nu suportul decide asupra apropierii sau departarii dintre cititor si scriitor, ci calitatea scrisului; cititorul ideal e celcare- gandeste-singur; nu ma gandesc la cititor cand scriu, ci la om; criticul e un cititor pur si simplu, iar daca e in stare sa fie si scriitor cand comenteaza o carte, atunci e un cititor special; succesul la public, dar nu la orice public!, e mai important, caci mai sincer; un anume fel de succes poate suci mintile, da, e adevarat; as scrie oricum, caci e vorba de a-mi elibera o tensiune, abia apoi de a intalni, eventual, nelinisti asemanatoare; dupa o bucata de vreme, ma pot citi asa cum citesc un strain, dar, fireste, cred ca stiu mai bine decat ceilalti ce se ascunde in textele mele; nu, fiindca cititorii nu se impart cu nimeni, fiecare carte e singura in relatia cu cititorul, chiar daca „enciclopedia personala” functioneaza discret in fundal; cand si cand, visez la o lume mai putin dispusa sa se amageasca in fel si chip si care sa nu-si numeasca ignoranta cu vorbe mari; portretul cititorului nu tine de situarea geografica, mai ales cand cartile lumii sunt la indemana tuturor (aproape) simultan; daca doar el ar decide, un cititor de elita ar putea interzice o anume literatura de raftul doi care are si ea rostul ei pe lume…
Imi plac fisierele bibliotecilor, ma incanta si usurinta cu care se descurca un calculator printre fise si cote, dar raman cu o „sete” – mi se tot pare ca mi se ascunde ceva, ca au ramas uitate rafturi intregi de minunatii. Ca si cum ai privi marea ori cerul printr-o sticla mata. Ca si ele, Biblioteca e fara margini si fara fund, dar ochiul liber iti da macar senzatia ca vezi/pipai totul. De aceea, imi place rascolitul prin vaste depozite de carte. Cartile, sunt sigura, vorbesc si inchise fiind, asteptand cuminti intre coperte. Simt nevoia sa le vad ca si cum as vrea sa le citesc pe buze ce(-si) spun chiar inainte de a le deschide. A citi cartile cu buricele degetelor zice Umberto Eco: „Biblioteca unei case nu este doar un loc in care sunt adunate cartile: este si un loc care le citeste pentru noi”. Lectura (si ma gandesc aici la „citirea” cartilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omeneasca a revoltei in contra ingradirilor de orice fel. „Ma revolt, deci suntem” scria Camus. Las parafraza astfel: „Citesc, deci suntem”.
Secvente de moreaumachie. In Gandirea mongola (1971), Marcel Moreau scrie: „Omul noptii se inalta dureros de la subteraneitate la suveranitate. El se dedica eliberarii sale prin faptul insusi ca neaga libertatea ori inceteaza sa mai creada in ea. Mai teribila decat moartea lui dumnezeu, libertatea care nu exista pretinde o depasire nelimitata. Depasire pe care am numit-o deja eliberarea.” Alain Bosquet comenteaza: „Gandirea mongola e, daca-l inteleg bine pe Moreau, o gandire venita din impulsiunea cea mai salbatica, adusa parca de vreun Gengis Khan incalecand cuvantul si vorbirea in acelasi timp, o gandire mongoliana in sens medical si patologic… Tragedia omului – a fi inseamna a-l pregati pe a nu fi, ne-o spune in felul sau – trebuie sa se resoarba intr-un soi de jubilare feroce”. In Artele viscerale (1975): „Ma intreb incotro se indreapta, alene, acest verb cu infatisari de orgie melancolica. Inspre ce tinuturi din nou indepartate unde nu afli incantare decat in frumusetea femeii si in forta scriiturii…” „Distruge, asadar, dar n-o fa decat daca ai certitudinea ca poti inalta vreun turn ametitor ivit din nebunia ta, un locuibil si liber castel deasupra ruinelor insesi ale lucrului pe care l-ai daramat.” Marcel Moreau nu recunoaste visceralismul ca teorie, caci trupul ca „actor al istoriei noastre, creator de destin, nu exista inca. Ramane analfabet. Un obiect caruia moda si publicitatea se insarcineaza sa-i laude meritele” (interviu din 2004). Din Celebrarea femeii (1977), cateva subtitluri: Femeie invesmantata in rosu intunecat…, In adancul simturilor tale, o mana de artist…, Rasul tau ca un pumn de pietricele…, Pe pielea ta sa scriu un roman… („Pe pielea ta sa scriu un roman. In imprejurimile sexului sa trasez linii de o ardenta lubricitate: capitol plin de tipete, de socuri, de sucuri, de moliciune, de mangaieri, de alunecari, de scotociri, de miasme, de savori, de arsuri, de magnifice scursori. In sexul insusi, partea obscura, adica ilizibila a povestii. Sa-ti infasor coapsele cu o matase de cuvinte rare, strunjitoare, scriitura fina si regulata nascuta din jilavul pliu al vulvei, povestirea confidentiala, aproape pretioasa, a unei dorinti de modelator…”), Asta seara mi-e mangaierea lanoasa…, Mare e nevoia carnii de a se istovi prin alta carne…, Toata caligrafia delebila a mangaierilor…, Un pudic visator la imposibila iubire. Sexul nu vorbeste, in cartile lui Moreau, ci scandeaza, cu o arta simfonica impecabila.
Autor(i):  Irina Petras
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National