Articol
 
Poetul in duh in zi de duminica
Categorie articol: Lecturi
Anotimpul din Patmos (Editura Brumar, 2010) este un volum de versuri splendid inchegate in jurul unui poet care isi marturiseste intrarea intr-un anotimp al harului. In aceasa a patra carte de poezii a lui Ioan Marginean respira linistea paradoxala si fericita, rezultata din impacarea cu timpul si cu exilul in viata si lume. Voiam sa va explic in ce consta viata mea/ si sa va spun ca rana linistii e acum luminis, scrie poetul, zabovind intr-un anotimp al trecerii (ca orice anotimp, semn al vremelniciei) si intr-o insula a revelarilor (ca orice insula, semn al marginirii in nemarginire). Zabava aceasta, datatoare de revelatie si ziditoare de vers, nu se poate implini decat prin iesirea din trecere, decat prin desprinderea de timp. Prin poezie, adica: Am iesit din timp si rugaciunea/ ca o apa curgatoare, cantecul lumii in care te duci./ Paganini cel mare n-a compus bocete pentru clopot si carciumi/ si nici bucuria trecatoare n-a strans in ea glasul nemuririi.
Rugaciunea-cantec-poezie devine, astfel, aducere laolalta a clipelor, adunare a fiintei in causul cuvantului, fara balastul (auto)deplangerii, al bocetului si jelaniei, dar si fara cel al senzualitatii. Ioan Marginean transfigureaza in imagini „tacute” timpul revelat si trait in dureros-impacata-i curgere. Revelatiile sale „corporalizeaza” trecerea prin vreme a fiintei, alunecarea surd-inocenta in moarte, jocul de amagiri pus de sine si de lume in fata Pragului pentru a-i indulci necunoscutul. Aflat, insa, in anotimpul din Patmos, al dezvrajirii si al scoaterii de sub iluzie, Ioan Marginean simte cu fiinta intreaga „glasul mare de trambita” venind din urma-i si convertind trecutul in substanta recuperabila poetic si prezentul in dureroasa viziune a sfarsitului- promisiune. Carutele imping noaptea spre mal,/ un rest, sufletul meu – luna plina inca,/ simte carnea zorilor ca pe-o durere. Sau, intr-o alta poezie: Ma doare vamuirea dintre piele si os/ si coaste strapunse de ura;/ voi semana grau si voi aprinde lumini. Datoria impacarii intelepte cu vremelnicia lumineaza versurile lui Ioan Marginean. Nu este vorba, insa, despre o datorie propusa ori impusa prin cutuma, despre o obligatie dictata din afara fiintei poetului, ci despre coacerea fireasca a duhului, prin truda intelegerii lumii si a rostului sinelui in lume si in fata Judecatorului. La poarta dintre lumi vamuiam oameni fara chip,/ prin labirint toti vorbeau despre boli/ si despre case mari cat framantarile lor. Un indelungat exercitiu al participarii la trecerea oamenilor prin lume, la nasterea si botezul pruncilor, la zbuciumul celor vii (iluzoriu, cel mai adesea, datator de amnezii si deruta), la palpairea muribunzilor in spovedire si impartasanie, il face pe Ioan Marginean capabil sa isi zideasca linistea, sa isi construiasca pragul de pe care se contempla sinele si lumea, inainte de propria-i trecere. Imaginile-revelatii concentreaza in substanta lor alegorica memoria locurilor, a oamenilor si a clipelor care i-au insotit poetului fiinta prin exilul in viata. Ard in mine toate florile, limba noua,/ moartea sta nerabdatoare pe umerii mei./ Ca un dor vioara plange, ca o casa la tara,/ ca o hora batuta-n genunchi./ De pe celalalt deal al fericirii/ de nici o aducere aminte nu se spune veste. Un loc special intre imaginile care contrazic nimicul, golul si moartea, il are memoria tihnei, dintr-o copilarie perpetua, prelungita mult in viata de adult: Edenul meu,/ un fir de lumina sculptata in lampa/ si multe vise cu ingeri/ ce-mi coborau cartile din pod,/ visinul ce-mi intindea rosu covor,/ cand, din razboiul lumilor, ma intorceam invins,/ biserica plina ochi de copii,/ peste care rugaciunile mele curgeau/ ca vopseaua pe o icoana noua. Poetul pare a se afla pe pragul dintre aici si dincolo, in asteptare si ascultare. Nu mai sunt prieten al timpului/ imaginea a pierdut gustul perfid/ odata cu milionul de spaime, sta scris intr-o poezie. Altundeva: Jumatatea mea goala deseneaza pe cer/ cealalta jumatate;/ amandoua joaca ping-pong/ deasupra bisericutei, printre pomii vesnici. Se creeaza, pe acest prag, o stranie identitate intre poet si semne: pana la-ntuneric mai sunt doua puncte,/ virgula compromisa la primul extemporal. Intre viata si moarte, deci, se afla o juxtapunere decazuta, anulata prin atat de comuna intrare a pruncului in lume. Ii ramane poetului sarcina de a plasa, intre viata si moarte, intre aici si dincolo, un semn-punte. Revelatia devine, astfel, un substitut al virgulei, acel „doua puncte” prin care se deschid mantuirea ori calvarul.
In starea de iesire aparenta din timp, prin cuvant si vers, marturisitorul afla, intuind, sensuri. Nu exista bucurie a trecerii, dar nici revolta in fata acesteia. Impacarea limpede cu timpul, asemanatoare intelepciunii generice ardelenesti, face ca in poet sa se modifice nemurirea. Despre aceasta perceptie grava si impacata a mantuirii scrie Ioan Marginean in Anotimpul din Patmos, despre intoarcerea in sinele curatat de iluzia nemortii. Imaginile, profund alegorice, incarcate de simboluri si reverii, par a fi rezultatul ascultarii si nu doar al cautarilor. Poetul devine purtator de glas, traducator in cuvinte al viziunii vietii si mortii. La fel ca in scrierea Sfantului Ioan Teologul, viata si moartea nu se „limpezesc”, insa, prin incarcatura rationala a cuvantului. O cheie diferita se cere pentru a intelege rostul celor sapte sfesnice, al celor sapte stele, al celor sapte cupe ale maniei lui Dumnezeu. O astfel de cheie cere si poezia lui Ioan Marginean, care isi obliga cititorul sa se lepede de esafodajul de conexiuni si definiri rationale, construit spre a pricepe lumea si a-i da rost, pentru a-l inlocui cu certitudinea sfarsitului. Timpul capata, in acest fel, corporalitate, fiind simtit si trait cu ochii si urechile.
Din postura de ales care aude glasul, poetul asaza in cuvant imaginea timpului. Rezulta o poezie „noua”, ce decurge firesc din cea entuziasta si energica, a bucuriei de a trai, pe care Ioan Marginean a „marturisit-o” in volumele Inevitabila calatorie si Pasarea din cerul gurii, dar si din cea a lirismului grav, din Monolog langa lampa. Versurile din Anotimpul din Patmos sunt rodul unei viziuni poetice mature. Fara a fi rece, superior-clasicizata si arogant indepartata de caderile firii omenesti, aceasta viziune este incarcata de nostalgia iubirii, de constiinta bucuriei de a fi in viata, de durerea carnii, de spaima unui dincolo greu de cioplit in cuvant. Poetul se supune trudei de a-si constientiza exilul, de a face pact cu timpul, de a-si tensiona fiinta in ascultarea de dinaintea plecarii dintr-o viata „clocita”, oricum, sub oborocul mormantului: Trupul timpului sentoarce- n mine ca o indrazneala./ Ma bantuie, Gy, lacrima oului/ ce ne-a clocit sub morminte, unde nici ani nu mai sunt. O atentie incordata chinuitor creeaza premisele pentru receptarea unor altfel de voci, aducatoare de vesti dintr-un dincolo la care nu avem acces (sau pe care nu-l dorim accesibil, daramand puntile aruncate dinspre el sau lasand ca vegetatia luxurianta a vietii sa ii mascheze potecile). Ce rost afla poezia in aceasta constientizare a trecerii (caci trecerea este tema centrala a volumului)? Zidirea de cuvinte nu aduce tinerete fara de batranete trupului si viata fara de moarte sufletului, dar poate aduce sens, poate deschide urechile pentru auzit, poate indulci taisul pragului dintre aici si dincolo. Poezia, de fapt, ii reobisnuieste pe creator si pe cititor deopotriva cu relieful acelui dincolo, uitat, dar si cu dimensiunile reale ale vietii de aici. Fiecare clipa ma naste intr-o limba de clopot, scrie Ioan Marginean, cu fibra sufleteasca tensionata de lunecarea vremii. Versul este o consecinta a trairii depline a vietii. Poezia salveaza fiinta din ceea ce trupul si duhul simt a fi catastrofa existentei fara libertate: Ma simt ca o servitoare prost platita/ si strivita de intrebari;/ mirosul de praf de pusca/ mai face o inspectie/ si ochii prinsi in clesti/ ca intre doua taisuri;/ gura mi-e biciuita pana la lesin/ si carnea-mi cade ca unui lepros. Intr-o astfel de viata, inchisa intre spaime, amenintari, dureri iminente si reeducare, cu biciul cerintelor celuilalt, a propriei forme de a cuvanta, nu ramane decat libertatea trudnica a fiintarii in poezie. Si atunci, poetul pune primul gand pe cantar botezandu-l/ si dupa coltul unui cantec/ paseste ceva mai vioi. El lasa viata si moartea sa se cuibareasca, printre zambete, intr-un poem nestins. Aceasta nu pentru a anula moartea, ci pentru a intoarce spatele iadului.
Iubirea este, intr-un astfel de context, fundamentala. La cina saracilor (iar poeziile din Anotimpul din Patmos sunt cina si taina) mai mare ca moartea e dragostea. Poezia nu se poate zidi fara ca inima ca o caramida rosie sa nu isi afle locul in zid pentru a prinde vocile celorlalti. Este vorba despre o iubire distilata, generica, din care se hranesc daruirea sinelui si arderea pentru semeni. Cuvintele adunate in poezie afla rost doar daca devin pietre sub picioarele celorlalti: insangerate cuvinte/ sencheaga in poem/ transpirand mir in curtea pardosita cu pietre.
Poeziile din Anotimpul din Patmos sunt rod al revelarii mortii in chiar miezul vietii. Zidirea in cuvant a acestor revelari se face prin imagini si linii simbolice, pasnic adunate in armonie. Poetul, din postura celui care deja se afla, cu o parte a sinei, dincolo, vede si asculta viata de pe jumatatea de prag a mortii, iar moartea o vede si o transfigureaza din perspectiva celui inca viu. De aceea, in incheierea volumului, lui Ioan Marginean ii ramane sa marturiseasca: intins pe lespedea acestor cuvinte,/ manchin cu un gest obosit si ascult cu urechea lipita de/ piatra uriasa pe care au pus-o la mormant. Ascultarea continua, la fel ca inchinarea, pentru ca ceea ce e dincolo sa poata fi tras, cu urechea, in lumea de aici.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National