Articol
 
Starea romanului (I)
Categorie articol: Lecturi
Uniunea Scriitorilor din Romania, Filiala Alba-Hunedoara, Consiliul Judetean Alba si revista „Discobolul” au organizat la Alba Iulia editia I a Colocviului romanului romanesc, la inceputul celei de a doua decade a lunii aprilie, anul 2008 sub genericul: Romanul romanesc si noile provocari ale realului. Au facut expuneri si au participat la dezbateri 15 scriitori si critici literari in Aula Universitatii 1 Decembrie 1918, in prezenta decanului Facultatii de Istorie si Filologie, d-na prof. univ. Dr. Ileana Ghenes. Desi Colocviile abordeaza starea romanului romanesc, deschiderea o face Marin Mincu cu o conferinta despre poezia romaneasca in secolul XX si primul deceniu al sec. XXI, in sinteza panoramica redactata propune o noua perspectiva asupra poeziei din secolul XX, diferita de a lui G. Calinescu si a tuturor criticilor postbelici cantonate intr-un fel de neo-impresionism si neavand geniul lui Calinescu cad in zona sterila a mimetismului.
In partea introductiva a Panoramei sale traseaza jaloanele principale si sustine existenta a patru paradigme: modernism, traditionalism, avangardism si experimentalism in cadrul lor inregistreaza directii in plan estetic si generational. Daca avangarda a impulsionat prin Tristan Tzara, Eugen Ionescu, fondatorul teatrului absurd, literatura europeana, prin I. Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Tudor Arghezi in perioada interbelica si Nichita Stanescu in cea postbelica sau sincronizat cu poezia europeana. Stefania Mincu prezinta in alocutiunea: Douamismul poetic romanesc lirica tinerilor numiti si mizerabilisti, taxati, in bloc, reactivi, pornografi, fracturisti, netinandu-se cont ca insusi realul fiind degradat apocaliptic. Cei „34 de poeti din douamiism” desfiinteaza simbolul din limbajul poetic, se exprima direct prin real ca semn al realului in mod tautologic, daca vrem, la nivelul cel mai de jos al semnului real (p. 118), pe propensiunea catre poezie si cititorul il vor depasi.
Prozatorul Mihai Sin din generatia ’70 prin „Note despre mitul marelui roman” apreciaza ca starea romanului romanesc este generata de lipsa substantei majore, a temei si mizei, iar „problema limbajului tehnic si a strategiilor narative sofisticate… n-ar trebui sa reprezinte marea dilema a romancierului roman contemporan” ci ideile majore, mizele mari.
Intr-o stare in care epicul se revarsa, conflictele tragice prisosesc, in mod paradoxal, romanul romanesc este indreptat spre „fundaturi” pe care Mircea Eliade o contesta pe vremea cand generatia tanara (grupata in jurul revistei Criterion), din care facea si el parte, era „chemata pentru lucruri mari” si solicitata „sa luptam, sa fim jertfiti, sa amutim” impotrivindu-se „dependentei noastre culturale de libraria franceza, dependenta care miza pare o dovada de lene intelectuala” (p. 23)
Marele roman pretinde o inalta miza, abordarea tragicului (nu marginalizat, acoperit de bascalie), eroismului existent in repertoriul marilor modele (Tolstoi, Dostoievski care sustinea ca „nici un om nu poate trai fara un tel oarecare si toti ravnesc sasi ajunga telul). Omul neinsufletit de nici un tel, de nici o speranta, se preschimba adesea intr-un monstru…” (p. 25). Marele roman va fi cel care este „recuperator al dramelor si tragediilor romanesti din ultima jumatate de secol: va trebui redescoperit omul, nu ca fiinta stupida iar romanul va fi chemat din nou sa povesteasca despre om” (p. 26).
Ioan Grosan, prozatorul, marturiseste ca a ajuns la roman dupa o etapa de antrenament epic, scriind povestiri, nuvele (asemenea lui L. Rebreanu care a tiparit vreo 5 – 6 vol. de proza scurta pana la capodopera „Ion” 1920 impresionanta prin monumentalitate, constructie arhitectonica), invatand de la Nicolae Breban pentru care „romanul este o constructie epica solida, asemanatoare cu un castel craiesc al Ardealului” (p. 27) Colocviul de la Alba Iulia putand aduce clarificari in ce priveste romanul si imensele provocari ale realului din zilele noastre. Interventia ampla a prozatorului Radu Mares: „De ce cred ca Romania a fost o Siberie a spiritului?” a evidentiat un paradox, in ciuda vitregiei epocii proletcultiste se scriu romane, care insemneaza si azi ceva in istoria agitata a speciei: Marin Preda: „Morometii”, Eugen Barbu: „Groapa”, G. Calinescu: „Bietul Ioanide” iar Vintila Horia (la Paris) C. Virgil Gheorghiu, M. Eliade, P. Dumitru, V. Voiculescu, L. Blaga au scris romane memorabile. Generatiile ’60, ’70, ’80, in plin realism socialist scriu romane de mare valoare, dupa 1990 asistand la un „spectacol plin de zgomot, de culoare, de muzica si faze…” (p. 34) In dupa amiaza primei zile soseste si romancierul N. Breban solicitat sa-si rosteasca opiniile despre roman si despre provocarile pe care le adreseaza realitatea pornind de la experienta sa de scriitor, de cititor de literatura, de filosofie, de interpret al prozei, „abordand tematica realitatii de la un alt nivel decat acela al romancierului” (p. 35)
Intrarea lui Nicolae Breban in miezul problemei romanul provocat de realitate aduce Colocviului dinamism, densitate ideatica, complexitate, expresie a polivalentei creatoare, fascinante ce isi comunica transant, socotind ca „nu-s valabile afirmatiile decat pentru mine, sau cativa care au stat langa mine acum 20 de ani si care mi-au ascultat unele sfaturi” (p. 38) Socotind problema pusa in termeni dificili: „Cum ma raportez eu la realitate” sustine categoric, ca si in numeroasele sale alocutiuni: „eu nu cred in realitate… desi, e adevarat, sunt un scriitor, un prozator realist polemizeaza cu proza fantastica, avand reticente fata de invazia literaturii latino-americane, ilustrate de Marquez, Llosa, Ros Bastos, pe care ii considera nuvelisti, doar E. Sabato fiind romancier. Ar prefera sa se bucure de succes Th. Mann, F. Dostoievski, M. Eliade desi a largit sfera epicului romanesc si are cateva nuvele exceptionale prefera pe V. Voiculescu, pe St. Banulescu „un prozator urias, mai mare decat Eliade”. (p. 36)
Ca prozator realist N. Breban nu crede ca trebuie sa extinda sfera realului, „sa maltrateze proportiile realului.” (p. 37) Nu-si va schimba stilul pentru ca schimbarea tipologiei sociale nu a eliminat eternul sufletului uman, pulsiunile lui vitale avizate de Dostoievski si Proust exista si acum si apreciaza ca „avem o sansa si daca exprimam nationalul universal, nu numai cel idiomatic si specific” (p. 38) Scriitorii romani trebuie sa aiba ambitia, aroganta de a aborda elementele fundamentale ale psihicului uman, detectabile de cititorul de pe globul intreg. Este fascinat de realul prin literatura. Este interesat de realul care este idee, in sens platonician, hegelian si nu neaga marii scriitori romani, reprezentanti ai realismului traditional tip M.
Sadoveanu, Rebreanu, Agarbiceanu la care realul este profund si simbolic, pe M. Preda la care taranul are masca ironica, dar este fascinat de Th. Mann, Nietzsche, Dostoievski, Th. Hardy, Herman Hesse. In viziunea lui N. Breban romanul „e o polifonie, o structura polifonica”, fiind interesat nu de capodopera ca in literatura germana, engleza, spaniola sau franceza, mare si veche, ci de „un sir de creatii, o culme de productii care toate in finalul lor pot sa propuna o viziune. Si aici ii citam pe Goethe, pe Tolstoi, pe Dostoievski”. (p. 47) Intrebarilor incitante ale lui Alexandru Cistelecan ori Aurel Pantea le raspunde transant: romanul „e o necesitate de existenta pentru scriitorul adevarat”, „o forma existentiala”, vitala pentru existenta culturii pentru ca ea are origine amestecata, avand ceva din alta natie, din nemti, sasi, secui, greci, evrei, unguri si, deci, vigoarea acestora, apoi noi esticii am intrat in cortegiul apusean umiliti, fara atatea generatii de creatori ca italienii (Dante), spaniolii (Cervantes), englezii (Shakespeare), francezii (Montaigne), etc., sa propunem o viziune, o constructie ampla, o polifonie si nu sa urmam modelele de mana a doua sau a treia si sa n-avem complexul ca literatura romana este in asteptarea capodoperei, de Opera Mare. Exista si la noi, „nu numai ca am scris si eu cateva”, dar si Rebreanu, St. Banulescu, M. Preda, Camil Petrescu, H. P. Bengescu.
Ca om din Nord tinde spre constructiile ample asemenea catedralelor monumentale facute din sentimentul eternitatii operei care trebuie sa dureze, nu sa uimeasca pe moment. Asa si cum literatura mare, este facuta sa dainuie. Nu-si reciteste manuscrisele, n-are timp, desi e bine. Nu crede ca trebuie atacati scriitorii morti sau vii pentru dosarele securitatii (dar atitudinile denigratorilor fascistoizi de tip C. T. Popescu, trebuie infierate pentru atitudinea similara cu a lui Goebles, Hitler, care ardeau picturile moderne germane). Nu este de acord cu postmodernismul, nici cu criteriul generationist preferand grupurile din jurul unor reviste (de felul Junimii, cu T. Maiorescu leader si revista Convorbiri literare, ori E. Lovinescu si „Sburatorul”). Nu crede in comunicare ci in rezonanta.
Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National