Articol
 
Paranteze
Categorie articol: Lecturi
Cititorul, cartea lui Bernhard Schlink, in varianta cinematografica a lui Stephen Daldry pune, sec, cateva chestiuni de o realitate incomoda. Mai intai, cum poti impaca perspectiva lunga asupra Istoriei cu una punctuala. Daca e adevarat – si este! – ca nu conteaza ce e drept, ci ce e legal, caci societatea omeneasca e functionabila doar prin disciplina, regula, limita, lege, toate respectate, cum mai definesti dreptatea insasi? Cand lupti pentru dreptate, ce anume iti doresti? Cum sa ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? In functie de ce iti definesti responsabilitatea, loialitatea, constiinciozitatea?
Daca doar respectarea legii e importanta, atunci nu mai poate fi vinovat si deci pedepsit, atunci cand, in cele din urma se dovedeste stramba, decat cel care a facut-o, legiuitorul. Cat de usor e, insa, sa-l identifici? Apoi, nestiinta de carte iti pastreaza latente indoielile morale: analfabet fiind, nu poti distinge ce e bun si ce e rau. Asta fiindca Binele si Raul nu exista in afara constructelor cultural-morale. La nivelul firescului, al naturii tale naturale, poti asculta de poruncile stapanului, straduindu-te sa-l multumesti cat mai sarguincios cu putinta. Greseala/vina ta stau doar in neascultare, nesupunere. Nu ai nimic de cantarit cu mintea proprie. Tot asa, culegi de pe strada un baiat suferind, il speli, il iubesti – fiindca intelegi ca asta isi doreste. Apoi, il asculti. Asta e menirea ta, e lucrul cel mai bun pe care il poti face. De cand te stii, ai dat ascultare altora. Orbeste. Cand ti se cere sa iesi din acest rol, „sa lucrezi la birouri”, adica sa citesti, sa scrii si, implicit, sa preiei conducerea, fugi. Esti gata sa platesti singur pentru o vina a mai multora, chiar colectiva, fiindca sentinta, intemeiata pe proba scrisului tau, te asaza, fie si mincinos, in randul stapanilor, al celor care stiu sa scrie, sa citeasca, sa dicteze. Cand, in fine, dupa 20 de ani, deprinde, ascultand si buchisind, scrisul si cititul, Hanna dobandeste controlul asupra propriilor gesturi.
Acum vede, stie sa deosebeasca prin gand propriu binele si raul. Sinuciderea e gestul eliberarii de ascultare. E, oare, un indiscutabil castig? Libertatea, dreptatea nu inseamna niciodata acelasi lucru pentru toti oamenii. Iar legile oamenilor sunt alunecoase. Fata in fata cu crima contra umanitatii nu poti avea decat gesturi simbolice si care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Tanara evreica pastreaza cutiuta de ceai a nazistei criminale ca pe un obiect cu incarcatura umana eterna. Nu si banii. Ei sunt instrumente ale conjuncturii. Michael face un alt gest simbolic: ii preda fiicei povestea, cu toate ezitarile, lasitatile, intrebarile fara raspuns.
Stiinta si disciplina mortii, asumate fara ingrediente dogmatice, ii erau la indemana lui Saramago. Tot asa ideea ca omul „moare fiindca e viu” (vezi Intermitentele mortii). Desi autoexilat si din cauza neintelegerilor legate de luciditatea incomoda a cartilor sale, cei 20 de mii de oameni care l-au insotit la funeralii, plus decretarea doliului national rascumpara o parte din obtuzitatea contemporanilor sai. Jose Saramago este unul dintre cei zece scriitori la care pot reveni oricand sigura ca voi mai afla ceva despre mine, despre om, despre lumea vorbelor lui. Pentru Memorialul de la Mafra (ii spun in continuare asa, sub acest titlu l-am descoperit si asa ramane pentru mine) isi alegea un motto din Marguerite Yourcenar, recunoscand singur seducatorul amestec de eruditie si magie turnat in pagina. Ironia secondata de lirism se petrece la el in absenta totala a inocentei, dar si prin mimarea inocentei careia ii sunt iertate indiscretia si impudoarea. Incarcatura baroca a frazei inlesneste, in jocul ambiguitatii, accesul prin realitate la irealitate: „odata plasmuite, istoriile ajung sa fie mai adevarate decat intamplarile adevarate pe care le povestesc”. Acel aproape sfarsit, acea aproape rotunjire, acea miscare inversa dinspre fictiune inspre istorie, dinspre viitor spre prezent confera cartilor o sfasiere continua, frenetica. Pluta de piatra, Eseu despre orbire, Toate numele, Pestera, Anul mortii lui Ricardo Reis, Omul duplicat, Istoria asediului Lisabonei, Eseu despre luciditate, Calatoria elefantului sunt, pentru mine, carti fundamentale (carora Mioara Caragea le-a dat o impecabila haina romaneasca). Prin intermediul lor se sugereaza cateva dintre adevarurile esentiale pe cale de a fi uitate: „Ochii creeaza diversitatea lumii si fauresc minunile”, nici vesnicia nu e vesnica, relativitatea si schimbarea sunt daruri omenesti, daca ar fi posibil ultimul cuvant lumea ar fi pierduta in „negurime”. Nu exista doar un inceput pentru lucruri si pentru oameni, inaintea fiecarui inceput identificat mai exista unul, „ceea ce n-are explicatie, mai are nitel de asteptat.” Omul trebuie sa caute, sa aleaga, sa citeasca semnele cele mai neinsemnate. Viata este o lectura activa si valorizanta si numai de oameni depinde daca vor trai astazi continuand apatic ziua de ieri sau vor sti sa inceapa „de la radacina si de la leagan ziua cea noua”. Evanghelia dupa Isus Cristos e o carte prea densa, prea mare, prea adanca pentru minti inguste sau ingustate de prejudecati. Umanizarea biografiei lui Isus Christos mi se pare cea mai adevarata si mai inalta recunoastere a rolului sau – direct ori indirect, real ori manipulat/ fictionat – in istoria ultimelor doua milenii.
Asa cum exista un loc al tau, casa onirica, cea care te marcheaza pentru toata viata si te urmareste/ urmeaza pana la capat, oriunde ai merge, exista si un timp al tau care te contine si prin care esti ceea ce esti. Toate clipele prin care ai trecut crescand, imbatranind, oricat de pline si de bune si oricat de rele si de pustii, sunt in tine pentru totdeauna, sunt chiar materia(lul) din care esti construit. Esti, pana la urma, un simplu (?) joc cu matriosti. Varstele succesive sunt toate prezente in varsta ta de acum, care le e rezultanta. Nimic mai van decat sa crezi ca te poti desparti vreodata de trecut ori ca poti atinge viitorul visat doar cu o parte dintre matriostile tale succesive. Importanta si rodnica ramane evaluarea individuala a matriostilor destinale componente cu acceptarea maleabilei lor implacabilitati. Caci orice timp al tau iti este accesibil atata vreme cat ai la indemana gandul, visul, cartea. Fascinatia vechilor fotografii vine din realitatea lor ireala. Privesc o veche fotografie. Sunt acolo eu, cea din urma cu o jumatate de secol. Nu pun la indoiala „realitatea” fetitei care ma priveste, e un punct prin care, stiu fara umbra de indoiala, am trecut. In timpul ei, ea era fara sa ma banuiasca.
In timpul meu, eu sunt, stiind prea bine, dar si extrem de vag ca ea ma locuieste, dar neputand-o actualiza cu precizie, caci sevele s-au amestecat in mine fara sa le mai pot distinge. Imi vine in minte gandacul din Tamisa, despre care am citit candva: zace apatic in mal ani in sir, iese apoi pe mal si se agata tenace de muschi. Sub carapace, inauntrul sau se intoarce la elementele esentiale, se preface in „supa” primordiala. Aceasta lucreaza in aparenta nemiscare un numar de zile. Cand carapacea crapa in cele din urma, iese la iveala si isi ia zborul o libelula argintie, de neimaginat sub invelisul dinainte. Memoria are ochii atipiti, dar o privire atintita asupra trecutului ii poate trezi. Memoria, ca si visul, are functie interpretativa. Pe cateva repere „reale”, poate lucra liber si legitim, deopotriva, istorii intregi. Vechile fotografii pot revela detalii ale libelulei viitoare (nu neaparat argintie!!) daca le folosesti ca semne memorative, ca relansatori in descifrarea de sine, lasand in voia ei componenta fantasmatica a oricarei reconstituiri.
Autor(i):  Irina Petras
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National