Articol
 
Un roman despre ceasul de apoi
Categorie articol: Lecturi
Asteptand ceasul de apoi, romanul scris de Dinu Pillat intre 1954 si 1956 si publicat pentru prima data in 2010, este propus de editorii sai spre o lectura „contextualizata” de factorul istoric. Adevarat, cartea a facut parte din plin din jocul de ironii si drame al deceniilor postbelice romanesti caci a constituit „proba” unuia dintre capetele de acuzare in procesul lotului „mistico-legionar” Noica-Pillat.
„Teascul cel mare” al istoriei a prins si a zdrobit buna randuiala a unei lumi in care cartea si scriitorul aveau libertatea de a trai si de a muri in pace. In maniera tipica a unui sistem ideologic fundamentat pe substituirea si pe rasturnarea aberanta a semnificatiilor si a valorilor, romanul a fost talmacit de autoritatile comuniste ca avand substrat pro-anarhist si legionar. A fost confiscat, inclus in colosul dosarelor de acuzare a intelectualitatii cu radacini „burghezo-mosieresti” si a fost ratacit, pentru nu mai putin de cincizeci de ani, in arhive mirosind dezolant-naucitor a fals si adevar laolalta. De fapt, romanul si-a insotit in mod dramatic autorul pe intreaga perioada a anchetei, in intervalul martie 1959 – februarie 1960. A ajuns sa fie baza (mistificata) a legaturilor periculoase cu strainatatea, a unor intentii subversive inexistente, in fond.
Asteptand ceasul de apoi a constituit, aberant, unul dintre suporturile justificative pentru oprimarea unor inocenti. Malefacere qui vult, facile causam inveniet.
Valoarea literara a manuscrisului lui Dinu Pillat nu a fost evaluata corect de catre primii sai cititori, obisnuiti, inca din deceniile interbelice, cu rigori estetice severe si cu grile critice clasicizate, depasiti de coloritul pe care incepea sa il dezvolte noua „estetica” ideologica si incapabili sa anticipeze drama unui roman motivat de dorinta eliberatoare a intelegerii. Andrei Scrima, de exemplu, a trecut romanul in categoria unei „schite”, considerandu-l „cum spun francezii, une ébauche et une promesse” si afirmand ca „nu avea carne, carnalitate” (v. Stelian Tanase, Anatomia mistificarii). In esenta, insa, Asteptand ceasul de apoi este un roman bine documentat, generat de nevoia intima, intelectual-spirituala a lui Dinu Pillat de a pricepe resorturile motivationale ce au condus tanara generatie interbelica spre un entuziasm demolator fara precedent. Cartea este scrisa nu doar cu obiectivitate, cum afirma Cornelia Pillat, ci si cu o infinita delicatete, izvorata dintr-o educatie cu profunde radacini in valorile traditionale autohtone si europene. Dincolo de factorul istoric contextual, de aerul „spectaculos” care poate inconjura un roman descoperit la cincizeci de ani dupa confiscare, de valoarea etic-justitiara care i se poate atribui prin insasi publicarea sa, cartea lui Dinu Pillat se dovedeste a fi un exemplu de literatura tesuta dintr-o sensibilitate „de moda veche”, din bunul-simt al raportarii oneste fata de uriasul mecanism al istoriei si din nevoia spirituala de eliberare de sub povara non-sensului.
Dinu Pillat se apropie de tema legionarismului romanesc si de personajele sale cu linistea si sensibilitatea unui om care traieste lucid o cotitura istorica, interesat fiind, in fibrele discrete ale fiintei sale, de sensul acestei cotituri. Trecand de la excese ideologice de dreapta la aberatii totalitare de stanga, veacul il obliga, de fapt, pe scriitor la un exercitiu de intelegere si semnificare. Personajele romanului fac parte din doua lumi diferite. Adina si Sebastian Rautu, Grigore si Raluca Holban, intelectuali cu traditie familiala veche, posesori de mosii candva prospere, sunt reprezentantii unei varste istorice intrate in declin. Valorile lor nu isi afla ecoul in valorile tinerei generatii. Situatia nu ar trebui sa dezorienteze caci reprezinta, pana la urma, un catalizator al dinamicii istorice. Ceea ce este dramatic, insa, in tesatura veacului XX, este agresivitatea cu care se cauta productia ideologica a „omului nou”. Tinerii din Asteptand ceasul de apoi, de la sensibilul Stefanuca Holban, de la fratele sau, Lucian, pasionat de idei si abstractiuni filosofice generatoare de schimbare, pana la fanaticii dezradacinati Rotaru sau Vasia, cu totii isi neglijeaza sau isi anuleaza temeliile pentru a se arunca orbeste in utopia unui „om nou”, colectiv, stapan peste timp si istorie. Ei nu se rezuma la a nega ceea ce este vetust pentru a deschide calea noutatii. Tinerii din gruparea „Vestitorilor” (oglindire literarfictionala a miscarii legionare) motiveaza printr-o „exaltare mistica” fara precedent distrugerea vechii lumi. Vasia Voinov, studentul la matematici, adus „la starea unui vagabond” de catre politica de eliminare din institutii a sustinatorilor miscarii Vestitorilor, este mangaiat de fantezii apocaliptice. Vechile edificii ale orasului sunt aruncate in aer, imaginar, intr-un tablou ce constituie „sublimul genului de feerie”; flacarile mistuie totul, cladiri si oameni ai ordinii traditionale, „mari revarsari de sange acopera zidurile arse”, cerul este inecat in sange. Cu subtilitate si cu aceeasi delicatete obiectiva ce respira in intregul roman, Dinu Pillat apeleaza la reflectarea iluziilor personajelor fara a interveni subiectiv, fara a determina direct un unghi de abordare critic-justitiara. „Filosofia omului nou”, construita de Lucian Holban, este redata prin preluarea unor expresii stereotipe, omniprezente in presa deceniului patru. „Ambitia” personajului este „sa aiba si el un cuvant de spus in dilemele de orientare ale spiritualitatii contemporane”. Lucian Holban se alatura grupului de militanti din facultate deoarece constientizeaza „marea criza morala a acelui ceas al istoriei”. Neutralitatea, intr-un asemenea context, „ar fi insemnat pentru el pierderea celui mai interesant prilej de a afirma o idee, mai ales ca se si inchipuia singurul in stare sa construiasca un sistem de gandire politica pe premisele inca nebuloase ale ≪omului nou≫”. Dinu Pillat nu realizeaza, prin miscarea Vestitorilor, un personaj colectiv amorf. El se apropie de fiecare dintre tinerii construiti in roman cu precautiunile unui parinte care oscileaza intre intelegere si deruta, intre mila si neputinta. Fiecare personaj are autonomie si un relief interior suficient de bine conturat. Tanarul Stanian, nefericitul tentat de asceza, cunoscator al lui Kierkegaard, lipsit de busola reala si cotropit de contorsiunile veacului, descopera ca, „pentru a nu se mai minti, pentru a trai adevarul in sine, oricat de infricosator” nu ramane decat sa astepte Judecata de Apoi si o Apocalipsa „care urmau sa limpezeasca toate intelesurile, o data pentru totdeauna”. Lui Stanian ii lipseste fanatismul personajului Rotaru sau deruta sinucigas-terorista a lui Vasia Voinov. El aluneca mai degraba spre misticism si se retrage din lume. Totusi, nici el nu este ferit de ratare caci alege o „adevarata datorie” mistica in defavoarea datoriei paterne. Un alt personaj, Lica, incadrabil in tipologia parvenitului, este pretextul unor scene de certa factura balzaciana. Personajele, deci, nu se pierd in masa amorfa si nediscriminatorie a unei figuri colective. Autonomia lor caracteriala este certa si convingatoare.
Ceea ce multe dintre ele au in comun este o perceptie asupra mortii in care au intervenit mutatii severe. Aici regasesc si cea mai importanta reusita a romanului. Tinerii pe care ii urmareste si ii construieste Dinu Pillat au, cei mai multi, un apetit derutant pentru moarte. Actul terorist individual sau colectiv, atentatul, viziunile apocaliptice, planurile distructive sunt toate dublate de o profunda mutilare a perceptiei despre propria moarte, individuala, personala. Medicinistul Rotaru, lider efemer al gruparii Vestitorilor, este smuls din viata violent, in apogeul unor fantezii in care devenise obiectul idolatriei maselor. Vasia Voinov este impuscat si ucis in chiar clipele in care isi implineste „datoria istorica” de a-l ucide pe primul-ministru. Realitatea cumplita, decisiva, a mortii, ii surprinde pe amandoi in mijlocul unor iluzii. De aici vine si drama personajelor si a unei intregi generatii; tinerii pe care Dinu Pillat ii intelege atat de bine raman, prin moarte, suspendati in vidul autoiluzionarii, intr-un no-man’s-land, in mlastina utopiei. Altfel mor personaje construite prin efortul de rememorare al sensibilei Raluca Holban. Pasajele lirice pe care Dinu Pillat le atribuie caietului cu scoarte negre al personajului sau feminin sunt de o incontestabila sensibilitate. Tata Andu moare incet, in plina toamna, la mosia lui, infasurat in marele sau pled vargat. Diferenta dintre tata Andu si tinerii care aveau sa-i urmeze, cincizeci de ani mai tarziu, este ca cel dintai isi traieste cu luciditate trecerea. „Oare moartea nu este o destramare, ca ceata insasi”, se intreaba el. In zilele de pregatire a trecerii, are vreme sa ii povesteasca fiicei calatoria uimitoare a lui Nils Holgersson pe spinarea gastelor salbatice. Ea trebuie sa inteleaga moartea ca pe o calatorie si chiar asa va pricepe Raluca Holban ca se iese din lume si din viata. La fel moare si Granmama; ea trece incet, fara graba, din incaperea impersonala a sanatoriului intr-un cupeu condus de Inger, in care „scapa de impleticirea in gol” a trupului subred. Iluzii sunt si calatoria pe spinarea gastelor salbatice a lui tata Andu, si iesirea din scena vietii intr-un cupeu luxos, a lui Granmama. Insa aceste iluzii nu au textura sumbra a viziunilor apocaliptice dezvoltate de tinerii Vestitori, nu sunt inecate in vidul unor proiectii istorice fara temelii. Dinu Pillat descrie moartea celor doi, tata Andu si Granmama, la antipodul mortii lui Rotaru sau Vasia Voinov, pentru a revela caracterul intim, personal, de mare Insingurare, al mortii. Veacul XX difera, deci, de cel precedent prin mutatia decisiva produsa in substanta fenomenului capital al mortii.
Delicatetea abordarii subiectului face ca, peste halucinanta forta mistificatoare a utopiei, sa se aseze aerul unei profunde dureri, a intimei neputinte a celor „cu temelii” in fata celor dezradacinati. In Asteptand ceasul de apoi, roman atat de incercat de capriciile veacului, Dinu Pillat reuseste nu doar sa deschida o posibilitate literara de intelegere a felului in care un fenomen ideologic si spiritual complex se rasfrange in constiinta individuala, ci si sa aseze acest fenomen sub discreta, abia perceptibila lumina a durerii in fata risipei. Delicatetea ce a dominat trecerea prin lume a scriitorului s-a infiltrat firesc, fara disproportii si excese stilistice, in romanul care merita citit nu atat pentru istoria sa neobisnuita, cat mai ales pentru eleganta viziunii si pentru nostalgia unui timp in care viata era asumata ce deplina realitate, iar moartea ca poveste a calatoriei si a trecerii.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National