Articol
 
Lecturi, re-lecturi
Categorie articol: Lecturi
Ion Cretu apartine generatiei ’70 fiind un scriitor complet: a debutat cu versuri cu trei decenii in urma (in 1980) in revista: „Orizont”, iar primul sau roman „Calatorul” a fost publicat la Editura „Cartea Romaneasca” in 2006 constituind... si nu prea, o surpriza, scriitorul neapartinand vreunui „grup de sustinatori”, cum, din pacate, sunt destule in viata noastra literara. Este un roman riguros, elaborat intr-o singuratate deloc cautata, convins ca si Max Frisch, ca: „Fiecare om isi inventeaza, mai devreme sau mai tarziu, o poveste pe care o ia propria viata – sau un intreg sir de povesti” (cum spune unul din mottourile romanului). Ion Cretu este un stilist, scrisul face pledoarie supla pentru o rigoare clasica, unde fac buna pereche „utilul si placutul, fiind adept consecvent al reabilitarii clasicismului. „Calatorul” este un roman singular in peisajul prozei romanesti postrevolutionare, Ion Cretu neangrenandu-se in atat de numeroase „isme” ale postmodernismului ce au invadat viata literara, dar nici nu s-a cantonat intr-o formula epica depasita, in paginile cartii regasindu-se solidari cu autorul, scrisul sau rafinat este impregnat uneori de lirism degajand un aer nostalgic care da insa densitate imaginilor memorabile.
Traducatorul este un poliglot, Ion Cretu transpunand in engleza, impreuna cu Nath Smith si K. Ihaven, versuri de ale lui Ioan Es. Pop: The Anthracite Prayer/ Rugaciunea de antracit. Ed. Dacia (2002) si Luminile livide/The livid Worlds (2004, Editura I.C.R.; Dark (Editura MNLR, 2007) traducere din engleza in colaborare cu Patricia Davis si Virgil Stanciu; din engleza: Jonathan Frazen, Al 27-lea oras, Polirom, 2007; din franceza: Fabrice Pataut, Biblioteca din Alexandria, Editura I.C.R., 2006; din spaniola: Felix de Azua, Povestea unui idiot spusa de el insusi, Polirom, 2006. Pentru Ion Cretu „Traducerea este o femeie. Daca este frumoasa, nu este fidela. Daca este fidela, nu este, cu siguranta, frumoasa” cum spune Evgheni Evtusenco. Eseul „Cata tradare intr-o traducere” pleaca de la adagiul: „Traduttore – traditore” subliniind, pe baza experientei personale erudite (cunoaste nu doar cele patru limbi din care a tradus, ci si germana si italiana si probabil rusa) dificultatea traducerii „pentru simplul motiv ca nimeni nu stapaneste toate limbile pamantului” (p. 63). Distinge cauzele rateurilor, prima, si cea mai frecventa: este oricat de paradoxal ar parea necunoasterea limbii romane, respectiv a limbii in care se traduce” (p. 64). Alt tip de eroare apare in urma necunoasterii/ ignorarii cunoasterii contextului cultural, traducerea depinzand de contextul semantic” (p. 64). Se comit din cauza grabei cu care este obligat sa lucreze concluzionand ca „traducerea este o chestiune foarte grea. Si asta fiindca, asa cum spunea cineva, une traduction ne se fait pas a coup de dictionaire”.
Criticul a debutat in 2002 cu Viciul nepedepsit publicat la Editura Echim fiind o prezenta vie in majoritatea revistelor literare din tara. Revine recent cu volumul „Lecturi de serviciu” cu care intra in categoria pe cale de disparitie a cronicarilor de carte straina (precum Felicia Antip in „Romania literara”, Dan C. Mihailescu si Elisabeta Lasconi – o vreme, in A.L.A.) valorificand experienta de la revista „Luceafarul” unde semnase din 1995 – 2006 cronica literara dedicata „cartii straine” netraduse, dintr-un spatiu cultural vast (datorita limbilor cunoscute), mai ales anglo-saxone dar si francez, italian, japonez, latino american, canadian, spaniol, german, individualizandu-se prin eruditie, spirit academic fara pedanterie, morga ori caracter rutinier, din contra, manifesta interes, curiozitate pentru elementul pitoresc, picant ori senzational posedand mereu informatia de ultima ora, fascinand cititorii cei mai diversi. Ion Cretu apartine elitei, dar nu cea scrobita, scortoasa, fiind de ajutor, in egala masura si scriitorilor, dar si editurilor si mai ales cititorilor carora le este indrumator, dar in spete pedagog autentic prin cadrul de lectura oferit. Doua scurte eseuri esentiale in acest sens: A citi, a reciti (p. 7-13) si „Despre mazgalitorii de carti” (p. 281-284) in care face incursiune in randul teoreticienilor (Harold Bloom), a scriitorilor (Virginia Woolf), britanicilor Julian Barnes si Alain de Botlon, eseistului Montaigne, spre a afla raspunsul la intrebarea: „Cum sa citesti o carte” si fireste pe baza propriei experiente de cititor rafinat, autorul profund concluzand ca citim din varii motive: spre a cunoaste oamenii in profunzime, sa ne cunoastem pe noi mai bine, sa ne cunoastem sinele, „dar adevaratul motiv, cel mai puternic, pentru o lectura profunda a de-acum uzatului canon traditional este din nevoi dificile” (p.9). Personal recomanda „re-lectura sau lectura repetata se impune uneori pentru o mai buna comunicare cu textul supus actului lecturii; sau din dorinta hedonica a prelungirii unei placeri pe care o resimtim la o prima abordare” p. 10. Ion Cretu este convins de faptul ca re-lectura la distanta de ani... s-a dovedit superioara din toate punctele de vedere. Ea aduce „placere estetica... mai rafinata”, retinerea informatiei esentiale, „ma descopere pe mine insumi in ce e bine”.
Toate acestea se intampla fiindca organul lecturii s-a perfectionat... experienta de viata are un plus si toate la un loc produc un lector nou, mai avizat, mai sensibil, care intalneste „ca prin miracol un nou text mult mai bogat in sensuri decat a fost el vreodata inainte” (p. 11) La fel de remarcabile sunt aprecierile din eseul „Despre mazgalitorul de carti”, cititorul profesionist care-si marcheaza drumul lecturii prin insemnari, sublinieri, trimiteri lasand „amprente”, semne geometrice, alcatuind „fise de lectura”, „jurnale de lectura”, amintind si exemplul Alexandrei Stotdard pentru care cartile sunt „alimente, eu le mestec” (p. 283), vezi si „Despre bibliofagie”, Ion Cretu marturiseste ca prefera „sublinieri ale unor formulari memorabile, ale unei afirmatii demne de retinut”, convins ca „modalitatea de interventie scrisa in marginea textului unei carti mi se pare cea mai apropiata forma de interactiune dintre citit si scris, ca interfete ale aceleiasi preocupari”. Aceste doua eseuri (aflate in debutul si finalul volumului) (p. 284) inchid ca intr-un cerc celelalte 52 prin care probeaza cunoasterea de exceptie a literaturii din numeroase tari (limbile cunoscute facandu-i accesibile spatii culturale intinse nu numai din tarile in care limbile cunoscute de eseist se vorbesc si se scriu cartile, ci si din spatiile in care sunt traduse carti in aceste limbi, valorificand imensele resurse de lectura). In acest veritabil corp sferoid (volumul) eseurile dau contur spatiilor culturale insirate ca pe o harta – planiglob criticul „de serviciu” intitulandu- si cu exagerata modestie volumul: „Lecturi de serviciu”, sintagma prin care il simtim oferindu-si cu generozitate multa sa stiinta de carte unei largi categorii de cititori interesati de lectura cartii de valoare, dar si pigmentul ironic pentru „Specialistii” care cauta glorie personala si nu adresari ce sa fie receptate de cei multi.
Forma de seductie a cartii lui Ion Cretu sta in complexitatea spatiului literar oferit cititorului prin autorii si cartile comentate prin multitudinea temelor si circulatia lor, relatiile dintre scriitorii care abordeaza problematici similare, interesul pentru domeniile conexe: anchetele literare, sondajele de opinii privind cartea, premiile literare, sincretismul artelor si prietenia ori dusmania dintre artisi, dinamica miscarilor literare, a curentelor.
Fireste ca numeroase texte au in vedere criticul, rolul sau de indrumator, de pedagog in „stiinta cititorului”, oferind metode fara pedanterie asemenea lui Nich Hornby (autorul volumului The Polysylabic Spree) a realizat cozerii atragatoare pe marginea unor lecturi cu principii riguroase pe care le recomanda cititorilor un critic profesionist, iar reflectiile lui Ion Cretu ne convinge de oportunitatea preluarii unor idei din cartea lui Nich Hornby/eseul: „Cica niste cronicari” (p. 75-81). Ion Cretu porneste de la asertiunea ca: „Prin natura explicita a statutului sau profesional, criticul nu se bucura de o simpatie fara rezerve printre creatori” („Criticul – personaj de thriller” p. 37) dar da si exemple de bunavointa fata de critic, citindu-l pe Harold Boom (tot critic): „Criticii ne spun de ce este important sa citim”. Este nejustificata blamarea criticii mai ales atunci cand se poate argumenta convingator ca insisi scriitorii (vezi Diderot, Hugo, Baudelaire) sunt si buni critici. (p. 37) Prin relatia dintre critica si creatie cu exemple din literatura universala si de la noi reactualizeaza si disputa lui Maiorescu cu poetii care prin natura lor subiectiva fac erori in aprecierea breslei poetilor (art. lui T. Maiorescu: Poeti si critici). Tot despre disputa dintre critici si scriitori, degenerand in scandaluri in mediile literare de aiurea, dar si de la noi discuta si „Harold Bloom, acuzat de hartuire sexuala” si aduce probe in sprijinul convingerii: „ca oamenii sunt cam peste tot la fel, ca rasa umana este omogena cand vine vorba despre pasiuni si umor”. Criticul experimentat, rafinat si fara ostentatie preda lectii de pedagogia lecturii pentru cititori de rand, fara sa-i jigneasca dascalindu- i, alegand modalitatea adevarata spre a-i conduce spre descoperirea elementelor de valoare ale unei carti pe care o demonstreaza cu abilitate si iscusinta hermeneutica, metodica surprinde articulatiile, altfel greu vizibile, dar fara a se pierde iluzia si frumusetea textului aflat sub ochii cititorului, ajuns asociat, partener apt sa parcurga calea spre esenta cartii. Bijuterie analitica in acest proces de seductie, de fascinatie a cititorului o constituie: „Povestirile din Comedia umana” a lui Balzac supuse unei re-lecturi, „intai liniara”, apoi a trecut instinctiv prin alte tipuri de lectura: receptiva, literara, informativa, globala” (p. 13) care-l conving de realismul adevarat dar totusi inventat, povestirea cu titlul aparent anodin „Linistea caminului” este o „aventura” in care Balzac recreeaza atmosfera anilor 1809 si da cititorului un suport: „cu cat este fictiunea mai autentica, mai fabricata, cu atat exista prin insasi intentia auctoriala, tendinta de a fi luata drept realitate”. (p. 19)
Exegetul insista in analiza portretului facut de Balzac epocii asupra trucurilor de stil utilizate de romancier prin care da iluzia realitatii: antiteza, acumulari de substantive care aduc intarire sinonimica, lant verbal. Blazac este urmarit nu numai analizandui- se stilul ci si viziunea asupra personajelor, tehnica suspansului in povestire, a constructiei personajelor, rolul dialogului in constructia de catre interlocutori, a portretelor antitetice, fizic si moral, folosirea personajului mesager al ideii de moralitate sanatoasa (la care va recurge si Slavici in nuvele), bogatia formei povestirii. Minutia analitica a exegetului pune in evidenta arta balzaciana in constructia impecabila a povestirii, densitatea scriiturii, multumirea cititorului „de a fi de partea binelui impotriva raului... portretul in acvaforte, facut Parisului de la 1809, oras nu chiar atat de diferit de Bucurestiul mileniului III” (p. 24). Re-lectura acestei povestiri este exemplara prin factura de eseu hermeneutic ce-l conduce pe cititor in structura ei tainica, misterioasa printr-un stil „narativ” ori colocvial, instruindu-l, facandu-l sa inteleaga lucrurile serioase sub aparente atat de simple.
Si „Variatiuni pe o tema data: Kavabata rescris de Marquez” aduce in discutie o problema grava a creatiei; nici scriitori ultra recunoscuti nu scriu numai capodopere putand uneori esua. Este cazul miniromanului lui Garcia G. Marquez: „Povestea tarfelor mele” care nu vorbeste despre femei imorale, cat despre experienta de-o viata a personajului principal identificat cu naratorul autor si miniromanul lui Yasumar Kawabata: Casa frumoaselor adormite, de la care Marquez porneste realizand o variatiune pe o tema data, fara a se ridica la inaltimea maestrului. Metoda parabolei, a comparatiei folosita minutios, cu o rigoare infinitezimala evidentiaza nu mai putin de 14 elemente: egalitatea numarului de pagini al celor doua microromane, un singur personaj principal, unul secundar, o confidenta, personajele principale se definesc in raport cu numarul de personaje feminine, ce-si definesc atitudinea fata de viata, naratorii varstnici vor sa ne convinga ca sunt activi sexual, dar relatiile lor au fost nefericite, relatia bipolara intre barbat si femeie, dialogul intre ei lipseste pentru motivul ca fetele dormeau, etc. Asimilarile sunt dublate de deosebiri, doar trei, dar ambele cugetari de elemente sunt in defavoarea lui Marquez, care esueaza, din nefericire, in acest caz. Multe alte esuari ar merita comentate pentru interesul acut, actualitatea problematicii: relatia dintre scriitori (pentru L. Tolstoi: Cehov „un dramaturg nu atat de prost ca Shakespeare), sondajele privind preferintele de lectura (in Anglia: femeilor le place Jane Eyre, barbatilor „Strainul”), dinamica unor curente literare („Mama miscarii Dada” – un relief american al curentului Dada, cu atatia protagonisti romani la Paris), literatura si sexul (Sexul solitar), dragostea la batranete (Eros si thanatos in vremuri de batranete), conditia scriitorului tanar („Sansele debutantilor in literatura”), sansele literaturii (Amurgul literaturii) cu profetii sumbre, casatorii, perechi celebre (Eric si Marlene – Ultima mare iubire n.n. Eric Maria Remarcque autorul cunoscutului roman „Nimic nou pe frontul de vest” si actrita Marlene Dietrich). Fiecare eseu din volum are valoarea sa evidentiind amplitudinea ideatica a scriitorului, eleganta stilului cu prestanta academica, rafinamentul scriiturii, facandu-si din orice lector un partener si din confrati, in mod natural, un prieten, cu totii intalnindu-se in fata cartii – obiect de lectura.
Volumul „Lecturi de serviciu” (Editura Ideea Europeana, 2010), este o veritabila enciclopedie de literatura universala, facandu-ne sa regretam ca Ion Cretu a renuntat la rublica de la „Luceafarul” (sau rublica a disparut?). Cartea este fascinanta, instructiva la modul suprem, rodul eruditiei, a rigorii stilului colocvial (caz rar), desi substanta ideatica este academica, constituie un indrumar de lectura admirabil.
Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National