Articol
 
Daca-ntr-o noapte de iarna…
Categorie articol: Lecturi
Dupa 15 episoade, Cartea viselor se retrage in laborator, pentru articulari finale. S-au acumulat suficiente, pentru mine, dovezi ca visul este o experienta de consistenta si insemnatate egale cu ale experientei diurne, in stare de veghe. Sunt, ambele, interpretari subiective si larg conditionate de contexte, fictiuni. Atata doar ca visele nu au martori… Tot nu stiu cum apar visele, dar, cum spunea Jung, „daca meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Iata o intersectare recenta a celor doua teritorii: in fiecare dimineata, ceasul desteptator suna pentru P. (hipoacuzica fiind eu…), care vine in camera mea si ma trezeste printr-o usoara scuturare a plapumei, intarziind o clipa in prag, cat sa se asigure ca m-am trezit cu adevarat. Nu se aprind luminile – gestul a fost repetat intocmai de sute de ori, s-a facut deja carare. Deunazi, P. ma trezeste si apoi iese imediat, abia apuc sa-i vad silueta neagra disparand in holul neluminat. Raman bombanind, tot „ritualic”, impotriva intunecatelor dimineti de iarna. Fac apoi cateva exercitii de inviorare, mirandu-ma de graba cu care P. a parasit scena. Brusc, imi „aduc aminte” ca nu P. m-a trezit, ci Mama, plecata dintre noi de 15 ani! Ma uit la ceas, e abia 5. Ma intorc iute in vis si duc secventa trezirii mele mai departe acolo, in planul oniric, cu alta poveste si alti protagonisti, amanand reluarea ei in fictiunea acestei lumi pentru inca un ceas si jumatate.
Aici, acum, o paranteza provocata de intrebarea Aurei: „Iti plac iernile, Irina?” Scurt si un pic patetic: Vai de mine, nu! Mai pe larg, am chiar un soi de spaima de iarna. Sunt foarte sensibila la schimbarile vremii. Imi place soarele si depind de lumina si caldura lui. Ca toate vietuitoarele, fireste, dar pentru mine lungirea-la-soare a ramas mereu, cum am tot spus-o, cea mai adanca, mai tulburatoare posedare reciproca, daruirea perfecta, fara rest; ca atunci cand ascult muzica preferata, citesc o carte pe gustul meu sau, iarasi sub soare, intind culori pe panza, cu degetele, cu cutitul de paleta. Totul e cald si bun, si amenintat deja, ca viata insasi, ca seninurile din octombrie... Nu uit nicio clipa ca sunt muritoare, iar frumusetile fac gandul si mai acut, mai greu. Ma infioara presimtirea iernii, pe care o inchipui ca pe-un tunel umed, sumbru, dusmanos, plin de primejdii, tunel pe care drumul meu nu-l poate ocoli nicidecum (din mai multe privinte, solutia iernilor petrecute in tari calde nu-mi e la indemana!), pe care trebuie sa-l inghit, inca o data, ca pe o doctorie amara („Si-s umezi paretii / Si-un frig ma cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gand ma deprinde“, vorba lui Bacovia). Iarna inseamna limitari, restrictii. Se face mult prea devreme intuneric si, vai, o sumedenie de lucruri se pot implini cum se cuvine doar la lumina soarelui. Mersul meu pe jos (de pomina in targ!) e ingreunat de frig, de polei, ba, cateodata, chiar suspendat.
Cum, in copilarie, am cazut rau pe gheata, am ramas cu spaima ca s-ar putea repeta caderea aceea. Fata in fata cu iarna, sunt confuza, derutata, imi pierd autonomia. Imi place albul zapezii, mirosul ei de proaspat, sunt minunati pomii incarcati de chiciura si promoroaca, scartaitul zapezii sub pasi imi aminteste iernile copilariei, dar in acelasi timp detest prea lungul intuneric, nesiguranta pamantului care, dintr-o data, ca si cum m-ar fi uitat, imi fuge de sub picioare... Imi doresc geruri uscate, iar goana zilelor sa fie si mai nebuna, chiar daca in „contul” meu se petrece. Imi revin abia dupa Anul nou, cand stiu ca a inceput drumul spre primavara. Ca ma intorc acasa. „Constiinta de fiinta adapostita” functioneaza doar in casa ta, in locul tau. Iarna nu e locul meu. Ea seamana caselor din amurg, cele vazute pe hotarul dintre asezari, in goana trenului care ma duce spre casa, asadar, case in care eu nu locuiesc, nu le umple amintirea mea. Iernile copilariei de dinainte de accident sunt povesti frumoase, dar cumva straine. Imi amintesc „zapezile de-odinioara”: nametii mai inalti cat gardul, la Agnita, prin 1954-55, cand tata sapa culoare sa putem iesi din casa. Ori o vacanta la Ilba, satul natal al tatei, cu o plimbare cu sanii cu zurgalai. Acoperita cu scoarte de lana, adulmecam mirosul iute al cailor, ma lasam in voia leganatului si ma bucuram de desele opriri pe la casele rudelor si prietenilor, iesiti cu ulcele de vin si cozonac in intampinarea noastra. Sau ierni cu troiene si colindatori la Nocrich, satul mamei…
Iarna mea livresca e, din fericire, bogata. Cu ea ma impac perfect, putem sta la taclale fara spaime. Colectia de ierni incepe cu Iarna pe ulita si Fram, ursul polar, trece prin forfota iernilor lui Breughel, Ruisdael ori Van de Velde, prin iernile lui Andreescu. Pret de-o catime de timp, adasta cu Alecsandri, mai ales ca atitudine. Se simte bine si sub viscole siberiene (ascultam pe vremuri, la difuzorul din bucatarie, piese de teatru, fascinata de suierul imitat de echipa de zgomote), iar iernile din Tolstoi, Turgheniev sau Cehov imi vin manusa. Trece fugar prin minte Rilke si casa luminata departe in noapte – hipnotizat de singuratate, de privirea casei singuratice.
Iernile din carti accepta, aparent supus, „gandirea naranta”, cea care controleaza prin poveste ori isi da iluzia ca se intampla asa si are forta realului ca tautologie, cu dublarea sensului prin proiectia livresca: oriunde te-ai afla, daca te opresti din mers, te afli altundeva, caci oprirea e interpretare. Asa se intampla cu enigma dublei ninsori descrisa de Giampiero Comolli: „Cand peste satul troienit apare in tacere castelul...”: Ninsoarea vazuta pe fereastra trenului si cea din Castelul lui Kafka se confunda, isi imprumuta semnalmente, adancesc peisajul. Fiinta culturala nu mai e inocenta, vederea ei mereu „miscata” descopera ploi bacoviene, ceturi ca-n Turner, luminisuri grigoresciene. E aici si rasturnarea in timp a miscarii comparatiei: un peisaj pictat nu mai e frumos de parca ar fi real, ci unul real/viu e frumos de parca ar fi pictat. Memoria culturala e (mai) puternica. Inevitabil, a impins in umbra memoria „naturala”, lipsindu-l pe om de niste vechi si bune instrumente de locuire echilibrata a imprejurului. Daca intr-o noapte de iarna un calator, cartea lui Italo Calvino, nu putea avea alt titlu. Placerea scrisului si a cititului e infinit mai pronuntata in timpul iernii, caci se petrec amandoua la adapost, cu primejdia tinuta la usa, cu rasuflarea taiata si cu un freamat gothic al variantelor posibile de traversare a textului, a noptii, a iernii.
Nu-mi place iarna, Aura, dar imi plac nenumarate ierni de poveste. Asadar, „Incepusem prin a spune ceva despre sange si despre zapada, dar imi dau seama ca e totuna – zapada si sangele, precum si daca spun sau nu spun” (Mihai Maniutiu). Am destui martori ca iarna nu-i ca vara. Un A.E. Baconsky infiorat ca „va veni iarna / lunga…”; Agopian si lumea „ca o sanie tacuta alunecand prin iarna”; nimic „mai trist si mai singur / decat un arbore iarna-n campie” (crede Sergiu Adam); „odat-auz vantu d-afara cum sufla, sa ne ia pe sus, cu tot cu casa, si-nauntru frig, frig si intuneric”, vorba Vicai din Dimineata pierduta. Chiar daca „Iarna crengile scriu / Poezii japoneze / Cu penel / fumuriu / Pe matasea zapezii” (cum se intampla la Ana Blandiana) si poti spune despre Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme, precum Gabriel Chifu, e greu sa strabati „parcele de frig” (o stii prea bine, Aura Christi!) si sa te lupti cu „iarna dintre trup si cuvant”, precum Dumitru Chioaru. Eu nu pot spune decat „Inchide usa – e frig, iarna”, indemnandu- te tot bacovian: „Te uita cum ninge decembre, / Nu rade citeste-nainte”…
Autor(i):  Irina Petras
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National