Articol
 
Escalele in timp si spatiu ale unui impatimit de frumos
Categorie articol: Lecturi
La Editura Polirom, in cadrul integralei N. Steinhardt, a aparut reeditarea volumului din 1987, Escale in timp si spatiu sau Dincoace si dincolo de texte. Volumul, dramatic afectat de cenzura inainte de aparitie (o treime din paginile propuse de autor fiind eliminate), reflecta maniera particulara lui N. Steinhardt de a crea legaturi subtile intre viata si carti, intre substanta cartilor si sinele criticului-cititor, de a trece cu eleganta de la un domeniu al culturii la altul, de la o tema la alta, de la o problema existentiala la alta. Ceea ce da unitate intregului volum este tonalitatea „vocii” eseistului, incarcata de iubire de viata si de oameni, de admiratie si smerenie nedisimulate in fata frumosului artistic, de onestitatea juvenila a trairii. Escale in timp si spatiu este alcatuit dintr-un corpus de Note necronologice de drum (entuziaste note de calatorie ocazionate de vizitarea Elvetiei, Frantei si Belgiei, intre 1979 si 1980), din sase Suveniruri contemporane (rememorari si comentarii prilejuite de o indelungata experienta ca spectator al actului dramatic), din Dialoguri purtate cu Ioan Pintea, Radu Saplacan, Andrei Roman si Maria Mailat, in prima parte a deceniului noua, si un manunchi de eseuri critice (Note literare si de alt fel) care abordeaza, cu dezinvoltura si gratie intelectuala, scriitori clasici si contemporani, din literatura romana sau din literatura universala. Fermecatoarele note de calatorie din prima parte a volumului se cuvine a fi citite prin lentila constientei faptului ca aceste texte au fost scrise si publicate intr-un context politic ostil efervescentei culturale europene, deschiderii intelectuale si spirituale catre frumosul artistic si libertate. N. Steinhardt nu ezita sa exprime constant starea de febrilitate produsa spiritului de opere de arta dintre cele mai diverse. Un habit pour l’hiver de Claude Rich, reprezentata la Theatre de L’OEuvre, in 1979, il tulbura si il cucereste, fotografiile lui Ansel Adams, vazute intr-o expozitie de pe Stockerstrasse, din Zurich, au asupra sa o „stranie putere fascinatoare”, filmul A la couleur de la grenade al lui Paradjanov, vazut la libraria Fnac din Rue de Rennes, „depaseste orice inchipuire” printr-o coplesitoare simplitate.
Exigent in privinta valorii actului artistic, N. Steinhardt nu realizeaza un comentariu coordonat exclusiv de criterii estetice. „Incantarea”, „farmecul”, „vraja” sunt efecte ale artei asupra fiintei spirituale intregi, asupra intelectului si afectului deopotriva, asupra duhului ce anima fiinta. Emotia estetica este inteleasa si traita ca descoperire complexa a sinelui in si prin opera de arta, ca revelare a consubstantialitatii dintotdeauna existente intre spiritul uman si dumnezeire. Noutatea vine, la N. Steinhardt, din modul in care sunt exprimate aceste efecte; limbajul „critic” este cald si onest, confesiv si colocvial, marcat de oralitate (observatie pe care o face George Ardeleanu in monografia dedicata autorului Escalelor). Steinhardt traieste cu pasiune arta si, din acest motiv, el pare calatorul ideal printr-o Europa intesata de frumos artistic. Retin, pentru a ilustra onestitatea fericirii traite de scriitorul-calator in fata artei, un moment din Notele necronologice: „Zurich, octombrie – Spre marea mea multumire, asist la un concert dirijat de Sergiu Celibidache. Am si noroc de un program in care artistul poate arata ce stie sa faca. Brahms, Bartok, Ravel. Nimeni nu mi-a fost mai de ajutor pentru a-i intelege si gusta pe Bartok si Ravel (dificili unui amator ca mine) decat Celibidache. Am un loc tocmai in ultimul rand al salii adanci, insa, la sfarsit, ma reped in fata, ma postez in dreptul postamentului de unde e condusa orchestra si strig cat ma tin puterile: Sa traiti, maestre. Mi se raspunde cu un zambet foarte prietenos”.
Suvenirurile contemporane din partea a doua a volumului propun o incursiune prin teatrul francez interbelic, cunoscut direct de tanarul N. Steinhardt in timpul sederii la Paris, intre 1937 si 1938. Sunt valorificate figurile memorabile ale regizorilor Charles Dullin, „dascal sever si un ≪producator≫ pe cat de pedant, pe atat de strasnic”, Gaston Baty, „elegant, seniorial, distant si oleaca afectat”, Louis Jouvet, „mandru, rastit, artagos chiar, sarcastic, iubitor de vorbe putine” si Jacques Copeau. Aplecarea asupra portretului literar demonstreaza nevoia lui N. Steinhardt de a recupera, din spatele imaginii de „corifeu” al unui domeniu al artei, fiinta reala, concreta si vie, inzestrata cu harul de a genera si de a transmite emotia superioara. Prin acelasi exercitiu de resuscitare a fiintei induhovnicite sunt trecuti Germaine Dermoz (rol principal in Fedra, vazuta la Paris, in acelasi final al deceniului patru), Berthe Bovy (in Athalia) si Aime Clariond (in Mizantropul). Steinhardt evalueaza performanta artistica avand ca reper reactia spectatorului: „stupoarea, negresit, uimirea cea mai naiva, admiratia absoluta, entuziasmul si acea neasemuita fericire, apanaj al contemplarii unei opere de arta impecabile”. Actorii francezi castiga admiratia lui Steinhardt prin forta si seriozitatea cu care traiesc fictiunea, prin transfigurarea integrala si prin inlocuirea sinelui cu sinele personajului, pe deplin inteles, pe deplin asumat. Pentru a face o succinta paranteza, N. Steinhardt insusi, in conditii ce intruchipeaza absurdul cel mai curat (inchisoarea Jilava, in 1960, in primul an de detentie politica), pune in scena piese ale lui Eugen Ionescu. Rememoreaza talentul de actor al autorului Escalelor de mai tarziu Nicolae Balota, in splendidul sau Caiet albastru si in Anatomia mistificarii a lui Stelian Tanase.
Dincolo de a evidentia reusita dramatica incontestabila a sus-numitilor actori, Steinhardt are ca miza constanta elogierea subtila a valorilor morale, comportamentale si spirituale condamnate de regimul politic si contrazicerea falselor valori impuse de acesta. Germaine Dermoz, spre exemplu, este „neintrecuta in rolul Fedrei tocmai pentru ca se pricepea sa exprime simultan si mania etansa a pasiunii, si cea mai rece putere de judecata a propriei purtari. Vasala poftei, am spus-o, dar nu roaba a vreunei autocompatimiri sau ahtiata de argutii din care sa rezulte ca negrul e alb (s.n., I.C.)”.
Cele patru dialoguri purtate cu mai tinerii Maria Mailat, Andrei Roman, Radu Saplacan si Ioan Pintea surprind nu doar un moralist crestin energic, vertical si consecvent in credinte, ci si un fin cunoscator al literaturii si al artei in general. N. Steinhardt nu aluneca in capcana gandirii sablonizate, nu formuleaza opinii critice standard si porneste in judecarea operelor de la o asidua si pasionata lectura permanenta. El manifesta o deschidere neobisnuita catre domenii ale cunoasterii dintre cele mai insolite si considera ca un critic literar sau un eseist se confrunta cu riscul deloc neglijabil al narcisismului si al elitismului daca se lasa acaparat doar de o anume zona a beletristicii, doar de literatura si nu de istorie, de fizica, de matematica sau de istoria religiilor. In fond, in aceste dialoguri, el se defineste ca lector si receptor de act cultural si lamureste coordonatele pe care si-a construit viziunea asupra literaturii si artei in general. Frumusetea acestei parti din Escale este generata de pasiunea nedisimulata implicata in receptarea actului de cultura, de smerenia, dar si de claritatea judecatilor de valoare, de onestitatea cu care este invocata etica in evaluarea operei de arta, de caldura vie a confesiunii. „Scrisul e pentru mine – afirma Steinhardt in incheierea convorbirii cu Maria Mailat – o bucurie si-l gandesc a fi, oricat de neinsemnat e operatorul, o dare in vileag a facultatii celei mai de pret a omului (libertatea) si o nedispretuire a simtamantului sau celui mai patetic (dragostea). Orice creatie e dragoste, chiar si cea mezina, derivata a criticii, a esteticii.”
Eseurile grupate in Note literare si de alt fel sunt vehiculul unor curajoase si entuziaste elogii ale libertatii (in contextul unei politici totalitare), sunt provocari inedite pentru o interpretare atipica, anti-structuralista, a literaturii, sunt invitatii de a readuce actul cultural si artistic intre oameni, ca oglindire fidela si concentrata a vietii individuale si sociale. N. Steinhardt propune innobilarea vietii cotidiene prin luxuriante incursiuni in literatura clasicilor, dar si in cea a scriitorilor contemporani. Prin opiniile nonconformiste privind opere rock, picturi, filme sau carti, el doreste sa disloce gandirea sablonizata, evaluarile cu premisa eronata (inclusiv pe criteriu religios), predispozitia la pasivitate intelectuala si decizionala. Omniprezenta promovarii unor valori crestine, atitudinea „smerita” si incantarea in fata operei selectate spre interpretare, „suflul” moral impus mesajului sunt cateva dintre particularitatile criticii steinhardtiene. Se observa, in textul critic al lui N.
Steinhardt, faptul ca miza centrala nu este opera analizata, ci o valoare morala adusa „la zi”, o problema a actualitatii spirituale, o dilema existentiala, o evaluare falsa, o prejudecata. Opera si autorul acesteia (!) devin, prin nuantele inedite sesizate de critic, surse de argumente in favoarea valorii etice vizate. N. Steinhardt este un moralist. In acelasi timp, insa, el cunoaste subtilitatile actului critic ca forma de evaluare estetica si este un admirator a lui Eugen Lovinescu si al autonomiei esteticului. Motivul pentru care ingaduie si practica interferenta dintre spatiile esteticului si eticului este acelasi context politic opresiv. Arta trebuie readusa intre oameni pentru a le da imaginea libertatii si a valorilor umane superioare: curajul, demnitatea, credinta, mila, inteligenta. Eseurile critice din Escale in timp si spatiu sunt rezultatul punerii in practica a aceleiasi asiduitati intelectuale care a marcat articolele semnate de N. Steinhardt in perioada interbelica. Sunt, deci, eseuri „responsabile” din punct de vedere intelectual si cultural, scrise cu eruditie si competenta. Suflul suplimentar vine acum din certa si definitiva intelegere crestina a vietii sub toate aspectele sale. Intelectualul ortodox isi asuma misiunea revelarii adevarului in fata semenilor, in calitate de intermediar intre autor, opera si receptor. Un intermediar care cauta miezul moral al operei, il dezvaluie si ajunge sa ii potenteze intelesurile.
In critica sa, N. Steinhardt se dovedeste a fi un intelectual lucid si curajos, ce recepteaza actul cultural ca pe o forma complexa si sensibila de materializare a Adevarului si Spiritului crestin. In opinia lui Nicolae Mecu, Steinhardt „nu analizeaza si nu pune diagnostic, dar foloseste textul in cauza doar ca pretext, ca punct de plecare in ilustrarea si rostirea persuasiva a unor adevaruri foarte scumpe siesi”. Literatura, pictura, muzica, teatrul si filmul sunt trecute prin filtrul „nemitarnic” al intelegerii crestine asupra vietii. N. Steinhardt este, la maturitate, un critic al carui stabil sistem de valori este consolidat de spiritualitatea crestina. Judecata de valoare izvoraste din acest sistem lipsit, in aparenta, de rigoare, dar propunand, de fapt, rigori mult superioare, dincolo de cele ce tin de apanajul criticii literare „propriu-zise”. Acest mod de a judeca critic vizeaza intotdeauna gradul in care opera si artistul insusi desavarsesc in mod autentic realitati precum libertatea, adevarul, iubirea sau frumosul. Critica devine, la N. Steinhardt, forma de manifestare crestina, cale de a fi in lume, mijloc de a fundamenta si de a sustine apartenenta la familia spirituala romaneasca si europeana. Eseurile si cronicile sunt intelese si scrise ca obligatie morala caci, prin aceste texte, Steinhardt promoveaza valorile generice ale spiritului liber.
Scrisul este calea prin care N. Steinhardt „isi rodeste talantul”. Frumusetea Escalelor in timp si spatiu vine din onestitatea confesiunii, din transparenta judecatii, din bucuria nedisimulata a impartasirii, din efervescenta spirituala traita prin literatura si arta. Toate acestea nu tin de limitele unei epoci. Escalele lui N. Steinhardt sunt, in orice timp si in orice spatiu, prilej pentru delectare culturala si pentru regasirea bucuriei de a vedea si de a trai frumosul artistic.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National