Articol
 
Liviu Ioan Stoiciu – un poet al lumii de canton
Categorie articol: Lecturi
A trecut multa vreme de cand n-am mai citit un florilegiu de la LIS. Desi prolific si prezent in paginile multor reviste, poetul adjudean, poetul spun, de care ma leaga o neerodata amicitie, ajunge mai greu – probabil si pentru ca isi impaneaza travaliul cu un plus de rigoare, de exigenta, de acribie, ceea ce-i diminueaza tirajul – ajunge mai greu pe masa de lectura a provincialilor. De unde publicistica, se pliaza pe o realitate efemera, supusa schimbarii si reformarii, poezia se revendica din vesnicie, din absolut, din lumea ideilor pure si imuabile, cum ar spune Kant. Nu stiu cat mai este de bon ton pentru cineva, chiar pentru un poet bine asezat in rafturile perceptiei publice, sa ramana conectat la o lume de prototipuri in aceste vremuri buimace, marcate de povara relativitatii si nestatorniciei, dar LIS isi permite acest privilegiu rezervat spiritelor alese. Se detaseaza de tirania imediatitatii factice si se refugiaza in arhetipuri, convins ca sageata realului il va feri de neajunsurile contingentei.
Lumea in care se retrage poetul este lumea veche, lumea pe care au stalpit-o vechii marturisitori ai credintei – Sf. Apostol Pavel, bunaoara, care a pus viata si ideea de vietuire sub semnul celor trei imperative: nadejdea, credinta si dragostea. Iar mai mare dintre acestea, precizeaza cucernicul Apostol, este dragostea (Corinteni, 13,13). Ultimul volum de versuri daruit cititorilor de LIS, poarta un titlu – Pe prag – vale-deal (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2010) care aminteste de Alexandru Vlahuta si analogia nu este chiar hazardata. LIS, a carui aplecare spre sinucidere este bine cunoscuta cititorilor, penduleaza intre viata – a carei caracteristica esentiala si unica ratiune nestanjenitoare pentru ceilalti, dragostea, iubirea (asa cum o postulase Sf. Apostol Pavel) – si moartea ventilata de discordie, de ura, de vrajba.
Sunt aici elemente de filosofie eleata, reminiscente ale filosofiei lui Empedocle din Agrigent, bunaoara, dar si ecouri subterane ale filosofiei lui Blaga, pentru care alternanta vale-deal avea o importanta fundamentala in circumscrierea spatiului mioritic si a plaiului, ca realitate specifica etniei romanesti, vectorizata prin cele doua constante definitorii: dealurile increderii si vaile resignarii. LIS conserva intelesul celor doua variabile apriorice, caci nadejdea si resemnarea reprezinta notele inalienabile ale realitatii romanesti si ale toposului circumscris de lumea cantonului cu care s-a identificat in anii copilariei sale zburdalnice. Alcatuit din doua florilegii complementare volumul poetului adjudean este, oricum, o expresie a maturitatii sale izvoditoare. Regasim, desigur, si aici, toata gama subiectelor sale preferate, doar gravitatea si dramatismul sunt ridicate cu o octava mai sus. Aceeasi lume semiorasenizata, resorbita intr-un mod de viata bivalent si cu o mentalitate dubitativa – inca nedetasata de ruralitate, dar nici statornicita intr-un mod de viata citadin – optimizeaza si actualul volum de versuri publicat de autor, dupa o gestatie mai indelungata ca de obicei. LIS se identifica, putem spune, cu un univers distinct – lumea cantonului 248 – cu care se aglutineaza simbiotic, din care si-a excavat materialul poetic, asa cum Marin Sorescu si-a extras substanta plasmuirilor sale din toposul unei ruralitati incremenita in cutume si arhetipuri, o lume mirifica, ventilata de credinte si eresuri, de superstitii si lilieci. Toposul cantonului nu este inca instructurat intr-o comunitate articulata, nu s-a coagulat in noime si traditii organice, dar lumea care il populeaza isi are inocenta ei, carausita din matricea genuina, din care s-a dislocat odata cu prefacerile vietii moderne. „Ce e cu zarva aia? Militia? Ia vezi…/ trimisa de tatal ei sa dea foi de varza in ograda la/ curci, viteaza: curci/ care o ciugulesc de mana si ea le injura, le alunga/ plange fara sa vrea, de ciuda, vine/ in butoiul de tabla plin cu apa de ploaie, de sub/ streasina si se priveste scoate/ limba, va ajunge iar sa se linguseasca pe sine cu/ intrebarea daca e frumoasa… Cand// a fost mica (a aflat asta azi de la bunica ei), a baut/ apa sfintita din clopotel, sa i se dezlipeasca/ limba de cerul gurii si sa/ inceapa sa vorbeasca. Poate ca am fost intarziata/ mintal. Baiguie. Cand// eram mica, mancam zapada: isi aminteste bine cum i/ se inclesta gura. Pe atunci era un/ sticlete al zapezii care o speria, ii aude si azi/ tipatul… El ii amirosea urma.// Venita in fata zarvei curcilor in ograda, a descoperit/ deodata, reflectata in apa, ca ea face,/ totusi, parte dintr-o generatie mai evoluata decat a/ parintilor ei suferinzi. Asa o/ fi? Perfect reflectata in apa de ploaie, in/ butoiul de tabla: gata sa se scufunde in el cu totul / si sa nu mai iasa, sa ia un raspuns”. (Ii mirosea a urma) Aceasta e lumea din care se revendica poezia lui LIS – o lume pitoreasca si capiva rudimentului, facticitatii si contingentei, dar dincolo si mai presus de insolitul ei ramane de subliniat abilitatea scriitorului, dispozitia de a-i conferi relevanta si demnitate care sa-i justifice transgresarea in registrul poetic. Il girez de multa vreme si ma bucur ori de cate ori imi ofera prilejul sa-i vad numele in vitrina.
O tara nu se termina la granitele ei
Intelesesem, din cele cateva ocazii ce le-am avut, ca poetul Viorel Dinescu are, pe langa cunoscutele sale calitati lirice si o vocatie socratica, de iscoditor paideic in ideea ca-si poate duce comilitonii intr-o anumita directie urmarita cu tenacitate. Intelesesem, mai ales, din prestatiile sale ca moderator la un post de televiziune local, ca-i dispus, uneori, sa preia cate ceva din maniera flecarului din Atena – mereu predispus la sotii ironice si la provocarea conviviala a concetatenilor sai, cu tot felul de-ntrebari mestesugite, menite sa duca la aflarea adevarului. Ce-i adevarul? – se-ntrebase Pilat din Pont cu peste doua milenii in urma si chiar daca generatiile s-au tot primenit, intrebarea a ramas si-a continuat sa rascoleasca, la fel de derutant, marile constiinte angajate. Vorbim despre adevar, dar de fapt, pentru poetul nostru, ca si pentru inteleptul atenian cautarea lui, aflarea drumului cel mai drept care valideaza o certitudine, este la fel de importanta, ca si descoperirea de facto a adevarului. Ba chiar, uneori, cum atat de fericit remarcase si Lessing in cunoscutul sau eseu Lookoon, actul cautarii adevarului este mai important decat aflarea lui.
Revenim insa la cartea lui Viorel Dinescu si subliniem apasat ca autorul nu are parti-pris-uri si nu-si influienteaza in vreun fel comilitonii. De la invatatul atenian a preluat doar ispita cautarii, nu si maieutica acestuia. Cum procedeaza? A sintetizat problemele culturii romanesti actuale intr-un set de sapte intrebari labirintice, le-a publicat in revista galateana Dunarea de Jos si si-a invitat confratii sa raspunda la ele. In acelasi recipient colector a adunat mai multe continuturi, pe care ulterior le-a adunat in aceasta carte.
Care sunt problemele propuse de poet comilitonilor sai, de fapt temeiul si ratiunea acestei carti? Ele subintind ideea de intertextualitate, de conflict intre generatii, de receptare a clasicilor, a mostenirii culturale, a abolirii canoanelor din trudnicia creatiei literar-artistice, a conditiei literaturii si artei in cadrul economiei de piata si, cireasa de pe tort, receptarea scriitorilor romani din teritoriile romanesti aflate inca in afara granitelor tarii, din Basarabia, Bucovina si din Banatul Sarbesc. Daca observam bine, cele sapte intrebari, aceleasi pentru toti intervievatii, rasfrang spectrul problemelor esentiale care confrunta cultura romaneasca actuala. Este meritul lui Viorel Dinescu ca a stiut sa discearna, din noianul provocarilor la care e supusa literatura si, pe un plan mai larg, cultura romaneasca de azi, pe cele esentiale, cele care circumscriu tabloul vivant al spiritualitatii romanesti actuale – cu farmecul si virusii ei. Puse cap la cap toate raspunsurile celor ce s-au prins in aceasta isprava carturareasca, recompunem de fapt peisajul vietii noastre culturale din aceasta nesfarsita tranzitie – cu bunele si relele ei.
Am insistat mai mult pe ideea acestui registru procedural in alcatuirea cartii, nu doar pentru ca precumpaneste in substanta lucrarii – Dialoguri socratice, Editura Axis Libri, Galati, 2010 – ci pentru ca modalitatea mi se pare interesanta si sporitoare, sub aspectul cuprinderii unui fenomen problematic. Nu-i mentionez in aceste randuri marginale pe toti cei peste 40 de scriitori ce s-au prins in acest joc epistemic, dar subliniez prezenta harnicei scriitoare Cezarina Adamescu, a scriitorilor Theodor Codreanu, Victor Craciun, Gheorghe Neagu, Adrian Dinu Rachueru, Constantin Trandafir, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ion Stoiciu, Doina Uricaru, Lucian Vasiliu, Ilie Zamfir (editorul acestei carti) si toti ceilalti care au subscris la ideea acestei lucrari cumulative, au consimtit sa se implice in desfolierea problemelor propuse de initiatorul ei si s-au pliat pe realitatea noastra postdecembrista, incercata de tot felul de metehne si insanitati. Altfel, desigur, cartea cuprinde si dialoguri in forma lor clasica, cum ar fi cel acordat de acad. Fanus Neagu, ca si cand autorul ar dori sa ne convinga ca nu s-a rupt complet de forma consacrata a dialogului, dar in rest scriitorii care au raspuns provocarii lui Dinescu chiar stalpesc in felul lor fenomenul literar romanesc actual. Am in vedere basarabenii acad. Mihai Cimpoi si Nicolae Dabija, dar si scriitorii de o coloratura mai aparte de dincolo de Prut, cum sunt Gheorghe Calamanciuc, Dumitru Matcovschi, Musata si Valeriu Matei, Matei Mihai Prepelita, la care se adauga bucovinenii Vasile Tarateanu, Simion Gociu si Ilie Tudor Zegrea. Un lucru trebuie subliniat in aceasta sumara cronica de intampinare: Poetul Viorel Dinescu este un foarte apropiat amic al scriitorilor si, desigur, al literaturii din Basarabia si Bucovina si mediaza, atat cat ii sta in putinta, receptarea reciproca – peste episodicele borne ce marcheaza granitele fiintei romanesti. In fond, o tara nu se termina la granitele ei, ci acolo unde inceteaza sa i se vorbeasca limba.
Autor(i):  Ionel Necula
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National