Articol
 
Emil Iordache - poetul care ar fi putu deveni
Categorie articol: Lecturi
    Dupa 1990, intensa activitate universitara, critica, publicistica si de traducator neobosit a lui Emil Iordache nu lasa sa se vada decat o cariera academica exemplara, construita intr-un ritm neobosit si care presupunea o putere de munca si o cunoastere a domeniului slavisticii exemplare. Cel care i-a tradus pe Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Daniil Harms, Puskin, Makanin, Platonov, Venedikt Erofeev, scrisese, in tinerete, si poezii. Cand aceasta carte, aparuta la editura Axa din Botosani, a ajuns in cele din urma si la mine (destul de tarziu…), am avut surpriza si bucuria sa constat ca Emil Iordache fusese (este) un poet in adevaratul inteles al cuvantului. Acest volum postum, Poeme fara masca (nu stiu si nu am avur ragaz sa intreb cui ii apartine titlul, dar el este inspirat) aparut initial cu trei ani in urma, reluat si adaugit acum, o poate proba cu asupra de masura.
    Poemele care alcatuiesc acest volum dateaza din cel putin doua perioade distincte: unele sunt scrise in primii ani ai deceniului al IX-lea, altele la inceputul anilor `90. Le desparte, deci, un deceniu. Fiind vorba de o culegere a unor texte scrise fie ocazional, fie aflate in stadiu de santier (nu mai discut despre posibilitatea ca destule altele sa se fi pierdut pur si simplu), este dificil si, cred, inutil sa cauti o coerenta stilistica ori tematica a acestei carti. Un lucru mi se pare mult mai important de subliniat: indiferent de poietica pe care o urma, indiferent de darele marilor poeti care se pot citi in filigranul unora dintre texte, indiferent de urmele intertextuale subtile sau ostentative, din aceste texte se poate decela o voce poetica autentica; nu am nici o indoiala ca, daca ar fi perseverat, daca si-ar fi urmat si aceasta chemare, Emil Iordache ar fi devenit un poet notabil, remarcabil, ba chiar important al generatiei sale. Cele cu putin peste 40 de poeme care s-au pastrat dau socoteala de ceea ce ar fi putut deveni acest poet, nu reprezinta un corpus definitiv, asupra caruia autorul sa-si fi dat girul, care sa ne permita verdicte definitive. Si totusi, cateva dintre aceste poeme ne permit sa intrezarim nu doar o siguranta a versificarii, o autenticitate a rostirii, un background cultural bine asimilat la sursa (conditie obligatorie pentru orice scriitor), ci si o usurinta a tehnicii poeziei (sa ne amintim, pentru Poe poezia este in primul rand tehnica), ba chiar o anumita virtuozitate a prozodiei si a gradatiei efectelor lirice care il puteau plasa (si cred ca il si plaseaza, in absolut) pe Emil Iordache peste multi dintre poetii consacrati (caci harnici) ai generatiei `80.
    Ceea ce se observa parcurgand poemele acestui volum postum este diversitatea registrelor. Dar, indiferent ca e vorba de poeme de dragoste, de elegii ori de texte ironice, parodice, o calitate accesibila doar poetilor cu vocatie, care stiu sa surprinda poezia printre pliurile realitatii strabate din majoritatea textelor: o anumita simplitate nu doar a rostirii, ci si a imaginarului. Autorul nu cauta ziua in amiaza mare efecte ostentative cu lumanarea, nu epateaza, nu forteaza, ca sa spun asa, muza. Aceasta este, ca la mai totii marii poeti, una livresca, provenind din eterul culturii. Chiar primul poem al cartii (presupun ca e vorba si de primul in ordine cronologica) retine atentia printr-o minutioasa constructie in oglinda a sensului si printr-o maturitate a rostirii eficace, convingatoare. In acest prim text se pot decela, la nevoie, macar doua "directii" ale poeziei lui Emil Iordache: pe de o parte, un permanent regres (afectiv, mnemotehnic) catre linistea arhetipala a satului, care echivaleaza cu aceea a originii in care lumea nu fusese intinata, pe de alta, un exil in spatiul tulbure si nelinistitor al unui prezent sufocat de zgura unei modernitati citadine. Nici vorba ca prima tedinta sta sub semnul lui Esenin; a doua, in schimb, nu este straina de "biografismul" si "cotidianul" poeziei inceputului anilor `80. Cu toate acestea, Emil Iordache nu aplica retete brevetate, ci topeste totul intr-un discurs personal, care frapeaza prin prospetimea unor imagini totusi recognoscibile:

Fasaitul picioarelor desculte prin roua,
geamatul oaselor tatei
dupa imbratisarea de-o viata cu plugul,
tipatul bobului de grau
izvorand dintr-o paine fierbinte,
scartaitul cumpenei
intr-un sat de cenusa
si-un amurg sangeriu
coborand pe o limba de clopot –
toate aceste intarziate ecouri, iubito,
imi amintesc de ciudata-ntamplare
ca cineva a manjit
universul cu sunete,
inainte ca eu
sa-ti fi putut traduce
poemul originii mele ilustre,
ca trecutul meu pan` la tine
e un cantec alb ferecat, intr-o limba pe care n-o stii,
intr-o limba fara gramatici,
cu lexicoanele aliniate sub cruci,
pe un deal
din blanda si maiestoasa Moldova.

Acestei linisti imponderabile care tine de mitul originar sau al copilariei (tot aia) ii raspunde haosul citadin, inradacinat in istorie, care face ca acea stare de gratie sa nu mai fie accesibila decat prin intermediul nostalgiei sau al imaginatiei lirice. Poezia recupereaza un spatiu, o stare, o atmosfera serafica atemporala:

Slovele poemului meu barbar
hranesc iarba, iubito,
din marea de zgomote ce ne-nconjoara
nu creste nimic,
doar vina noastra se dilata implacabil
adusa in fata
onoratei instante a masinariilor vorbitoare
ele ne divorteaza si ne apropie
o data pe luna, o data pe an
si sentinta lor
seamana din ce in ce mai bine
cu o priza uriasa
care mesteca gesturile noastre
si le imprastie,
stalcite,
la megafoanele ce nu stiu
sa sopteasca incet la ureche.

Pierdut deal cu cruci –
ofer recompensa,
gasit miliard de tranzistori
il dau cui il vrea,
declar nul poemul originii mele
si tac resemnat,
singur cu tine
in tot universul acesta
manjit cu sunete.

    Ultimele versuri adopta benevol tonalitatea despiritualizata si precisa, eficace, pragmatica a lumii agasante, ca semn al constiintei ca pana si poemul, cu tot mirajul sau, nu poate oferi decat un simulacru, o intoarcere iluzorie catre un trecut evanescent, iluzoriu la randul sau. Deloc intamplator, textul se intituleaza Poem despre origine, punand in dialog cei doi termeni ai ecuatiei: starea initiala, abia intuita prin intermediul acelei firave brese pe care poemul o casca in materia vascoasa a realitatii.
    Aceasta tema, a spatiului si timpului istoric care au nevoie de prezenta benefica, hieratica a poetului pentru a capata consistenta, pentru a trai cu adevarat revine in alte texte, dintre care cele doua intitulate, bacovian parca, Citadina, sunt cele mai reusite. In primul dintre ele, este nevoie ca poetul sa se sinucida ritualic, simbolic, in fiecare dimineata, pentru a gira cu sens realul:

Tot atunci, dimineata,
in fiece dimineata,
tanarul poet
se sinucide public,
aruncandu-si sub picioare
grenada fulminanta
a unei iubiri,
batranul gradinar
isi propteste unealta
de-un trunchi de copac
si imediat coada lopetii
invie,
se rasfira in ramuri
si infloreste bizar...

Cam asa se petrece la noi
orisice inceput de zi,
mai mult nici n-as avea ce sa va povestesc –
s-a facut dimineata
si imi creste pe piept
o tinta cu poeme concentrice.

    Nu trebuie sa ne scape faptul ca abia autoimolarea benevola a poetului resuscita materia lipsita de viata. Se poate citi aici si o ars poetica interesanta, conform careia poezia are nu doar o putere, ci si o functie magica, de a reinstaura ordinea si vitalitatea intr-o istorie amorfa, golita de sens si de vitalitate, de profunzime, de spirit. Sigur, este o viziune romantica, dar una esentiala, care sta la temelia oricarei mari poezii: poezia nu descrie realul, nu i se supune, ci il instituie si ii confera sens. Avand astfel de intuitii, Emil Iordache ar fi putut ajunge departe in acest domeniu atat de exigent.
    In unele texte se vad, scriam mai sus, urmele lui Esenin, poetul care l-a marcat pe Emil Iordache inca dinainte de a-l traduce magistral (de a-l de-lesniza, daca un astfel de joc de cuvinte este plauzibil) si de a-i consacra doua carti excelente. Radacina painii, Iarna cazona, Carti albastre, Nocturna, Sufletul satului sunt doar cateva poeme care stau sub semnul marelui poet rus, fara a-si pierde originalitatea. Dimpotriva, impresioneaza perfecta arta prozodica, Emil Iordache stiind bine ca poezia este, trebuie sa fie si mestesug si ca un poet autentic trebuie sa parcurga si aceasta scoala a versificatiei, care celor superficiali le pare inutila, vetusta.
    Poemele scrise la inceputul anilor `90 vin dintr-o alta directie, aceea care nu mai poate gestiona sentimentul deja-lu-ului. Constiinta ca totul a fost scris il transforma pe scriitor, spunea undeva Borges, intr-o simpla fantasma si il obliga, spun eu, odata cu majoritatea teoreticienilor postmodernismului de la noi si de aiurea, sa gaseasca solutii de asi asuma trecutul cultural intr-o maniera care sa-i mai permita si spatiul minim de a-si strecura propriul mesaj. Doctor in filologie cu o lucrare despre Semiotica traducerii poetice, la zi cu teoria literara si, de asemenea, cu poezia romana de ultima ora, Emil Iordache tine pasul si se repliaza. Astfel, unul dintre texte, datat "februarie 1991", se intituleaza Mic tratat filologic. Aici, o mica (melo)drama sentimetala se muta din spatiul domestic in cel al limbajului, al textului, mai bine spus:
O odaie-dictionar, explicativa, saraca, tenace,
silabele parchetului ghemuite sub cuvantul "covor";
cuvantul "tu" sta langa cuvantul "fereastra" si tace,
verbul "a privi" e doar o frangere-ncetosata in gol.
Ne clatinam pe ostilitatea singuratatilor crenelate,
salcii,
descalecati de pe patul suferind, lanos, patruped
"vezi, randunelele se duc", "de ce nu-mi vii, de ce
nu-mi vii?" –
copertile decent varuite romanta nu ne-o mai cred.
Curand se va deschide o usa ca o bulboana, prin care
amandoi ne vom traduce numele in cate-o limba
straina,
Noua transhumanta va-ncepe, fireste, cu o ninsoare
banal de alba si banal de lipsita de vina...
Nu cred ca gresesc prea mult daca ma incapatanez sa citesc si acest poem ca pe o ars poetica. De vedere, ca un ceasornic transparent, si mecanismul de functionare. Emil Iordache asimilase, iata, corect, spre deosebire de majoritatea optzecistilor nedusi la scoala, lectia unui textualism autentic, care inseamna o miza existentiala intensa ("agonala", ii placea sa repete mereu lui Marin Mincu), sporita prin aceasta tentativa dramatica de prindere a realului in arcanele textului.
    Un alt poem (Macarale in greva) amintese de unele texte celebre semnate de Mircea Cartarescu sau de Florin Iaru si care au facut deliciul cititorilor la finele anilor `80 si inceputul anilor `90. Poate sunt subiectiv, dar mie mi se pare ca poemul lui Emil Iodache are mai multa verva parodica, dar si autenticitate:
Depun marturie ca ai intr-adevar un stil delicvent de inaintare, un mers fabulos, compus din zvacniri senzuale de emisfere mobile,
esti un fel de jungla bipeda in plina miscare, colcaind de tarzani primitivi si de alte jivine agile; cand treci tu, strada pare un iezer murdar cu lebede albe si rosii
ancorate la semaforul balbait, tricolor, braseria din colt se cutremura ca un pavilion, unde cancerosii, privindu-te, uita ca maladia lor e-un antimotor din tecuci, care tacane zapacit, mestecand inainte interdictii,diete, retete, cuvinte; "fierbinte!" – iata ultimul geamat al termometrului meu de adolescent, despre care nu as putea zice ca pune un diagnostic fatis; inaintezi precum coloana a cincea, teribil, arborescent, precum o tarfa la concursul de "Miss Virginitatea", de "Miss Pudoarea Dezbracata de Constiinta de Sine"...
Pe scena strazii, esti ca o poza desucheata in Evanghelie, poti fi citita de la dreapta la stanga incepand cu Apocalipsa; asa vine spre noi Omida Singuratatii, asa se taraste, ne sperie armata rosie a fructului neharazit, al unui destin pe dolari, pe marci, pe franci, pe orice valuta de mare manevra, iar noi ramanem nauci si tragici, revoluti si rurali, precum somerii in shop-uri, precum macaralele-n greva.
    Nu am nici un dubiu ca daca un astfel de text i-ar fi "iesit" unui poet consacrat, el ar fi ajuns, astazi, chiar in manuale. Asta pentru ca in el coexista pasnic si spiritul parodic, dar si viziunea grava, alertata de sentimentul imposibilitatii de a controla o astfel de atractie erotica. Poezia lui Emil Iordache nu era doar o joaca de-a cuvintele, ci un lucru cat se poate de serios.
    Din pacate, ceea ce ne-a ramas este prea putin fata de ceea ce ar fi putut fi. Ma bucur sa constat ca prietenul meu si omul de la care am invatat atatea, ca marele traducator Emil Iordache este si un poet remarcabil; regret, in schimb, faptul ca nu si-a dus pana la capat aceasta vocatie.
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National