Articol
 
Rainer Maria Rilke, o privire in jurnal
Categorie articol: Lecturi
    Sinceritatea intr-un jurnal nu e totuna cu "a spune totul", mai cu seama, nu, pentru literati, desi ei isi exprima, uneori explicit, o astfel de intentie. Orice confesiune comporta bornele sale, legate de o perspectiva personala de a privi realitatea, de teama de a nu rani pe altii, de pudoare, de iubirea de sine etc. Sa fii sincer ar insemna in primul rand sa te eliberezi de masca autorului, sa scapi de vanitatea provocata de glorie, sa nu poti, pur si simplu, rupe "eul artistic" de cel "biografic", ca si cum intre ele n-ar fi nici o punte de legatura. (Marcel Proust considera ca eul care scrie este cu totul altul decat eul care traieste, eul obisnuit, care iese in lume. Idee care-l provoaca pe Michel Onfray sa constate o anumita schizofrenie a scriitorului, in Dorinta de a fi vulcan. Jurnal hedonist.)
     Problema disputata la origini intre Marcel Proust si Saint-Beuve (in lucrarea celui dintai, intitulata Contre Sainte- Beuve), distinctia numeste o realitate valabila intre scriitori, dat fiind, printre altele, ca multi nu marturisesc din vreo necesitate launtrica sau din dorinta de a dobandi o cunoastere mai buna de sine, cum se intampla, poate mai des, cu filosofii, ci isi pastreaza treaza vointa de succes, asumandu-si caracteristicile "autorului" implicit in viata. Exista mai multe variante ale legaturii dintre cele doua euri, pana la valorizarea sinelui biografic in mai mare masura, cum se intampla la Amiel sau Anaïs Nin, dar ma voi limita la doua dintre ele, cele care imi sunt de folos aici.
     Cand esti deja celebru, te identifici cu creatorul unei opere, iar jurnalul, autobiografia nu mai servesc decat ca expresii de "prelungire" a eului artistic. Orgoliul scriitorului "ucide" de cele mai multe ori viata omului; autorul se investeste in personajele sale, exprimandu-se prin vitalitatea pe care o pune in ele. Confesiunea lui se adreseaza, in primul rand, unui lector interesat sa descopere originea ideilor din opera, sa inteleaga cum a ajuns scriitorul sa descrie, sa fie obsedat de o serie de intamplari, de situatii, de tipuri umane. Fapt care conduce doar la o dezvaluire partiala, cenzurata, aflata in slujba eului artistic (ar fi cazul lui Goethe, Stendhal, Julien Green, Albert Camus si a majoritatii autorilor care scriu jurnal cu intentia clara de a-l publica).
     Omul serveste talentului si scrisului sau, el isi foloseste experientele si ideile in actul de creatie, restul trait devenind tot mai stors de semnificatie (cum se intampla cu Goethe, sau cu Baudelaire, pe care Mircea Mihaies, in De veghe in oglinda, analizandu- i carnetele intime, il declara "un ins fara biografie, o inteligenta care si-a devorat starea civila"). Eul biografic imbraca ipostaza eului slab, insuficient, caruia i se sacrifica substanta trairii autentice in favoarea augmentarii eului artistic, cel complex, puternic, semnificativ.
     La alti scriitori, eul biografic ajunge sa intre intr-o unitate cu cel artistic, in sensul ca, puse in balanta, ele au aceeasi greutate, autorul fiind zbuciumat frecvent de intrebarile omului, omul negasindu-si linistea cand actul creatiei se indeparteaza, se lasa asteptat, ravnit, cum este cazul lui Kafka, care ramane el insusi si in cele mai marunte notatii intime si in cele mai cunoscute pagini de opera. La el, eul biografic staruie in echilibru cu cel artistic si amandoua redau omulautor, autentic si intreg.
     Intre aceste doua posibilitati oscileaza jurnalul lui Rainer Maria Rilke (Jurnal, traducere din limba germana de Bogdan Mihai Dascalu, traducerea versurilor de Crisu Dascalu, note de Ana-Maria Romitan si prefata de Aura Christi, Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2010), desi as opta, daca ar trebui, pentru a doua varianta, situandu-l mai curand in vecinatatea lui Kafka, decat in cea a lui Goethe, de exemplu. Din doua motive, relative si neexclusive. Pe de o parte, pentru ca jurnalele lui sunt indeosebi ale tineretii, deci sunt scrise inainte sa devina un mare poet, in vremea cand il cauta si il crea, cand se cauta si se crea, iar pe de alta parte, pentru ca Rilke era mult prea atasat de viata ca sa nu o pretinda si dincolo de opera sa, in dragoste, in arta, in natura. El avea, fara indoiala, "obsesia viului", cu o formula foarte draga poetei Aura Christi.
     Mai precis, exista o parte de jurnal, cel scris in Florenta cu deosebire, care pledeaza pentru viata, inspirat din dragostea pentru, celebra in epoca, Lou Andreas-Salome, si alta parte, asezata la inceputul volumului aparut la Ideea Europeana, in care Rilke incearca mai curand sa-si exerseze stilul, in pregatirea operei adevarate. Aceasta cuprinde fragmente din opera, schite pentru scrierile viitoare, descrieri minutioase, precum un pictor care isi explica elementele folosite pe o panza, cum l-a surprins si traducatorul in limba romana al insemnarilor sale intime: "El isi scrie jurnalul ca un poet, in care vegheaza un pictor". E intr-adevar o lume statica aici, o liniste de care poetul are parca nevoie pentru a ajunge la sine, la sinele marelui poet care trebuie sa devina, sa fie. O notatie din Jurnal florentin, cronologic anterior, cred ca ma sustine intru totul: "Adesea ma apuca un mare dor dupa mine insumi. Stiu, drumul este inca lung; insa, in cele mai fericite vise ale mele, vad ziua in care ma voi intampina." (p. 289)
     Fascinatia mea, subiectiva, se indreapta insa, mai ales, spre insemnarile din Jurnal florentin, cumva dintr-o slabiciune pentru eul biografic al autorului, mult mai pregnant in aceste pagini, pentru eul extrem de viu si foarte adanc, care mi-a amintit in multe locuri, prin pasaje profetice ("O, daca as putea sa va spun tuturora ce fel de epoca e aceasta! […] As dori sa am o voce precum marea si sa fiu totusi un munte si sa stau in rasarit: pentru a va putea trezi luminandu-va, pentru a putea fi deasupra voastra si pentru a va putea chema", p. 319), de alt mare singuratic si spirit al vremii, Friedrich Nietzsche.
     Jurnalul ii este dedicat prietenei lui intime din acea vreme, Lou Andreas-Salome. Pentru ea il scrie de fapt, ei i se adreseaza, adesea direct, ea este inspiratoarea lui, izvorul lui vital, dumnezeul lui. Din dor de ea umple sublime pagini. Jurnalul ia locul confidentei Lou, pentru ca ea este departe. Dorul cere intruchipare, iar jurnalul o suplineste cum poate. "Pe consolarea Ta vreau sa imi cladesc biserica, in care bucuria are altare luminoase." (p. 320) Lou este zeita: "Tu esti mereu inaintemi" si "Fii mereu inainte-mi Tu, Iubire, Unica, Sfanta", sunt adresari si incredintari totale. Ea il conduce prin viata, tot ea il protejeaza de realitatea adversa, ea il trimite si-i da puterea sa exploreze in adancurile proprii, sa se afle pe sine, intreg, intr-o zi. Temerile se ridica treptat si il parasesc una cate una, iar in locul gol, numai liniste si bucurie se aduna.
     Sunt in jurnalul lui Rilke reflectii de o profunzime si o sinceritate de care numai un om cu o viata launtrica viguroasa, mult mai viguroasa decat cea exterioara, este capabil sa le intretina, despre sine, despre dragoste, despre Dumnezeu, despre natura si, poate cele mai numeroase, despre Italia, bucuria cuceririi frumusetilor florentine, arta maestrilor italieni si conditia artistului in general. "Artistul este vesnicia ce patrunde in zile", caci creatia are menirea sa-l scape pe om de trecator, de maruntisuri, lasandu-l pe deplin el insusi.
     Arta este, asadar, o cale de eliberare a artistului si de acces la vesnicie, la Dumnezeu. Si cel mai potrivit mijloc al celor solitari de a cunoaste implinirea de sine. Poemele lui Rainer Maria Rilke sunt fara preget opera unui autor care a facut pactul cu eternitatea, care a dus pana la capat lupta cu sine insusi, si a invins. Insemnarile de jurnal vin sa adauge vitalitatea din care ele s-au nascut, sentimentele din care s-au inaltat, simtirile pe care le-a transfigurat. O lectura care trebuie facuta, care completeaza Poezia cu acel plus autobiografic, intens viu rilkean!
Autor(i):  Nicoleta Dabija
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National