Articol
 
Confesiunea ca zidire
Categorie articol: Lecturi
    Primejdia marturisirii, volum ingrijit si editat de Ioan Pintea, gandit si elaborat prin "impreunalucrare" (daca este sa preluam, dintru inceput, un termen specific lumii monastice in care ia fiinta cartea), contine o convorbire cu N. Steinhardt, din 1984 ("Intre viata si carti" – publicata in revista Tribuna, in 1985, si reluata in volumul din 1987, Escale in timp si spatiu), o serie de convorbiri desfasurate pe parcursul anului 1988 si un amplu interviu pe teme politice, intitulat "Agonia Europei", propus de Ioan Pintea si de Oliv Mircea, in acelasi an. Convorbirilor din 1988, organizate pe principiul "ziditor" al celor sapte zile ale Creatiei, le sunt adaugate texte inedite, cu titlul de suplimente. Volumul apare la Editura Dacia, in 1993, in 1998 si in 2000, la Editura Humanitas, in 2006, si la Editura Polirom, in 2009, in cadrul Integralei "N. Steinhardt".
     Indelungatul efort crestin de zidire identitara al autorului Jurnalului fericirii capata, in discutiile initiate de Ioan Pintea, semnificatii particulare. Pe baza unei relatii privilegiate, de tip mentor-ucenic, N. Steinhardt duce la indeplinire "obligatia" morala a impartasirii. Identitatea lui crestina si intelectuala, pe deplin edificata, se supune unui alt tip de marturisire, mai putin "abstracta" decat cea literara (al carei destinatar este un cititor cu un profil ce poate fi doar intuit). Conexiunea umana functioneaza pe principiul vaselor comunicante, pe baza de reciprocitate. Miza pedagogica a acestei legaturi este limpede, iar din aceasta experienta ambii participanti ies cu sentimentul tonifiant al regasirii spirituale si al identificarii sinelui propriu cu sinele celuilalt. Pedagogia nu este unidirectionata. Identitatea umana si spirituala a mentorului afla, in ucenic, o configuratie similara, pe care o poate intregi si de la care poate prelua confirmare valorica. Discutiile desfasurate la Rohia sunt concretizarea sobornicitatii despre care vorbeam la inceputul analizei Jurnalului fericirii. Comunicarea, impartasirea si cuminecarea culturala si spirituala se desfasoara, in convorbiri, concret, intre doua spirite configurate pe baza acelorasi principii etice si estetice.
     Convorbirile din Primejdia marturisirii depasesc net simpla valoare confesiva pe care o presupune acest gen de comunicare (auto)biografica (apartinand mai degraba publicisticii decat beletristicii). Este interesant modul in care N. Steinhardt, provocat de necesitatile spirituale ale conlocutorului, dar si de propria sa nevoie de certificare prin celalalt, defineste relatia dintre cultura si viata, dintre etic si estetic, dintre individual si istoric. Ludicul domina pasajele autobiografice; seriozitatea domina analiza sociala si culturala. In esenta, convorbirile N. Steinhardt – Ioan Pintea sunt dominate de presiunea de fundal a contextului istoric si de obligativitatea de a rezista acestui context prin ancorarea in adevar. Existenta si comunicarea "in adevar" capata valoare de urgenta si de obligativitate. Desi sunt scrise ori inregistrate in plin deceniu noua si intr-un cadru politic opresiv, care ar justifica alegerea titlului, convorbirile sunt receptate, dupa prima publicare, din 1993, ca leac impotriva lipsei apetitului pentru adevar, o stare perpetuata in democratia romaneasca postdecembrista. Este suficient sa ma opresc asupra felului in care este definita Primejdia marturisirii de catre Dorina Al. George – un cititor a carui competenta de intelegere a fost educata "cu asupra de masura" si prin "generozitatea" veacului. La patru ani dupa caderea comunismului, Dorina Al. George alatura Jurnalul fericirii si Primejdia marturisirii si le considera leacuri (personale) pentru a umple un gol spiritual: "Draga Nicule, vreau sa-ti spun ca nu exista pe lume nici un cuvant care sa ma ajute sa-ti vorbesc despre golul pe care tu il umpli cu aceste doua carti: Jurnalul fericirii (pe care l-am citit in manuscris impreuna cu Sergiu, in acei ani indepartati, si care pe urma ti-a disparut), apoi cu aceasta Primejdie a marturisirii." (Dorina Al. George, Socul amintirilor, Paralela 45, 2006, p. 67). Confesiunea-monolog din Jurnal si dialogul viu cu Ioan Pintea sunt expresia unei libertati pe care "simpla" iesire din totalitarism, se pare, nu o face mai accesibila sau mai usor de "pus in practica".
     Punand dialogul, asa cum este firesc, in zona impartasirii si a fiintarii, pr. Ioan Chirila propune ca temei teologic al comunicarii faptul ca "nu esti ceea ce esti prin tine insuti, ca faptura creata sau nascuta, ci din/ prin si in celalalt, fara ca sa traiesti in acesta o osmoza totala, radicala, ci o limpezire/ straluminare (...). Or aceasta nu este nimic altceva decat intalnirea si comuniunea leit-ourgica a fapturilor" ("Dia-logos-ul fiintarii" in Supliment Verso, anul 3, nr. 40-41, 1-31 iulie 2008, p. VII). Dialogul ar fi, deci, o cale de clarificare spiritual-identitara, prin celalalt, dar si o forma de lucrare, de actiune asumata liber, in folosul cetatii. O dubla directionare s-ar manifesta prin dialogare: spre sine si spre lume. N. Steinhardt isi asuma dialogarea cu o seriozitate exemplara si cu o putere incontestabila de concentrare si participare. Dialogul nu este, in viziunea sa, o simpla succesiune de monologuri fara ecou, ci o forma de asimilare si de daruire spirituala, un mijloc de participare la framantari intelectuale similare sau diferite fata de propriile dileme si convingeri.
     Dialogul din partea cea mai substantiala a Primejdiei marturisirii are, cel putin prin organizare, nuante veterotestamentare. Convorbirile sunt impartite in 7 zile din nevoia conlocutorilor de a crea atmosfera "revelatiei unei saptamani lucratoare intru spirit". Intentia dialogului este, deci, ziditoare pentru ambele spirite participante, dar si pentru Spirit, in genere, avand in vedere caracterul publicabil care i se da inregistrarii, dintru inceput. Ziua intai consemneaza un amplu si substantial dialog pe tema culturii. Ziua a doua a dialogului din
     Primejdia marturisirii pleaca tocmai de la problema recunoasterii publice a valorii intelectuale si spirituale a lui N. Steinhardt. Fara sa respinga aprecierile si fara sa se "trufeasca", acesta considera "fantastica, de nu dementiala" asocierea pe care o face Ovid S. Crohmalniceanu intre numele sau si cel al lui G.K. Chesterton, la fel cum abordarea eseisticii sale de catre Eugen Simion, in Scriitori romani de azi, ii face o "mare cinste". Primejdia marturisirii dovedeste un greu de contestat caracter de sophiodicee, de "justificare"/ (auto)definire prin intelepciune. Apelez la un asemenea termen inspirata de A patra zi a convorbirilor, in care, intre altele, sunt abordate, in continuarea temei calatoriei, ucenicia si jurnalul, legatura dintre arte si filosofie, "despartirea" de Constantin Noica (in problema artei), raul in proza lui F.M. Dostoievski si in lume, in genere. Dialogul dintre Ioan Pintea si N. Steinhardt nu este pretextul unei parade de intelepciune sau de eruditie, desi problemele propuse spre discutie si "luminare" nu sunt facile. Dezinvoltura conlocutorilor si siguranta aprecierilor imprima consemnarii o doza substantiala de farmec, de spectacol discret si de sarbatoare. Referintele culturale sunt numeroase, dar nu au caracter livresc, asociate fiind, in permanenta, cu viata insasi, cu valori etice perene si judecati "cumsecade".
     In Ziua a sasea, discutia aluneca dinspre lectura si intelegerea acesteia de catre Steinhardt ("lectura e o intalnire intre doua temperamente") spre interdependenta dintre scris/ opera si fapta/ biografie ("intre fapta si cuvant ori intre idee si opera legatura este atat de stransa incat aproape ca nici nu poate fi vorba de a disjunge cei doi termeni"), spre schimbarea convingerilor ideologice sau etice la scriitori (considerati repere ale generatiilor) si moralismul in literatura si judecata critica ("Nu cumva moral este cel care nu face decat sa traga din cercetarea unui caz particular o lectie generala care nu desparte transant viata de carte? Pentru care acestea doua – viata si cartea – sunt vase comunicante, implicandu-se, vadindu-se, demascandu-se, integrandu- se una pe alta?").
     Ultima Zi a convorbirilor este a bucuriei si sarbatorii spiritului. Tonul ludic, folosit adesea in discutiile despre scriitori, carti sau generatie, lipseste, insa, in totalitate din aceasta parte a convorbirilor. Sarbatoarea nu este asociata, in acest context, cu jocul, ci cu libertatea de ordin superior, a spiritului. La N. Steinhardt, am vazut deja in Capitolul I al studiului de fata, libertatea inseamna, in primul rand, o consecinta spirituala a fidelitatii fata de valori si norme conservatoare, a deciziilor luate cu deplina luciditate si responsabilitate, a curajului in fata mortii. Libertatea este un rezultat direct al "pariului" facut pe realitatea mantuirii, al consecventei in credinta, dar si al marturisirii credintei. Astfel, ultima (si, probabil, cea mai complexa) parte a convorbirilor cu Ioan Pintea are un profund caracter liturgic. Temele tratate sunt datoria persoanei fata de propria- i zidire existentiala si identitara, viata monahala, diferentele fundamentale dintre budism si crestinism, dintre moartea lui Socrate si crucificarea lui Hristos, relatia cu Biserica, obligatia marturisirii credintei, caracterul paradoxal al Mantuitorului si al religiei Sale, relatia dintre iubirea hristica si arte, ecumenismul.
     Legatura dintre autorii Primejdiei marturisirii, asa cum transpare din dialogul consemnat, dar si din maniera in care Ioan Pintea a gestionat recunoasterea postuma a mentorului sau, prin publicarea si republicarea textelor inedite si edite, este edificatoare pentru felul in care N. Steinhardt intelege identitatea spirituala ca o problema capitala, de permanenta si lucida constructie. Primejdia marturisirii, in egala masura cu Jurnalul fericirii, constituie mijlocul literar de a afirma si de a statuta o complexa, dar limpede structura identitara a carei temeinicie este asigurata prin onestitatea confesiunii si a scrierii literare, prin perseverenta si, de ce nu, prin iubire. Constienta de riscul patetismului, propun, pentru incheiere, definitia data de Steinhardt iubirii (aplicabila relatiei scriitor-opera-cititor, dar si relatiei mentor-ucenic): "Dragostea e o monada depasind proprietatile omenescului – o entitate absoluta in afara de timp, pe care nici constituentii ei nu o pot anihila odata ce au zamislit-o. Si opera de arta odata ce a fost faurita scapa de sub controlul autorului si-si traieste viata independent de el. Tot asa si dragostea. Tot asa si complexul acela minunat de fidelitate, incredere, afectiune, devotament. Oamenii se pot desparti, legatura care a existat, ca si opera de arta, isi continua fiintarea ei de sine statatoare."
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National