Articol
 
FEMinitate si initiere
Categorie articol: Lecturi
    Pentru Magda Carneci, calea catre principiul feminin al vietii se dovedeste a fi drumul catre sine, transcris intr-un itinerariu spiritual care combina scenariul initiatic, ritualul povestirii, impulsul psihanalitic si inspiratia lirica intr-o istorie personala cu valoare de cod al universului feminin. Aparuta in acest an la editura Cartea Romaneasca si prefatata de Simona Sora, FEM este dedicata "primei tinereti, nepieritoare", ale carei momente de gratie le reconstituie seherezadic in povestirile generate in mod necesar de epistolele adresate unui barbat candva iubit. "Dragule, sa nu te sperii, am sa-ti spun un secret, eu sunt un fel de Seherezada" – avertizeaza autoarea in Demaraj – "o Seherezada mai blanda, care-ti povesteste despre mine, despre noi, intamplari marunte si totusi stranii, pe langa care trecem fara sa le dam importanta, istorioare uimitoare si totusi normale, scene misterioase pe care de obicei le uitam, memoria noastra le lasa cu incapatanare sau cu frica deoparte." Reactualizate si descarcate imperativ in regim epistolar, toate aceste stari speciale, iradiante, esentiale in autobiografia spirituala a scriitoarei raspund nevoii fiintei umane care se vrea ascultata, functioneaza ca un mediu perfect pentru reconectarea cu sinele profund, cu arhetipul feminin si, ideal, impulsioneaza deschiderea spre suprasenzorial, spre o Realitate a celuilalt, a interlocutorului masculin, incongruent si captiv al realitatii.
     "Se spune ca barbatii si femeile sunt niste actori improvizati, diletanti, impinsi pret de o ora, sa zicem, pe o scena luminata puternic sau pe un platou de filmare…". Cu aceasta imagine din Prolog, protagonista din FEM isi incepe initierea hermeneutica recuperatoare, daruindu-se total povestirii si viziunii stratificate a sinelui. Aproape simetric, imaginea aceasta este reluata spre sfarsitul cartii, la capatul experientei de iluminare, de redescoperire in sine a "magiei coerente a lumii", si suporta corectia metaforica a perspectivei initiatului: scena se dovedeste a fi un complicat joc de sah cu "partea cealalta", unde lumea este tabla, iar noi suntem simultan si jucatori si piese vii. Intre cele doua imagini, discursul Magdei Carneci etaleaza un luxuriant camp simbolic, menit sa ilustreze fiecare gest anamnetic si fiecare strat revelat al feminitatii. Descoperirea corpului, de pilda, intra in conjunctie negativa cu perspectiva orfica ("corpul acesta in care eram inchisa ca intr-o cutie ermetica") si, pe fondul nemultumirii fata de trupul feminin, produce fantasme asexuate, pentru ca impacarea cu propriul trup sa se produca odata cu viziunea launtrica a zeitei, a arhetipului. Semnificatiile corporalitatii se deseneaza si prin raportare explicativa la obtuzitatea mefienta masculina. "Pentru tine – ii scrie eroina Dragului – trupul nu prea conteaza, e o unealta simpla [...] Pentru mine trupul e aproape totul", e ghidul unic, mister si unealta pentru o initiere in care neofitul si maestrul sunt una si aceeasi fiinta. Mai mult chiar, este un trup stratificat experiential si vizionar, un trup al prezentei, dublat de un trup al iubirii si de unul al luciditatii.
     Decorticarea propriei feminitati angreneaza in mod necesar si recuperarea momentului genezic, adica recuperarea instantei feminine materne. Esential duala, traumatica si protectoare, mama ocupa un camp imaginar tiamatic ("femela enorma, cuprinzatoare, in care ma pierd, ma inec, ca o samanta neagra de mac intr-un nor de vata de zahar"), reiterat ulterior in viziunea femeilor enorme, a expansiunii universale a feminitatii. Sirul de femei stihiale se reduce la figura generatoare si devoratoare a Mamei primordiale, iar aceasta ia treptat chipul protagonistei, in jurul ei concentrandu- se in fond dilatarea semnificativa a feminitatii la scara universului, doar ea atingand starea vizionara a identitatii cu lumea. Variatie pe aceeasi tema, identitatea lumii cu Dumnezeu conduce silogistic la posibilitatea fiintei "ca un mic dumnezeu, care-a uitat ca e dumnezeu".
     De figura materna tine momentul traumei prime din logica psihanalitica (cea a nasterii), cel care motiveaza traseul initiatic desfasurat discursiv: copila "plange doar pentru ca a fost smulsa din neantul ancestral si a inceput sa existe…", adica sa treaca prin toate servitutile cresterii, dresajului social, bolii, sexualitatii si mortii. Din derularea tuturor acestor experiente, naratoarea selecteaza momentele "care chiar conteaza", care au transformat-o si care "formeaza adevarata [sa] viata", iar capacitatea selectiei, a accesarii acestor momente vizionare o investeste cu o aura de exceptionalitate, de fiinta aleasa, deoarece acest nivel al fiintei reprezinta "ceva ce asteapta toti si se manifesta in cine poate". Insa receptivitatea celor alesi aduce cu sine si instaurarea obsesiva a anxietatii determinate de faptul ca ceva esential din mersul vietii poate sa scape intelegerii, perceptiei, ca ceva ramane mereu o enigma, ca o intalnire semnaleaza ceva esential. In trena acestei senzatii, femeile inalte si frumoase ii amintesc protagonistei de preotesele si zeitele pagane, treapta esentiala in configurarea feminitatii la apogeu.
     Cale asumata de evadare din realitatea banala si perimetru de clarificare a starilor confuze, insolitarea se dovedeste a fi atitudinea ideala pentru cautarea de sine, deoarece faciliteaza emergenta energiilor excesive, bizare, a viziunilor "care pot sa urce dintr-un adanc [...] necunoscut, sau par sa coboare de sus, dintr-un cer interior al mintii sau chiar de mai departe", si duce la regresii paradisiace sau genereaza dilatarea fiintei pana la suprapunerea ei cu intregul univers. Prima secventa recuperata in ordinea iluminarii este de la treisprezece ani, cand, odata cu pubertatea, are loc constientizarea propriului trup sub presiunea inconstienta a senzualitatii emergente. Reactie conditionata de anxietate, autoizolarea nocturna inseamna intr-o prima instanta inspiratie, conversia iubirii in poezie, dar se continua neasteptat intr-o experienta a infinitului. Radu, reperul masculin al acestei prime iubiri adolescentine polarizeaza si a doua iluminare, un episod misteric inteles cu "mintea dilatata", angrenand trupul, simturile, ratiunea, imaginatia, viziunea si supra-ratiunea. De data aceasta, "viziunea unei lumi in care fapturi vii n-am fi decat noi doi" este acompaniata de constientizarea dureroasei incongruente dintre elementul feminin si cel masculin al Edenului temporar, a "singuratatii magice a acestei planete", ce-i trezeste si spaima si sacru, astfel ca revenirea in timpul profan pare o salvare de spectrul abandonarii "in aceasta burta genezica, ca o multime de eu care nu-l iubeste pe tu". Diferenta de unda in iubire se transfera apoi in perimetrul oniric, acelasi Radu metamorfozandu- se peste ani intr-un strigoi romantic, hranit cu sange si dragoste. "Banuiesc – noteaza protagonista – dupa gustul amar cu care m-am trezit din acel vis, ca ardoarea acelei intalniri subpamantene a fost numai a mea. Faptura aceea subterana nu putea sa iubeasca"... dar poate fi incorporata vizionar si livresc si reactivata compensativ.
     Pe o alta treapta a vietii, un alt Radu ocupa mai degraba rolul unui spectator al exercitiului histrionic feminin, evoluand pe fundalul manifestarii unor impulsuri erotice contaminate thanatic dupa cutremurul din 1977. Sub impactul constientizarii faptului ca "Moartea este", viziunile isi asociaza un scenariu apocaliptic, iar in vise activeaza o autoinvestire matriciala coplesitoare, unicului cuplu ramas pe Pamantul lipsit de viata revenindu-i misiunea de a reface specia umana. In aceasta ipostaza, protagonista s-ar converti intr-un reflex al Marii Zeite, al Marii Mame, insa intervine impulsul autopunitiv, post-traumatic, iar el o indeparteaza de "sinele sau adevarat" si deturneaza rolul catre exercitii senzuale de dedublare. De altfel, asocierea dintre senzualitate si moarte continua si pe logica extazului ca si compensatie oferita victimelor de catre universul "crud si iubitor".
     Carenta in nuante, iubirea masculina este contracarata cu o lectie de senzualitate cosmica, de iubire manifestata intr-o infinitate de feluri, "caci ce e iubirea, daca nu inteligenta suprema – fuzionala, vie, constienta – a universului?". Intr-un astfel de univers, in care "poti iubi totul", senzualitatea ubicua trezeste Mama primordiala din fiinta eroinei, misterios multiplicata in alte femei, "vestale ale cultului frumusetii", fatete ale propriei sale esente si intrupari ale aceleiasi zeitati primordiale. Poate ca tocmai aceasta regasire magica in celelalte figuri feminine directioneaza in mod necesar discursul spre alteritatea decisiva, spre instanta masculina, fiecare poveste fiindu-i adresata pedagogic printr-un aproape ritualic: "Dragule trebuie sa-ti mai povestesc...", in ciuda reiteratei neincrederi in capacitatea sa de receptare profunda a istoriilor care alcatuiesc aceasta sensibila autobiografie spirituala. Daca educatia intru viziune este eficienta sau nu.
     In FEM, Magda Carneci vorbeste despre curajul de a retrai momentele intense venite dintr-un "fel de adanc [...] mai inalt", de a colectiona "imaginile puternice" cu deschidere spre lumea cealalta, de a recupera liric si suprasensibil propriul sine si de a se conecta cu intregul univers, dar, mai ales, de a transpune cu o paradoxala sensibilitate brutala straturile unei feminitati complexe si fascinante.
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National