Articol
 
Despre Proust si...Basescu
Categorie articol: Lecturi
    Ca sa vezi si sa nu crezi cum e si cu cartile astea! Cine si-ar fi putut inchipui ca integrala Proust, adica reeditarea In cautarea timpului pierdut, in intregul ei, pusa intr-o eleganta caseta, la Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta (presedinte: acad. Eugen Simion), va ajunge in bratele lui Traian Basescu? Pare o poveste absurd-suprarealista, comisa de Eugen Ionescu. Sau ceva din Urmuz. Dar este adevarat. Au transmis televiziunile si a vazut momentul festiv o tara intreaga. Care acum se agita sa produca tone de zacusca, sa produca bulion si gem de prune, sa puna gogonele si varza la murat si nu care cumva sa scape vreo telenovela transmisa in direct cu demonstratiile anticapitalsite de la Atena, Roma, Madrid si New York. Ceva straniu se petrece prin lume si nu ne dam poate seama tot fiind ocupati de intorsul pe toate partile cu acest Proust. Ne aducem, iata, aminte, datorita cadoului oferit lui Traian Basescu ca si marele politolog Jean François Revel are un Sur Proust comis la tinerete. Pacat ca nu s-a tradus romaneste. Dar oare mai intereseaza Proust pe cineva in Romania? Greu de dat raspuns, pentru ca toti culturalii nostri nu sunt de gasit pe strazi sau in pietele pe unde unblu eu. Iar acei civis-civis, mai apropiati "de ce pula mea" – semnul distinct al virilitatii noastre nationale – decat de "trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri" nu prea au contacte cu lumea lui Proust. S-a trait bine in Romania, cum necum, si fara sa ni se doreasca sa traim bine. Am trait si atat. Ce sa spui, explici, justifici unui dobitoc care-ti da mutra la gazeta si mai si scrie ca vrei sa epatezi prin cultura? Si cand i-a oferit preopinentului sansa unui cap in gura striga ca din gura de sarpe ca vreau sa-l bat pentru ca nu a scris frumos despre o carte de a mea. Cu totul fals. Nu vreau sa epatez cu nimic. Inca mai traiesc. Si atat. Toamna e frumoasa si cu Proust si fara, si vreau sa ma bucur de ea. Simplu. De soarele molcut, ca o dragoste de adolescenata risipita in cutele memoriei de unde mai rasare ca o nostalgie de breaking news. Sa ne bucuram dar de cadoul primit de Traian Basescu, precum se bucura micul Marcel de madeleinele oferite candva de bunica si matusa Leonie. De ce nu, fiecare pe cont propriu. E toamna si se redeschid institutiile de cultura, dupa care au tot tanjit romanii care s-au dus la prajit prin Creta si pe coastele Marii Mediterane. Ne vin in minte alte vremuri, cu alte prioritati autumnale. Oare unde au disparut mustariile de antart? Cand in fiecare toamna bufetele si carciumioarele atat de dragi ale celor care cautau metafiza intr-un must si chimia polemicilor intr-o pastrama de oaie – prea sarata si cu multi oxidanti, dupa normele eco si bio de azi – profund mirositoare punea la incercare sentimentul romanesc al fiintei? Unde sunt ulcelele si stergarele ce impodobeau cate un local cu iz de lume rustica, iar ospataritele, in general dolofane, se imbracau cu frumoase straie populare. Nu era nevoie de fustite scurte si decolteuri generoase, ce era de simtit fremata dincolo de haine. Dar nici musterii nu mai sunt ce-au fost. Cheflii de odinioara, betivani cu limba ascutita si minte iute, oameni pusi pe taifas si trancaneala de dorul lelii si nu neaparat sa puna tara la cale si de-o Noua Republica. (Ce de tampenii contine manifestul si chemarea la lupta a unui june fara stagiu militar satisfacut – asa se spunea, iti aduci aminte, nene Relule, ostasia si valtoarea apelor Bicazului? – pre numele lui Mihai Neamtu e greu de dezghiocat la un mic si o bere. Unde este multa desteptaciune este si multa prostie, spune omul nostru din popor, fara sa faca apel la presocratici, la Heidegger si Wittgenstein. Dixit, nu mai comentam niste aiureli, care, daca nu aduc voturi unde trebuie, vor ramane doar niste bazaconii ale unui fripturist fara caracter, fara fond si fara nimic la urma urmelor.)
     Cum ziceam, la Gradina Bufet de la Sosea sau la Parcul Privighetorilor din Padurea Baneasa, la Jerca, Muscel, Nicoresti, Odobesti sau Moldova – unde inubliabilii Furdui, Ciubotarasu Vasile Nitulescu sau Colea Rautu si pictorul Zamfirescu, caruia ii uram sanatate si pe aceasta cale – dadeau lectii de cum se poate trai si in comunism, neocomunism, fara sa te umpli de noroi, Mustariile din fiecare toamna aveau si ele chichirezul lor metafizic. Asa cum fiecare tip de bautura avanseaza alt tip de confesiune. De aici si acea vorba cu talc, azi pierduta prin inscrisurile celor care se ocupa de palatinale si labiale, e o alta mustarie. Daca era vorba de altceva, daca se schimba registrul sau tema unei discutii/afaceri, atunci se spunea, neted "Ah, e o alta mustarie...".
     Must sau simplu sprit – am fost o generatie de copii, mai ales baietei, care am carat sifoane si am cumparat tigari de la Debit, in delir, sa dea Dumnezeu bogatie tuturor cate sifoane am carat eu la viata mea – un prieten cu care sa te confesezi nu e o simpla problema de topos, logos si ethos. Romanului ii place sa-si deschida inima si sufletul. Macar ca nu are bani multi la tescherea sa-si descarce chimirul sau sa desfaca baierele pungii cu gologani. De unde atatia dolari si euro pe la noi? Dar cativa lei de-o cinzeaca sau un tap – halba mai mica, cum ar veni, pentru cei care au crescut doar cu Coca Cola si Hamburger si etnobotanice – se mai gaseau mereu in fiecare toamna ca sa poti sa-ti spui pasul si sa-ti versi naduful. Unde? La carciuma, cu prietenii, la una mica sau mai mare. Pe vremuri Enescu nu era un faimos festival si concurs, ci un local pe Calea Victoriei. Iar Dragomir, cu multe bunatati si delicatesuri. Generatia lui Nenea Iancu Caragiale mergea la Gambrinus si Capsa, nu la Cocosatu, cum e moda acum cu lumea buna de astazi. O relatie directa intre carciumi si marile bulevarde ale culturii – leoforos – ar duce la rezultate surprinzatoare. Mda. Nu poti sa te bucuri de faptul ca a iesit baietul tau din parnaie la un pahar de visinata, tebuie un vin sec si viril. Asa cum daca nu ti-s boii acasa ca te-a lasat muierea si a plecat dupa unul cu mai multe parale e musai nevoie de ceva tare. Un rachiu, o tescovina, o tuica de doua ori fiarta, nu merge cu sampanie sau bere. Cum trageau rusii, in lipsa de vodca, sau alte chimicale gasite prin farmaciile romanesti si in primul si in al doilea razboi mondial. Exista marturii scrise, nu inventam nimic. In fine despre ce era vorba? Un grup de intelo francezi cu care o fi avut – si mai are, in mod cert – comert, fostul Presedinte al Academiei Romane, criticul literar Eugen Simion, urma sa fie – si a si fost decorat de seful statului roman. Ceremonia a avut la Palatul Cotroceni, unde coptutii profi si academicosi franci stateau in pozitie de drepti sa primeasca nu stiu ce decoratie romaneasca in nu stie ce grad. Onoruri onorante, ce sa facem, protocolul ramane protocol si chiar cei mai anticonformisti dintre semenii nostri, precum Eugène Ionesco, au fost obligati sa se conformeze tinutei de gala si baletului protocolar. Exista o faimoasa fotografie cu autorul Rinocerilor – o piesa devenita de o trista si dramatica actualitate carpatina – imbracat in costum de academician, cu bicorn peste chelie si incins cu stilet/sabie, ce-o fi, urmat de draga lui consoarta Burileanu, toata in negru, cu flori de cires, ca o mostenitoare a tronului din Japonia, aflata in vizita la Pavilionul de Aur din Kyoto, care face toti banii si cat toate monografiile dedicate de Gelu Ionescu vesnic tanarului Eugen Ionescu. Cei doi romani Ionescu, Ea si El, sunt de o tulburatoare frumusete si de o grandioasa maretie. Dincolo de costumatiile fistichii si emotia momentului. Ca si acea poza, la fel de faimoasa, cu cei trei dintre cei mari ai culturii romanesti: Eliade-Cioran- Ionesco, prinsi in Place Furstenberg de un fotograf inspirat si norocos. E greu sa pun pe acelasi plan momentul festiv si vag comic de la Cotroceni. Unde fostul lector de la Paris – om din popor, dar cu o anume tinuta aristocratica ce da noblete actului pedagogic – a trancanit naravas si a oferit cadou seful statului roman integrala Proust de care vorbeam mai la deal. Presupun, pentru ca mi-e greu sa cred ca ar fi putut fi o editie in limba franceza, cea din Pleiade, dupa care suspin de ani multi. La urma urmelor cu cateva sute de euro s-ar rezolva chestiunea. Dar cand a fost sa fie nu a fost, si, cu o vorba frumoasa romaneasca, draga domnului Noica, daca n-a fost sa fie inseamna ca a si fost. Frumos. Asa ca am suras si noi manzeste, vazandu- l zambind-razand, haha- ha, smechereste, pe Traian Basescu cu integrala Proust in brate. O gluma buna, o gluma proasta – la urma urmelor nu-l vedem nici pe Sarkozy cu Proust la capataiul patului, mai ales ca frumoasa lui Carla Bruni va da nastere unui copilas nu foarte peste mult timp. Semn ca Dl Presedinte al Frantei nu pierde vremea si nici nu alearga in cautarea timpului pierdut! Sa fie cu noroc si bucurie.
     Au si cartile destinul lor, ca si oamenii, ce sa zicem mai mult?
     Ohne Worte. Merge un pahar de vin de Recas.
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National