Articol
 
N. Manolescu si revizuirile critice
Categorie articol: Lecturi
    Dupa doua decenii de critica foiletonistica, N. Manolescu respingea autorevizuirea. "Ar fi jignitor pentru scriitorii pe care i-am laudat sa afle ca retractez." Argumentul pare, dar nu e deloc, etic. Nici din punct de vedere estetic ori valoric, incremenirea nu devine exemplara. Dimpotriva. Presiunea contextului nu era o justificare. Ar ramane un fel de fatalitate ori resemnare potrivit careia scripta manent. E. Lovinescu s-a revizuit tocmai pentru a fi adecvat cu schimbarile cititului si scrisului. Pentru el, jignitor ar fi fost sa ascunda mutatiile valorilor estetice, a caror constiinta critica o capatase.
     Dupa 22 decembrie 1989, N. Manolescu s-a declarat in acord cu necesitatea revizuirilor critice, ca si altii, si tot ca ei a ocolit autorevizuirile explicate si asumate. A intervenit si in clarificarea si ponderarea felului de a revizui valorile literare dintr-o vreme supusa cenzurii. A scris ca Gh. Grigurcu, unul dintre cei mai activi critici in aceasta directie, revizuieste prin gust exclusivist raportul dintre literatura si politica din timpul comunismului. Iar remarca apartine cuiva care a identificat cu gustul critica insasi, dar a aparat subiectivitatea pana la omologarea capriciilor. Revine dupa o saptamana, voind sa conduca revizuirile intr-un alt mod decat Grigurcu, intrucat le dorea fara ""subiectivitati " pasagere". Nu poate insa produce principii ferme ori cel putin clare. Intr-un interviu vrea sa impuna opinia ca, inainte de 1989, criticul era totodata purtator de mesaj politic si chiar biograf al contextului. Criticul era citit prin randuri, dar si printre randuri. N. Manolescu ia in seama nu libertatea si pluralismul lecturii, ci un singur raport, un fel de contract tacit intre critic si cititorul sau. Daca este asa, ceea ce nu observa in acest caz este faptul ca scrisul critic nu se circumscrie doar esteticului. Cred, insa, ca proprie scrisului cu (auto)cenzura nu este nici dublarea corpului scriiturii cu umbra sa. Altfel spus: simultaneitatea intre directete si aluzivitate. La rigoare, dubla scriitura nu este creatia cenzurii ideologice, aceasta doar ii confera particularitate. Expresia directa si indirecta, proprie si figurata, apare ca fapt elementar in orice gramatica. Tensiunea atractiva era creata, in scrisul publicat in comunism, intre "zis" si "interzis". Prin urmare, se petrecea un tip de negociere (in)directa, in care decidea receptorul (cenzor in primul rand) si nu, ca in regimurile democratice, emitatorul.
     Un alt interviu reincearca masura revizuirii. "Sunt contra contestarii pur si simplu. Doar revizuirea mi se pare necesara, in masura in care ea reclaseaza, nu distruge si nu recreeaza." Dar revizuirea poate conduce, in unele cazuri, si la contestare, nu doar partiala, dar si totala. Ierarhizarea e impusa, desigur, de mutatia valorilor estetice. Critica nu poate distruge, ea poate doar constata autodistrugerea unui efort creator. Cat priveste negarea criticii ca act care recreeaza, ea este stupefianta: Manolescu insusi a sustinut ca un critic fara imaginatie, care nu recreeaza prin lectura o opera, nici nu exista.
     Tot intr-un interviu admite ca "suntem obligati ca dupa `89 sa procedam la o anumita revizuire (s. n.)". Schimbarea politicii ar atrage schimbarea literaturii, mai spune criticul, recunoscand indirect ca literatura depinsese de politica, iar esteticul de ideologic. Totul, apoi, se schimba, deci totul trebuie recitit, revizuit. Fireste, revizuire inseamna multe lucruri, de la eliminare la reomologare. Criticul agreeaza revizuirile pe "mai multe criterii". Nu le numeste. Intre ele, "nu poate lipsi cel estetic". Manolescu nu vede in estetic un criteriu suficient, apt sa inglobeze totul pentru a da seama de literatura ca arta. Criticul e gata sa impace esteticul cu extraesteticul. Ba chiar sa aseze esteticul – in arta – intre alte criterii straine lui, daca nu ajunge aproape sa-l plaseze pe ultima pozitie. Dar poate ca stilul oral, mai putin supravegheat, il pune pe critic in aceasta postura. Pentru ca intr-un editorial scrie limpede: "revizuirea este fatala si este, inainte de toate, estetica".
     Anuntand definitivarea Istoriei critice, criticul care refuzase sa se revizuiasca in 1982, iar din 1990 se referise numai la revizuire, se refera, in sfarsit, la el insusi, anuntand o radicala, cuprinzatoare autorevizuire. O face tot intr-un interviu si ne face sa-i acordam scuza grabei si impreciziei. Pana la un punct. Pentru ca iata ce neadevar rosteste, cu o cutremuratoare siguranta, criticul: "Eu, in Istoria critica a literaturii romane, nu preiau nimic din ce am scris. Fiecare rand este nou." In anul urmator se exprima, aparent, mai nuantat, cu privire la Istorie...: "N-am reluat decat din studiul despre Sadoveanu, din cel despre Rebreanu, Camil si putine altele…(…) e normal sa citesti diferit la varste si in contexte culturale schimbate."; "eu citesc acum altfel…"
     Si dupa aparitia masivului volum, va promova revizuirea, scriind, de exemplu, despre istoria literaturii ca film revazut cu noi stopcadre. E un fel de a revizui pe ici, pe acolo, adica partial. Si cu partialitate, daca luam de bun si criteriul subiectivitatii sau capriciului. Nici memoriile nu uita revizuirile critice sau ale criticii. Aici echivaleaza revizuirea (include in ea, probabil, si autorevizuirea) cu relectura. Numai ca nu ramane la opera ca text. Adauga subtextul si contextul. "Refacerea subtextului a devenit astazi la fel de necesara ca si refacerea contextului."Vor fi corecte aceste refaceri sau, cum se-ntampla in critica reala, imaginare? Iar refacerea nu este recreare, termen inteles intr-un sens opus anterior? De fapt, se vede ca e necesar sa distingem intre revizuire si autorevizuire. Revizuirea este lectura continua prin mai multe generatii, iar autorevizuirea este lectura generatiei contemporane cu operele publicate. Subtextul si contextul se indeparteaza de generatiile ulterioare. Iar generatia contemporana cu operele nu are cum sa stabilizeze normele si practica lecturii. N. Manolescu se gandeste exclusiv la generatia contemporana. Si ramane pe aceeasi pozitie, detasata de antirevizionistii care-si vad opera critica amenintata si zadarnicita ori la revizionistii duri care vor sa ingroape o parte din istorie cu literatura ei cu tot. In schimb, el, infidelul in fidelitate, ramane un critic cu masura.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National