Articol
 
Steinhardt – antimodernul
Categorie articol: Lecturi
    Un incitant studiu aparut in 2005, la Gallimard, si publicat in limba romana in 2008 deschide o perspectiva inedita asupra pozitiei ocupate, in secolul al XX-lea european, de o categorie de intelectuali in "traditia" careia ar putea fi inscrisi numerosi interbelici romani, intre care si N. Steinhardt. Este vorba despre cartea lui Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, in care nume importante ale literaturii moderne franceze sunt (re)evaluate ca antimoderne. "Cine sunt antimodernii? – se intreaba profesorul francez. Nu toti campionii statu-quoului, conservatorii si reactionarii de tot felul, nu toti melancolicii si toti dezamagitii timpului lor, imobilistii si radicalii, ursuzii si morocanosii, ci modernii care nu se impaca mai deloc cu Timpurile moderne, cu modernismul sau cu modernitatea, sau modernii fara voie, modernii sfasiati intre mai multe tendinte sau, inca, modernii intempestivi."
     Privind retrospectiv, din unghiul "deschis" al secolului XXI, Antoine Compagnon propune o intelegere particulara a conceptului de "antimodern", din care anuleaza, de la inceput, orice nuanta depreciativa. In viziunea sa, categoria "antimodernilor" nu include retrograzii, traditionalistii sau conservatorii tipici. Antimodernii sunt acei intelectuali care, din interiorul modernitatii si recunoscandu-si calitatea de moderni, privesc cu scepticism fractura agresiva dintre varstele umanitatii. Ei nu impartasesc apetitul exclusiv si nediscriminatoriu pentru noutate, pentru inlocuirea radicala, de tip revolutionar, a unui set de valori si norme cu un altul, antagonic si reformator. Antimodernii, asa cum ii vede Compagnon, sunt acei moderni sceptici, rezervati, pesimisti, antiiluministi si contrarevolutionari.
     Critica modernitatii isi face debutul odata cu modernitatea insasi. Inceputul secolului al XIX-lea se confrunta cu revelatia esecului unei Revolutii franceze care isi dorea inmormantarea tiraniilor. Sustinatorii, aparatorii si doctrinarii liberalismului, scriitori precum François René de Chateaubriand (De la monarchie selon la Charte, Imprimerie des Amis du Roi, 1816; Mémoires d`outre tombe, 1849-1850), Benjamin Constant (Principes de politique applicables à tous les gouvernements, 1806-1810), Germaine de Staël (Considérations sur la Révolution française, Liège, 1818), François Guizot (Des moyens de gouvernement et d`opposition dans l`état actuel de la France, Ladvocat, 1821) sau Anatole Prévost-Paradol (La France nouvelle, Michel Lévy, 1868) participa activ la viata politica franceza si elaboreaza documente, conferinte si studii prin care (re)definesc libertatea. Ei sunt modernii constienti de riscurile modernitatii, sunt intelectualii care, fara a nega reusitele Revolutiei, sunt sceptici in privinta capacitatii umanitatii de a evita pavarea cailor catre noi tiranii. In studiile si articolele sale interbelice, N. Steinhardt se raporteaza constant, aproape exclusiv, la doctrinarii francezi ai liberalismului, plasandu-se, practic, intr-o descendenta atipica pentru spatiul cultural si politic romanesc.
     In forma sa "ideologica", critica modernitatii continua si in secolul al XX-lea. Anii care urmeaza Primului Razboi Mondial vin cu o serie de lucrari care analizeaza din unghi "antimodern" progresul, scientismul, pozitivismul sau materialismul. Spre exemplificare, pot fi enumerate aici lucrarile lui Jacques Maritain, Antimoderne (Paris, Édition de la Revue des Jeunes, 1922), René Guénon, Orient et Occident (Éditions Trédaniel, 1924) – acelasi autor va publica in 1946, la Gallimard, La crise du monde moderne – Léon Daudet, Le stupide XIXème siècle (1922), Jacques Bainville, L`avenir de civilisation (1922) si Gonzague Truc, Notre Temps (1925). Critica modernitatii, dupa incheierea unui razboi devastator, se fundamenteaza pe concluzia ca lumea este departe de progresul pretins. Fiind exclusiv material, acest progres conduce omul in pustiul spiritual. Acesta este si unghiul (neo-tomist) din care Jaques Maritain (prieten cu Nikolai Berdiaev incepand cu 1924) observa paradoxalul cult al omului in modernitate, cult pe care il numeste "l`humanisme anthropocentrique". El considera ca omul modern, in dorinta lui de a pune in valoare umanitatea, a reusit doar sa isi glorifice animalitatea, neintelegand ca unica maniera de actualizare a umanitatii sale consta in umilinta in fata lui Dumnezeu, creatorul ordinii omenesti.
     Antimodernii (scriitorii si criticii angajati ideologic) denunta, deci, absolutismul stiintelor, avertizand asupra riscurilor pe care le presupun stricta ancorare a vietii umane in realitatea cuantificabila stiintific si excluderea din discutie a realitatii umane spirituale. Aceasta categorie aparte de intelectuali nu condamna progresul si nu ii neaga valoarea. Antimodernii, asa cum ii definesc Jacques Maritain sau Antoine Compagnon, considera legitima cunoasterea rational-stiintifica atat timp cat aceasta este pozitionata corect in ierarhia formelor de cunoastere. Situandu-se in chiar interiorul modernitatii si asumandu-si contextul istoric, ei contracareaza pretentia unei reforme radicale exprimate ideologic, politic, social sau literar.
     In Prefata traducerii in limba romana a cartii lui Antoine Compagnon, Mircea Martin sintetizeaza astfel intelegerea autorului asupra antimodernilor: "Calitatea de antimodern nu rezida in refuzul net al modernitatii, ci in atitudinea ambivalenta fata de ea, intr-o sfasiere launtrica. Am putea spune ca adevaratii moderni sunt cei rezervati si critici fata de modernitate, nu cei ce adera la ea neconditionat. […] Asa cum il concepe Compagnon, antimodernul n-are nimic de-a face nici cu entuziasmul progresivist, nici cu nostalgia traditionalista. Nu respingere neta a modernitatii, ci neincredere in realizarile ei, rezistenta la presiunile ei. Reperul, modelul invocat este Baudelaire, cel care interiorizeaza modernitatea pana la a "se uri pe sine ca modern"". In esenta, criticul francez afla criteriul fundamental pentru definirea antimodernului tocmai in aceasta sfasietoare ambivalenta a celui care interiorizeaza si asimileaza modernitatea, constient fiind de limitele si riscurile acesteia. "De fapt, istoric vorbind, modernismul sau modernismul adevarat, demn de acest nume, a fost intotdeauna antimodern, adica ambivalent, constient de sine, si a trait modernitatea ca pe o smulgere", subliniaza Antoine Compagnon.
     Fara a dezvolta prejudecati sterile impotriva schimbarii, antimodernismul definit de criticul francez nu se confunda cu traditionalismul sau cu refuzul categoric al inovatiei. Antimodernul este cel care, asimiland inovatia, isi constientizeaza lucid castigurile si pierderile identitare si spirituale produse de aceasta. "Antimodernii – asadar, nu traditionalistii, ci antimodernii autentici – n-ar fi altii decat modernii, adevaratii moderni, cei care nu se mai lasa inselati, care nu-si mai fac mari iluzii cu privire la modernitate. In primul rand, ne spunem ca ei ar trebui sa fie diferiti, dar curand ne dam seama ca sunt aceiasi – aceiasi, vazuti dintr-un alt unghi – sau cei mai buni dintre ei." Miza centrala a lucrarii lui Antoine Compagnon si sursa ei majora de noutate provin din dorinta de a demonstra veridicitatea si autenticitatea modernitatii antimodernilor, iar consecinta principala este o redefinire a modernitatii insesi.
     Importanta este observatia criticului privind perenitatea si actualitatea antimodernilor. Fara a fi depasit modernitatea, "antimodernii ne seduc. Revolutia franceza apartine trecutului, chiar daca a avut nevoie de mult timp – de mult mai mult timp decat se admite in general – pentru a se inchide asupra ei insasi (nu inainte de 1889, sau chiar de 1989). Ea pare a nu mai avea sa ne invete nimic, in timp ce antimodernii ne sunt tot mai prezenti si ni se par a fi chiar profetici. Suntem atenti la drumurile pe care istoria nu s-a angajat. Victimele si invinsii ne emotioneaza, iar antimodernii sunt inruditi cu victimele istoriei. Ei intretin o relatie particulara cu moartea, melancolia si dandy-ismul: Chateaubriand, Baudelaire, Barbey d`Aurevilly sunt eroii antimodernitatii. Si, din acest punct de vedere, tindem sa-i vedem pe antimoderni ca fiind mai moderni decat modernii si decat avangardele istorice: fiind, intr-un anume sens, ultramoderni, ei par mai contemporani si mai apropiati de noi acum, pentru ca erau mai dezamagiti. Curiozitatea fata de ei a sporit odata cu suspiciunea noastra postmoderna fata de modernism".
     "Eroii" lui Compagnon sunt spirite eminamente moderne, constiente de excesele ideologice care impun proiecte si perspective utopice si care, simultan, obliga la o periculoasa amnezie fata de trecut, traditie si istorie. Incarcatura pedagogica a experientei istorice, probitatea spirituala a literaturii clasice sunt demonetizate sistematic in iuresul revolutionar, progresist al secolelor care urmeaza Revolutiei Franceze. Insa, asa cum remarca Antoine Compagnon, "spre deosebire de marea povestire despre modernitatea dinamica si cuceritoare, aventura intelectuala si literara a secolelor XIX-XX s-a poticnit intotdeauna in fata dogmei progresului, a rezistat rationalismului, cartezianismului, Iluminismului, optimismului istoric – sau determinismului si pozitivismului, materialismului si mecanicismului, intelectualismului si asociationismului, cum spunea intruna Péguy." Retragandu-se in special in universul literelor si al ideilor, intelectualii antimoderni rezista presiunilor pozitiviste, socialiste sau materialiste. "Cel putin, de la Chateaubriand la Proust, intre Geniul crestinismului si In cautarea timpului pierdut, trecand prin Baudelaire si prin atatia altii, geniul antimodern s-a refugiat in literatura, ba chiar in literatura pe care o calificam drept moderna, in literatura din care posteritatea si-a facut un canon, literatura nu traditionala, ci moderna tocmai pentru ca este antimoderna, acea literatura a carei rezistenta ideologica este inseparabila de indrazneala-i literara."
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National