Articol
 
Despre morometianism sau despre cum literatura creeaza realitatea (II)
Categorie articol: Lecturi
ca tot veni vorba despre fratele prozatorului, si el este un adevarat personaj, pe masura celor din carte si pe masura scriitorului. Si, oricum, unicul supravietuitor al acelei lumi din care s-a ridicat autorul morometilor. fiul ii contruieste un portret atragator, dar nici nu era nevoie de as ceva: replicile sale prompte, taioase, ironice, memorabile il plaseaza in familia spirituala (si nu numai) a morometilor. carora le-o fi imprumutat destule, dar de la care a si imprumutat, la randul sau, suficient. autorul este constient de acest lucru si nu incearca sa-l ascunda: „cand are ocazia, alexandru preda foloseste multe dintre expresiile lui moromete («ce ranjesti fasolele la mine?»... «da-mi si mie parascovenia aia»... «esti destept... te pomenesti ca esti singur la nevasta!»), iar daca il intrebi ce vrea sa manance, iti raspunde invariabil: «raci, scoici si melci.» adica, ce ai in casa”. Nu ma indoiesc ca exact asa arata „personajul” sae, dar ma intreb daca in toata aceasta poza nu exista si un secret efort de a se conforma unui model livresc; altfel spus, sae, extrem de inteligent si de ironic, de agil si de prompt in replici, constient ca el este sursa unor scene din morometii, nu se simte indemnat sa-si adecveze permanent discursul la... modelul caruia i-a dat nastere? adica la un model care obliga. Sae nu mai poate da replici banale, ci se simte presat sa inventeze mereu cate ceva colorat, inedit, care sa corespunda lumii pe care fratele mai mare a mutat-o in roman. de aceea el este un veritabil personaj in aceste dialoguri cu fiul. chiar daca, lucru semnificativ, tocmai el „este singurul care nu a fost trecut in morometii.” reactia? una inteleapta, caci sae este printre putinele neamuri, colegi sau consateni care au citit cartile lui marin preda (tatal, tudor calarasi nu citise morometii) si intelege, ca sa spun asa, cum stau lucrurile cu literatura. „Nici vorba sa se fi suparat pentru asta. i se pare normal, cata vreme marin, autorul, i-a luat locul in carte, dandu-se drept mezinul familiei. prin urmare, n-a fost vorba de realitate, ci de anumite ratiuni literare. el, care a citit o sumedenie de carti, stie ca nu te joci cu ratiunile literare. e mandru, totusi, ca pe un exemplar din delirul, marin preda ii multumea pentru formula de acum celebra: «pe ce te bazezi?» scriitorul a luat-o de la el. prin urmare, sae a intrat in istoria literaturii, ca toti ceilalti din familie”. ei bine, in jurul acestui „scriitorul a luat-o de la el” merita discutat pe indelete. un coleg de scoala de-al scriitorului, chestionat adesea de acesta in legatura cu experienta sa de pe front, din timpul campaniei impotriva rusilor, are o replica ilustrativa la moartea acestuia, care pregatea, se pare, volumul al doilea din delirul: „maaa, ce nenorocire! ma, muri marin preda si am ramas cu intamplarile mele nescrise!” sa nu fim naivi, pentru cel care se socoteste un erou, marea nenorocire este ca scriitorul care ar fi putut sa-i imortalizeze faptele, sa le fixeze intr-o aura eroica a murit, nu ca s-a stins un coleg si un amic. accentul cade pe eroismul sau, nu pe disparitia celuilalt, un modest scrib, parca. reactia este instinctiva si tine de o mentalitate comuna tuturor celor din silistea-gumesti: autorul real al cartii este cel care i-a folosit drept model scriitorului, nu acesta, care nu a facut decat sa puna pe hartie ceea ce a vazut in jurul sau. e la mijloc, chiar si neconstientizata, nevoia reflexa de a opune ceva mortii? cine poate sti... cert este ca, chiar daca nu au citit cartea, din auzite, satenii resping in corpore morometii. sau bagatelizeaza reusita, pretuind viata, nu masluirea sa textuala. ii reproseaza scriitorului in primul rand ca nu respecta realitatea, nestiind, neavand cum sa stie ca acesta muta satul lor din istorie in mit. sorin preda rezuma abil aceasa atitudine reticenta: „in silistea-gumesti, oamenii au inteles morometii care cum a citit-o. in general, nu le-a placut. vazandu-si numele in carte, multi au crezut ca baiatul lui tudor calarasu a vrut sa-i denunte, sa le faca rau. altii, cum a fost ilie Barbu, au venit la marin sa-i ceara drepturi de autor, incercau si ei marea cu degetul. chiar si acum, daca mergi la crasma din centrul satului si deschizi discutia, taranii nu dau prea multe parale pe marin preda. omul cel mai respectat in silistea ramane in continuare generalul dragnea. el a facut – se zice – sosea asfaltata pana in sat, el a ajutat multi veterani de razboi sa obtina o pensie mai buna. marin preda, cu casa lui memoriala, mai poate sa astepte. in lipsa de altceva, s-a amenajat la scoala veche o sala cu cartile lui. decat deloc, mai bine asa.” simbolica situatie! o lume pragmatica, obligata sa fie asa, nici nu are cum sa gandeasca altfel! dar exemplul cel mai pitoresc este opinia unui coleg de clasa, stan Burcea, modelul lui tugurlan. acesta tradeaza o raspandita mentalitate romaneasca: cel de langa noi nu are cum sa fie om mare, adevaratele valori se ridica mereu din alta parte, de departe. cand nu apartin trecutului, ele provin oricum din spatii straine. in orice caz, replica acestui om care a ramas la sapa si-ar fi gasit oricand locul in morometii: „la ore, eram mai destept decat a lui calarasu t. marin, cu care am fost coleg de clasa... atunci, ce sa-i mai citesc cartile? mare lucru! scrie si el ce s-a petrecut pa ulita lui! Nu scrie el ca altii, ca iorga sau kogalniceanu. pai, de unde? are el atata cap ca aia? ca doar il cunosc bine! am fost cu el alaturi. am fost pretini! a fugit si el de-acasa de frica secerii. Si a ajuns ce a ajuns!... ii cam placea sa traga la umbra si sa viseze... Bazaconii... treburi de-ale lui. asa era marin preda. tara ciomagul pa izlaz, ca si mine!” o analiza a acestui pasaj ar putea fi interesanta. om inteligent, dar frustrat de conditia sa sociala, stan Burcea nu se lasa impresionat de ispravile coelgului sau. isi incepe declaratia cu precizarea clara, apasata, a faptului ca la scoala el era mai destept. prin urmare, daca celalalt a ajuns cunoscut, nu e meritul lui, ci al conditiilor, al sansei. sa fi avut si el norocul lui calarasu t. marin (abila strategie de a-l readuce in anonimat pe scriitorul atins de glorie), ar fi rupt gura targului cu fapte mai acatarii. in plus, isi etaleaza toate cunostintele culturale: cum sa fie marin preda un mare om? mari au fost iorga si kogalniceanu, nu? putea sti colegul sau de clasa, mai bleg decat el, cate au stiut ei? desigur ca nu... in fond, ce mare lucru face el? fuge de munca. asta e tot. se ocupa cu „baliverne”, nu e de nici un folos comunitatii. e mai multa ironie decat dispret real in aceasta replica. dar si simptomul unei mentalitati romanesti care reinvie periodic. daca ispravile sale scripturale nu i-au impresionat pe sateni, marin preda a reusit, in schimb, sa-si creeze o imagine de om incapabil de lucruri importante si serioase, lovit cu leuca. doua scene memorabile l-au incondeiat definitiv in ochii celorlati. tanar fiind, furat de cine stie ce ganduri, a intrat cu capul intr-un stalp de telegraf. „lumea l-a vazut si i-a pus eticheta imediat: «care, ba? ala care merge de da cu capu-n stalpi?»” a doua scena este si mai semnificativa si tine de anumite prejudecati culturale si nu numai. o povesteste gigi Baltac, fiul ilincai, iubita sora a scriitorului (cea care, conform fiului, „intelectual, a fost mai dotata ca marin preda si ca sae. mult mai dotata”. este interesant ca, in timp ce fratelui mai mic ii spune pe numele familiar, pe scriitor il numeste, cu trucata deferenta, ca la starea civila): intors de la camp impreuna cu tanara si superba sa sotie aurora cornu, marin preda pune apa intr-un lighean si ii spala cu tandrete picioarele. o vecina surprinde scena si imprastie zvonul: „cine ma? marin ala, de-si spala muierea pe chicere?” Si acest repetat „cine, ma?” are rostul lui: el tradeaza incredulitatea satenilor ca unul dintre ei ar fi putut deveni un om atat de mare. de capul lui „marin ala” care tara ciomagul pe izlaz, care fugea de munca, care dadea cu capul in stalpi, care ii spala picioarele nevestei, umilindu-se, nu are cum sa fie cine stie ce... este interesant de observat ca marin preda devine o victima a propriei lumi fictionale. Nu altfel s-ar fi comportat personajele din morometii cu astfel de intrusi in lumea lor. in morometii, un marin preda este victor Balosu. Si nu se bucura de prea multa simpatie. toate aceste scene memorabile, cum memorabile sunt multe din romanul lui marin preda, par coborate din morometii. de ce? eu unul nu sunt dispus sa cred ca raspunsul se reduce la fidelitatea lumii fictionale fata de realitate. cred ca sorin preda a avut inspiratia, priceperea, talentul sa regizeze o carte care sa nu tradeze spiritul morometian. or, acesta este un efort de fictionar. lumea aceea nu mai are de ales, este nevoita sa se conformeze unei realitati mai puternice: cea a literaturii. a incerca sa demonstrezi ca lucrurile stau invers ar insemna sa le falsifici. meritul lui sorin preda chiar acesta este, ca a inteles ca literatura bate viata.
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National